ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1820/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr. 21381 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă, recunoașterea calității de refugiat și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile bănești conferite de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada octombrie 1940 - martie 1945 s-a refugiat împreună cu părinții săi, din localitatea Poieni, ocupată de trupele maghiare, în localitatea Secuieu, jud. Cluj, întorcându-se în localitatea natală în luna martie 1945, astfel încât se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea 189/2000. Prin sentința civilă nr. 653 din 23 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.G., dispunând anularea Hotărârii nr. 21381 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2007. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză concretizate în declarațiile notariale ale numiților L.N.

și D.G., precum și în afirmațiile acestora făcute cu ocazia audierii nemijlocite de către instanța de judecată, rezultă că reclamantul a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, împreună cu părinții săi, din motive de persecuție etnică. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. Se susține, în esență, că instanța de fond nu a analizat temeinic declarațiile autentificate ale martorilor și nici pe cele date sub prestare de jurământ, care nu au putut preciza cu exactitate nici data refugiului, nici localitatea de plecare sau cea de refugiu, neputând fi coroborate în favoarea reclamantului.

Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 105/1999, reclamantul făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor sale. Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena în luna august 1940, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate.

Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarații date sub prestare de jurământ în fața instanței de fond) rezultă că reclamantul, la data refugiului, avea vârsta de 14 ani, fiind născut la data de 26 februarie 1926, iar părinții săi B.G. și L. au părăsit localitatea de domiciliu - Poieni, intrată sub jurisdicția autorităților maghiare, în luna octombrie 1940, stabilindu-se în localitatea Secuieu, este evident că, reclamantul, nu putea avea altă situație decât a părinților săi, fiind minor la acel moment. În aceste condiții, toate consecințele nefavorabile suportate de părinții reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt și asupra lui, fapt care îl îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, înscrisurile depuse de recurenta-pârâtă odată cu întâmpinare, mai exact hotărârile Comisiei prin care li s-a recunoscut calitatea de refugiat martorilor D.G. și L.N., atestă situația că aceștia au fost consăteni cu reclamantul și părinții acestuia, refugiindu-se în aceeași perioadă. Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 653 din 23 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.