ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5788/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 20

iunie 2001, P.P. și P.M., au solicitat Primăriei Municipiului București, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului,

construcție și teren aferent, situat în București.

Persoanele îndreptățite au arătat că

imobilul a aparținut autoarei lor, F.S., decedată la 3 ianuarie 1972, fiind

preluat abuziv de stat în anul 1964, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr. 5211 din 23

ianuarie 2006, entitatea investită a respins notificarea, cu motivarea că cei

în cauză nu au calitate de persoane îndreptățite, întrucât sunt moștenitori

testamentari ai fostei proprietare, care de altfel a înstrăinat imobilul

anterior preluării.

La 16 februarie 2006, P.P. și P.M.

au contestat această dispoziție, solicitând instanței, în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, să oblige pârâta de a le restitui în natură

imobilul în legătură cu care au formulat notificarea, întrucât sunt

îndreptățiți la aceasta, în calitate de legatari universali ai averii rămasă de

pe urma autoarei F.S.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1263 din 5

octombrie 2006, a admis cererea și anulând dispoziția atacată a obligat-o pe

pârâtă să emită o altă dispoziție pentru restituirea în natură, sau în

echivalent, a imobilului.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că din înscrisurile depuse de către reclamanți

rezultă că imobilul a fost naționalizat din patrimoniul autoarei acestora care,

prin testamentul autentificat sub nr. 881/1969 de către Notariatul de Stat al

Sectorului 8 București i-a instituit legatari universali asupra întregii sale

averi, mobilă și imobilă.

Tot astfel, se mai arată, termenul

prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, vizează numai procedura

desfășurată la instituția notificată nu și în fața instanțelor de judecată unde

persoanele îndreptățite pot folosi orice mijloc de probă, în condițiile legii,

pentru dovedirea temeiniciei și legalității contestației.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, care în esență cu aceeași motivare, prin decizia

nr. 238/A din 4 decembrie 2006, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal Municipiul București, prin Primar General care, invocând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe

considerentul că instanțele trebuiau să aibă în vedere la soluționarea

contestației, doar înscrisurile depuse în dosarul ce a stat la baza emiterii

dispoziției atacate, printre care nu se regăsesc actele doveditoare ale

calității de persoane îndreptățite a reclamanților.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea

nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate ... și orice alte

înscrisuri necesare pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ,

pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui text,

instanțele au reținut corect că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar

procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea investită cu

soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa

contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței

judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție a

legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere

a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte

calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al

imobilului ce face obiectul cererii de restituire.

Ca atare, cum legea nu cuprinde o

asemenea dispoziție, prevalează principiul realizării dreptului în raport cu

cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituționale și ale

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

privitoare la garantarea dreptului de proprietate.

În speță, din actele cauzei rezultă

că imobilul în litigiu a aparținut S.F., care l-a dobândit prin cumpărare în

anul 1933, de la care a și fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 anexa

pentru București, poziția 7608 (f.32, 48 și 49, dos. nr. 6146/3/2006 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Tot astfel, prin testamentul

autentificat sub nr. 881 din 6 februarie 1969 de către Notariatul de Stat local

al sectorului 8 București, F.S. i-a instituit pe soții P.P. și P.M., ca

legatari universali asupra averii sale mobile și imobile, împrejurare

constatată și prin certificatul de moștenitor nr. 245 din 16 mai 1972 (f.40 și

82 – dos. fond).

În consecință, în mod judicios au

reținut instanțele că pârâta nu a făcut o apreciere corectă asupra calității de

persoane îndreptățite, a celor în cauză.

Așa fiind, recursul se va respinge,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 238A/4 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 septembrie 2007.