ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

 Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

17 mai 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, Ministerul

Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte a

solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia pentru o

perioadă de cel mult 5 ani a pârâtei H.A.Ș.

În motivarea cererii reclamantul arată că

pârâta a fost returnată din Italia la data de 26 noiembrie 2006, în baza Acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr.

173/1997, care la art. 1 prevede că "Fiecare parte contractantă readmite

pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără

formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu

mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului

părții contractante solicitante (. . .) ".

Se mai arată că în temeiul dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu O.G. nr. 5/2006

"Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor

români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani ( ... ) cu privire

la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat."

Reclamantul susține că dreptul la liberă

circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român,

precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care

fac astfel parte din dreptul intern. România trebuie să își probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru cu drepturi

depline al Uniunii Europene, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ședere, a pârâtului (ca și a altor persoane aflate în situații

similare) pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul,

cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români.

Prin sentința civilă nr. 1045 din 23

august 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că nu s-a făcut nicio dovadă că pârâtul ar fi încălcat

vreuna din obligațiile impuse cetățenilor români care călătoresc în

străinătate. Simplul fapt al inexistenței unui contract de muncă nu poate

constitui o prezumție de încălcare a normelor de bună conduită europeană.

Prin decizia civilă nr. 223/A din 28

septembrie 2007, Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București.

Instanța de apel a reținut că, în

considerarea principiului supremației dreptului comunitar, norma aplicabilă în

speță este norma comunitară, respectiv art. 27 din Directiva 2004/38/CE , care

prevede că statele membre pot restrânge libertatea de ședere a cetățenilor Uniunii

și a membrilor lor de familie indiferent de cetățenie pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Instanța a constatat că nu este

incident nici unul din cazurile prevăzute de Directiva 2004/38/CE , astfel

încât a apreciat că în mod corect prima instanță a respins ca nefondată cererea

reclamantei de a restrânge dreptul la liberă circulație a pârâtului în Belgia ,

pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Împotriva acestei decizii in termen

legal a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant Ministerul Internelor si

Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte.

Prin motivele de recurs formulate se

critica decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și anume:

În mod greșit instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcția Generală de

Pașapoarte. Aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă

circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean

dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest

stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.

Or, returnarea pârâtei pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de aceasta a

legislației statului belgian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în

acest sens.

Se arată că măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au

fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România

și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice

internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus, măsura

returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă dovada că

pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind

în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul

trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin

conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu

statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de restrângere a

dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3

ani.

Analizând decizia recurată în

limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Tribunalul București, secția a III a

civilă, a fost sesizat de către Ministerul Administrației și Internelor,

Direcția Generală de Pașapoarte cu solicitarea de a dispune restrângerea

dreptului pârâtei H.A.Ș. la libera circulație în Italia pe o perioada de cel

mult 3 ani. Reclamantul și-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâta a fost

returnată din Italia la data de 26 noiembrie 2006, în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu aceasta țară.

Din cuprinsul cererii de sesizare a

instanței nu rezultă care a fost motivul returnării pârâtei de pe teritoriul

statului italian. În talonul aflat la fila 5 din dosar, se menționează că

”pârâta declară pe propria răspundere că a fost înapoiată de către Organele de

Politie pe motiv de ședere ilegală.” Cu toate acestea, în cererea de chemare în

judecată, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

Generală de Pașapoarte nu a arătat în ce a constat „șederea ilegală” a

pârâtului pe teritoriul statului italian, iar în motivele de recurs formulate a

precizat că returnarea pârâtei pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de

către aceasta a legislației statului italian, nefiind necesară efectuarea și a

altor dovezi în acest sens.

Legea națională relevantă în cauză

este Legea 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, publicată în M.Of. 682 din 29 iulie 2005,

modificată prin Ordonanța nr. 5 din 19 ianuarie 2006, publicată în M.Of. 71 din

26 ianuarie 2006.

Art. 3 din această lege dispune:

(1).”Limitarea exercitării dreptului

cetățenilor români la libera circulație în străinătate se poate face numai

temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în

suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept”.(…).

(3).”Restrângerea exercitării

dreptului la libera circulație în străinătate reprezintă interdicția temporară

de a călători în anumite state, dispusă de autoritățile competente române, în

condițiile prezentei legi”.

Potrivit art. 38 din aceeași lege:

„Restrângerea exercitării dreptului

la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la

următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat ,

b) cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat , prin activitatea pe care o desfășoară sau

care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României,

sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat”.

Dispozițiile comunitare relevante în

speța supusă judecății sunt:

Articolul 18 din Tratatul de

Înființare a Comunității Europene (versiunea consolidată a Tratatului de

Înființare a Comunității Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 325 din 24

decembrie 2002), conform căruia:

„ Fiecare cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor

membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest tratat și de

măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia”.

Rezultă din cuprinsul normelor

legale enunțate conflictul, în această materie, a dreptului la libera

circulație, între norma internă de drept și norma comunitară.

Dispoziția Tratatului CE (ce

constituie legislația primară) consacră libertatea de circulație a persoanelor

drept una din libertățile ce stau la baza creării pieței interne reglementate

de art. 3 din Tratat. Această piață internă, definită ca un spațiu fără

frontiere interne, caracterizată prin „limitarea între statele membre a

obstacolelor în calea circulației libere a persoanei, a mărfurilor, a

serviciilor și de capital”, impune statelor membre obligații de rezultat care

să garanteze aplicarea prevederilor comunitare.

Existența cetățeniei europene

instituită prin art. 8 al Tratatului și recunoscută ca aparținând “oricărui

persoane care are cetățenia unui stat membru”, implică recunoașterea

“drepturilor si obligațiilor prevăzute de Tratat.” Ea implică în mod necesar un

drept fundamental și individual de a circula și ședea liber pe teritoriul

statelor membre, sub rezerva limitărilor stabilite în Tratat, libera circulație

constituind una din libertățile fundamentale ale pieții interne a comunitarii

europene.

Legislația națională, prin

reglementarea soluției de restrângere a dreptului la libera circulație

constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulații a persoanelor,

intrând, din acest motiv, în contradicție cu norma europeană deși, la data de 1

ianuarie 2007, România a devenit membra a Uniunii Europene, asumându-și, prin

art. 6.10 al tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu

acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor

internaționale la care este parte.

Tratatul CE permite introducerea de

restrângeri ale dreptului la liberă circulație și ședere liberă doar pentru

motive „de ordine publică”, „siguranță publică” și „sănătate publică”, însă nu

se poate susține că noțiunea de “ședere ilegala pe teritoriul unui stat” și

care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi

asimilată unui motiv „de ordine publică”, „siguranță publică” ori „sănătate

publică”.

În jurisprudența sa, Curtea de

Justiție a Comunităților Europene a arătat în mod constant că justificarea unei

restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie în acord cu

dreptul comunitar, presupune existența, în plus, față de tulburarea ordinii

sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente

și serioase la cerințele de ordine publică afectând unul din interesele

fundamentale ale societății.

În plus, Înalta Curte reține că

respectarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, reafirmata in

preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un

drept fundamental.

Or, din drepturile și libertățile

fundamentale ale omului face parte și dreptul la libera circulație, așa cum

acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru

apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Limitările dreptului la libera

circulație pot interveni doar în cazurile și în condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 2 parag. 3 și parag. 4 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenție și anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege,

să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică,

necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul

urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele

folosite pentru realizarea lui.

Condiția ca limitarea dispusă să

“fie prevăzută de lege“ este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o

bază legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Limitarea dreptului pârâtei la

libera circulație pe o perioada de 3 ani în Italia solicitată de reclamant prin

cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispozițiile Legii 248 din 20

iulie 2005, astfel încât condiția accesibilității normei juridice este

îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede aceasta limitare reglementează

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de

obiect, existând astfel un control judecătoresc în privința legalității ei,

determină Înalta Curte să admită că există suficiente garanții împotriva

eventualelor abuzuri ale autorităților administrative și că, în acest mod

măsura este una “prevăzută de lege” în sensul dispozițiilor art. 2 parag. 3 și

parag. 4 din Protocolul nr. 4.

Admițând că măsura de restrângere a

dreptului la libera circulație solicitată ar urmări un scop legitim și că ar fi

necesară într-o societate democratică, Înalta Curte apreciază însă că ea este

una disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.

Interzicerea dreptului pârâtului de

a circula liber pe o perioadă de 3 ani în Italia atrasă de împrejurarea că

aceasta ar fi “stat ilegal“ pe teritoriul unuia din statele membre ale Uniunii

Europene, este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit de

autorități prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest

fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenția

pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale.

Față de dispozițiile art. 11 alin.

(2) din Constituție și de împrejurarea că România a ratificat prin Legea nr. 30

din 1994 Convenția europeana a drepturilor omului, normele cuprinse în

Convenție și în protocoalele sale adiționale se impun autorităților naționale

cu aceeași forță juridică ca orice normă convențională. Pe de alta parte, în

raport cu prevederile art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile

și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, având prioritate reglementările internaționale (…).

Prin urmare, în baza principiului

supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională, Înalta Curte

constată că normei juridice naționale ce stă la baza cererii reclamantului nu-i

pot fi recunoscute efectele solicitate câta vreme ea este incompatibilă cu

norma comunitară aplicabilă în materie.

Față de considerentele expuse, în

baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 223 A din 28 septembrie

2007 a

Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală,

ca nefondat

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 3 iunie

2008.