ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1820/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.G. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr.

21381 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă, recunoașterea calității de refugiat și

obligarea pârâtei să-i acorde drepturile bănești conferite de O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că

în perioada octombrie 1940 - martie 1945 s-a refugiat împreună cu părinții săi,

din localitatea Poieni, ocupată de trupele maghiare, în localitatea Secuieu,

jud. Cluj, întorcându-se în localitatea natală în luna martie 1945, astfel

încât se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări prin Legea 189/2000.

Prin sentința civilă nr. 653 din 23 noiembrie

2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.G., dispunând anularea

Hotărârii nr. 21381 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i

recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 -

6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data

de 1 ianuarie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că din probele administrate în cauză concretizate în declarațiile

notariale ale numiților L.N. și D.G., precum și în afirmațiile acestora făcute

cu ocazia audierii nemijlocite de către instanța de judecată, rezultă că

reclamantul a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, împreună cu

părinții săi, din motive de persecuție etnică.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

Casa Județeană de Pensii Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.

Se susține, în esență, că instanța de fond nu

a analizat temeinic declarațiile autentificate ale martorilor și nici pe cele

date sub prestare de jurământ, care nu au putut preciza cu exactitate nici data

refugiului, nici localitatea de plecare sau cea de refugiu, neputând fi

coroborate în favoarea reclamantului.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945

din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus

menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat,

rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care,

din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această

situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu

declarații de martori, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002

cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 105/1999, reclamantul

făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor sale.

Este de notorietate situația că, în urma

încheierii Dictatului de la Viena în luna august 1940, prin care au fost cedate

anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții

etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din

teritoriile ocupate.

Cum din dovezile administrate în cauză (acte

de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarații date sub

prestare de jurământ în fața instanței de fond) rezultă că reclamantul, la data

refugiului, avea vârsta de 14 ani, fiind născut la data de 26 februarie 1926,

iar părinții săi B.G. și L. au părăsit localitatea de domiciliu - Poieni,

intrată sub jurisdicția autorităților maghiare, în luna octombrie 1940,

stabilindu-se în localitatea Secuieu, este evident că, reclamantul, nu putea

avea altă situație decât a părinților săi, fiind minor la acel moment.

În aceste condiții, toate consecințele

nefavorabile suportate de părinții reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au

răsfrânt și asupra lui, fapt care îl îndreptățește la recunoașterea calității

de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel

cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, înscrisurile depuse de

recurenta-pârâtă odată cu întâmpinare, mai exact hotărârile Comisiei prin care

li s-a recunoscut calitatea de refugiat martorilor D.G. și L.N., atestă

situația că aceștia au fost consăteni cu reclamantul și părinții acestuia,

refugiindu-se în aceeași perioadă.

Față de argumentele expuse mai sus, Înalta

Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană

de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 653 din 23 noiembrie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai

2008.