ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

plângerii de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 martie

2011 petentul I.D.G.

a

formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva intimaților R.F., M.D.S., S.A. și I.M. cu motivarea că în Dosarul

penal cu nr. 35/P/2005 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul

Teritorial București, în care a avut calitatea de învinuit pentru comiterea

unei infracțiuni de corupție, ofițerul de poliție judiciară R.F. a întocmit procesul-verbal

de cercetare la fața locului din data de 17 mai 2005 în care ar fi făcut

consemnări topografice mincinoase, de care a ținut apoi cont procurorul S.A., reținând

în soluția adoptată o stare de fapt inexactă și prejudiciatoare. A mai susținut

că, pentru aceste motive, în anul 2006, a formulat plângere penală împotriva

atât a ofițerului de poliție judiciară care a întocmit procesul-verbal de

cercetare la fața locului, cât și a procurorului care a soluționat cauza.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică sub nr. 1234/P/2006 și

prin rezoluția din 08 ianuarie 2007, semnată de procurorul M.D.S., a fost

soluționată prin neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prev.

și ped. de art. 246 C. pen., fără a se pronunța și asupra principalului aspect

al sesizării, respectiv infracțiunile prev. și ped. de art. 289 C. pen. și art.

291 C. pen., legate de procesul-verbal de cercetare la fața locului. A mai

arătat că a atacat această ultimă soluție cu plângere pe motiv de nelegalitate

și netemeinicie, dar procurorul-șef, I.M., a respins-o ca neîntemeiată prin

rezoluția cu nr. 811/357/2007 din 01 februarie 2007, favorizând astfel

persoanele vinovate de modul defectuos în care au efectuat urmărirea penală în

cauza în care a fost cercetat și din pricina căreia a fost destituit din

Poliție.

Prin

rezoluția nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

în baza art. 228

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire

la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale

în privința magistratului-procuror S.A. și a subcomisarului de poliție

judiciară R.F., ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial București, sub aspectul

infracțiunilor prev. și ped. de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., întrucât

în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale și în temeiul art. 228

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea

urmăririi penale în privința magistraților I.M., procuror-șef al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și M.D.S., fost procuror în cadrul secției de

urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, ambii sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped.

de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen., întrucât faptele penale, așa cum au

fost reclamate, nu există.

S-a

reținut că prin autodenunțul din 11 martie 2005, A.N.A. a sesizat organele de

urmărire penală că, la acea dată, a dat cu titlu de mită suma de 30 RON

agentului-șef adjunct de poliție I.D.G. și agentului principal de poliție M.M.,

cu scopul de a nu-l sancționa contravențional în legătură cu transportul fără

documente a unor deșeuri rezultate din dezmembrarea mai multor computere. Fapta

a constituit obiect al Dosarului penal cu nr. 35/P/2005 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial

București.

Prin

rezoluția cu același număr din 1 aprilie 2005 împotriva celor doi polițiști a

fost începută urmărirea penală sub aspectul comiterii infracțiunii prev. și

ped. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Apreciind că i s-a făcut o nedreptate, petentul I.D.G. a adresat memorii

directorului general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București

- rămase fără rezultat - iar la data de 30 ianuarie 2006 a formulat la D.N.A. -

Serviciul Teritorial București plângere împotriva soluției adoptate în Dosarul

penal nr. 35/P/2005, considerând-o netemeinică și nelegală. Deși tardivă,

plângerea împotriva soluției a fost analizată pe fond și, în final, prin

ordonanța nr. 512/II-2/2006 din 17 august 2006 a fost respinsă ca nelegală și

neîntemeiată.

Cu

privire la procesul-verbal încheiat la 17 martie 2005 s-a reținut că în Dosarul

penal cu nr. 35/P/2005 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul

Teritorial București, procurorul anchetator a dat dispoziție inspectorului

principal de poliție judiciară, R.F., să verifice apărările petentului, în

legătură cu identificarea unui magazin alimentar, invocat ca existent la locul

comiterii faptei. În acest sens, prin procesul-verbal datat 17 martie 2005,

ofițerul de poliție judiciară a atestat că s-a deplasat la fața locului și a

constatat că nu a fost identificat niciun magazin, cu excepția unei farmacii.

În continuare, ofițerul a consemnat: „Având în vedere că în locul indicat nu a

fost identificat niciun magazin, cu excepția farmaciei arătate, mi-am continuat

deplasarea (...), a fost identificat magazinul alimentar ce aparține SC D. SRL.

După ce am identificat persoana care a vândut în magazin în ziua de vineri, 11

septembrie 2005, în persoana numitei A.S.E., am procedat la citarea acesteia pentru

audiere, în ziua de 17 martie 2005, la sediul Parchetului Național Anticorupție”.

Astfel,

verificarea nu a avut ca punct principal cercetarea la fața locului, ce ar fi

presupus efectuarea unei schițe, a fotografiilor judiciare, toate întocmite în

prezența unor martori, ci identificarea magazinului alimentar SC D. SRL și a

lucrătorului comercial care a fost în serviciu în acel magazin la data

comiterii faptei (11 martie 2005), spre a fi audiat în calitate de martor în

apărare. Acel obiectiv a fost îndeplinit, fiind de mai mică importanță dacă de

la acel magazin până la intersecție sunt „150-200 m”, cum susține persoana

vătămată I.D.G. sau „aproximativ 800 m” cum reține ofițerul de poliție

judiciară în procesul-verbal de verificare a apărării.

Petentul

a formulat plângere împotriva numiților S.A. și R.F. și prin rezoluția nr.

1234/P/P2006 din 8 ianuarie 2007 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea

urmăririi penale în privința acestora sub aspectul infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prev. și ped. de art. 246 C. pen., pe

motiv că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii.

Împotriva

rezoluției nr. 259/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în termen legal, petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic

superior și prin rezoluția nr. 3567/1133/II-2/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție din 16 mai 2011, plângerea a fost respinsă ca

neîntemeiată.

S-a

reținut cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de

fals, că în mod corect a fost reținută aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. g)

C. proc. pen., întrucât infracțiunile reținute sunt pedepsite de lege cu

închisoare de la 6 luni la 5 ani și, respectiv, de la 3 luni la 3 ani, în

raport de data întocmirii procesului-verbal 17 martie 2005 de către intimatul R.F.,

a referatului și a ordonanței nr. 35/P/2005 din 08 februarie 2006, acte

aparținând intimatului S.A.

Cu

privire la magistrații I.M. și M.D.S., de asemenea, s-a constatat că în mod

corect s-a reținut de către procuror inexistența faptelor sesizate, întrucât

actele dosarului nu au relevat indicii în sensul exercitării abuzive a

atribuțiilor de serviciu de către magistrați în contextul instrumentării Dosarului

nr. 1234/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, sau al acordării unui ajutor

persoanelor cercetate, în înțelesul dispozițiilor art. 264 C. pen. Legalitatea

și temeinicia soluției dispuse în Dosarul nr. 1234/P/2006 au fost, de altfel,

constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar în ceea ce privește

infracțiunea prev. de art. 249 C. pen., aceasta nu a format obiectul

plângerilor formulate de petent.

La data

de 17 mai 2011, petentul I.D.G. a formulat plângere, cauza fiind înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, sub nr. 37488/3/2011 și

prin sentința penală nr. 568 din 4 august 2011 în baza art. 42 rap. la art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., art. 29 pct. 1) lit. e) C. proc. pen., s-a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a declinat

competența de soluționare a plângerii formulată de petentul I.D.G., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 08 aprilie 2011, dată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

259/P/2011, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a

reținut față de conținutul adresei nr. 267/C/2011 că i s-a comunicat petentului

faptul că memoriul formulat de către acesta, prin care își exprimă nemulțumirea

cu privire la modul de soluționare a plângerilor înregistrate sub nr.

14/C2/2011, a fost apreciat ca reprezentând o plângere împotriva ordonanței nr.

512/II-2/2006 emise în data de 17 august 2006 de către procurorul-șef al

Serviciului Teritorial București, prin care s-a dispus respingerea ca

neîntemeiată a plângerii contra soluției de scoatere de sub urmărire penală

dispusă prin ordonanța nr. 35/P/2005 din 01 aprilie 2005 a Serviciului

Teritorial București. În consecință, plângerea fiind greșit îndreptată, în baza

art. 278

1

alin. (1)-(3) C. proc. pen., a fost trimisă pe cale

administrativă Tribunalului București, ca organ judiciar competent.

La data

de 23 mai 2011, la dosar a fost primit răspunsul Direcției Naționale

Anticorupție - Serviciul Teritorial București, prin care s-a comunicat faptul

că la data de 19 mai 2011, Dosarul nr. 35/P/2005 a fost trimis la Tribunalul

București, secția I penală, ca urmare a adresei cu nr. 34103/3/2011, pentru

termenul de judecată din 26 mai 2011.

La

termenul din 23 iunie 2011 acordat în dosarul Tribunalului București, secția I penală,

cu nr. 34103/3/2011, petentul și-a precizat poziția în sensul că în cauza

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, cu nr.

37488/3/2011, a înțeles să formuleze plângere împotriva rezoluției nr.

259/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și,

implicit, împotriva rezoluției 3567/1133/II-2/2011 a aceeași unități de

parchet, astfel că instanța a respins conexarea dosarului Tribunalului

București, secția a II-a penală, cu nr. 37488/3/2011 la dosarul Tribunalului

București, secția I penală, cu nr. 34103/3/2011 și trimiterea dosarului mai

întâi menționat completului inițial învestit.

Urmare

acestor măsuri, în cauza cu nr. 37488/3/2011 înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a II-a penală, a fost fixat termen la data de 04 august 2011,

termen la care petentul și-a menținut poziția exprimată, în sensul că obiectul

plângerii sale îl reprezintă rezoluția nr. 259/P/2011 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a

reținut că trei dintre persoanele cu privire la care s-a dispus neînceperea

urmăririi penale prin rezoluția atacată aveau, la momentul la care se invocă

săvârșirea faptelor, calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiței, calitate pe care doi dintre ei o dețineau și la

momentul dării rezoluției atacate, având în vedere prev. art. 29 pct. 1) lit.

e) C. proc. pen., dar și art. 40 C. proc. pen., Tribunalul București a apreciat

că Înalta Curte de Casație și Justiției are competența de a judeca în primă

instanță cauza, și în consecință, față de disp. art. 278

1

C. proc.

pen., și competența de a soluționa plângerea.

Astfel, cauza

a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr.

37488/3/2011 la data de 30 august 2011, cu termene de judecată la data de 16

ianuarie 2012 și 24 ianuarie 2012.

În același

timp, la data de 8 iunie 2011, petentul a formulat plângere împotriva aceleiași

rezoluții, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

II-a penală, sub nr. 46723/3/2011, și prin sentința penală nr. 595 din 11 iulie

2011, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competența soluționării cauzei

privind pe petentul I.D.G. în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin rezoluțiile atacate, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire și

la un magistrat, procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, astfel că în conformitate cu art. 29 pct. 1 lit. e) C.

proc. pen., competența soluționării cauzei aparține Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, cauza

a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, la data de 22 iulie 2011, sub nr. 6070/1/2011, cu termene de judecată

la 18 octombrie 2011 și 24 ianuarie 2012.

La

termenul din 24 ianuarie 2012, în baza art. 32-34 C. proc. pen., Înalta Curte a

dispus reunirea Dosarul nr. 37488/3/2011 la Dosarul nr. 6070/1/2011,

constatând că

obiectul ambelor dosare îl constituie plângerea formulată de petentul I.D.G.

împotriva rezoluției nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, privindu-i pe aceiași intimați S.A., R.F., I.M. și M.D.S.

Petentul

a solicitat, în esență, admiterea plângerii și trimiterea cauzei la parchet,

arătând că plângerea a rămas nesoluționată și era necesar să fie atașate

dosarele la care a făcut referire în plângerea formulată. De asemenea, a

susținut că se impune audierea sa, audierea intimaților și a martorilor A.S., R.V.M.

si P.M., depunerea de înscrisuri și alte acte care au fost păstrate în secret.

Examinând

cauza sub toate aspectele conform art. 278

1

C. proc. pen.,

Înalta Curte constată

că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

Legiuitorul

a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării

legalității în procesul penal.

În concepția

legiuitorului poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese

legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără

însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri

definitive. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit

de soluția dispusă se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar

reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum,

de altfel, a procedat și petentul, prin plângerea ce face obiectul verificării

în cauza de față.

Se

constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimații S.A. și R.F.,

sub aspectul infracțiunilor prev. și ped. de art. 289 C. pen. și art. 291 C.

pen., dispusă în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 122

alin. (1) lit. d) C. pen., întrucât în cauză a intervenit prescripția răspunderii

penale și neînceperea urmăririi penale față de intimații I.M. și M.D.S. în

temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., ambii sub aspectul infracțiunilor prev. și ped. de art. 246 C. pen. și

art. 264 C. pen., întrucât faptele penale, așa cum au fost reclamate, nu

există, este legală și temeinică.

De

altfel, Înalta Curte constată că petentul nu a produs dovezi în sprijinul celor

relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele

constitutive ale infracțiunilor reclamate, fiind simple afirmații lipsite de

orice fundament real.

Faptul

că petentul a fost nemulțumit de modul cum lucrătorul de poliție și procurorii

au acționat cu prilejul desfășurării anchetei, nu poate să conducă la concluzia

că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală a

intimaților, atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de

părți în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și

temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se

poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o

vătămare a intereselor legale ale persoanei.

Referitor

la infracțiunile de fals și uz de fals reclamate prev. și de art. 289 și art.

291 C. pen., în ceea ce îi privește pe intimații S.A. și R.F., în mod corect

s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție având în vedere că

procesul-verbal a fost întocmit de către numitul R.F. la data de 17 martie

2005, și față de dispozițiile art. 122 lit. d) C. pen. a intervenit prescripția

răspunderii penale la data de 17 martie 2010, față de limitele de pedeapsă

prevăzute art. 289 (6 luni-5 ani), art. 291 (3 luni-3 ani) și față de disp. art.

13 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor

la infracțiunile prev. de art. 264 și art. 246 reclamate, privindu-i pe

intimații I.M. și M.D.S., susținerile petentului nu se confirmă și nu există

date sau indicii că intimații cu prilejul desfășurării anchetei, ar fi săvârșit

vreuna din infracțiunile reclamate, respectiv art. 246, art. 264 C. pen.,

astfel, Înalta Curte constată că rezoluția atacată este legală și temeinică.

Îndeplinirea

de către intimați a atribuțiilor de serviciu, în lipsa unor elemente de natură

a le pune la îndoială buna credință nu poate constitui temei pentru începerea

urmăririi penale, aceasta fiind condiționată de existența unor temeiuri

suficiente, care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de

săvârșirea unei infracțiuni.

De

asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține

că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a

intereselor legale ale persoanei, în același sens a dispus și legiuitorul care

reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3 și

art. 4 din Legea nr. 303/2004 a prevăzut „Procurorii numiți de Președintele

României se bucură de stabilitate și sunt independenți, în condițiile legii.

Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să

asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor,

precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic

nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent

de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și

procurorilor și să participe la formarea profesională continuă.”

Împrejurarea

că intimații au dat o soluții ce au fost defavorabile petentului, nu poate

determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen.

Înalta

Curte constată că în considerentele rezoluției dispuse în cauză au fost

analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petent cu privire la

faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților, reținându-se

în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se

fi adus atingere drepturilor procesuale ale petentului și nu există

infracțiunile reclamate.

În consecință,

respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de

intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a emis o rezoluție

temeinică și legală.

În baza

art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., Înalta Curte

va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva

rezoluției nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

În baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E:

Reunește

Dosarul nr. 37488/3/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

la Dosarul nr. 6070/1/2011 al aceleiași instanțe.

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluției nr.

259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Obligă

petentul să plătească suma de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 24 ianuarie 2012.