ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 1279/P/2010 din 24 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 228 alin. (4)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de S.M.R., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual

prevăzuta de art. 289 C. pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.,

reținerea sau distrugerea de înscrisuri prevăzută de art. 272 C. pen. și a

infracțiunii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 51/1991, întrucât faptele

reclamate nu există în materialitatea lor.

Pentru a dispune în

sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a reținut că, la data de 24

septembrie 2009, persoana vătămată P.C. a formulat plângere împotriva

magistratului-procuror S.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

246 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 272 C. pen. și art. 20

din Legea nr. 51/1991, constând în aceea că în contextul instrumentării

dosarului (inițial) nr. 109/P/2004 al Secției de combatere a criminalității

organizate și antidrog:

- a întocmit în fals

procesul verbal de schimbare a încadrării juridice a faptelor de care era învinuit,

din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 39/2003 în

art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., antedatându-1 13 mai 2004;

- a fost falsificat

data la care a formulat plângere D.E., parte vătămata în cauza respectivă, din

29 ianuarie 2003 în 29 februarie 2003, scopul urmărit fiind acela de a induce în

eroare instanța de judecată, în condițiile în care fapta pentru care s-a dispus

arestarea sa preventivă a fost incriminată prin Legea nr. 39/2003 abia în

februarie 2003;

- a dispus cercetarea

sa în dosarul nr. 109/P/2004 ce îi viza pe frații B., deși nu exista nici o

cauză de conexitate între faptele ce formau obiectul cercetărilor;

- în condițiile în

care nu erau incidente prevederile Legii nr. 39/2003 și cele ale Legii nr. 51/1991,

singurul organ judiciar care putea autoriza interceptarea convorbirilor

telefonice era instanța de judecată, ori din procesele verbale de transcriere a

convorbirilor telefonice rezultă că procurorul este cel care a emis mandatul de

interceptare nr. 00157 din 04 februarie 2003, în temeiul Legii nr. 51/1991,

mandat care nu se regăsește în dosar și nu a fost prelungit;

- interceptarea

convorbirilor telefonice s-a făcut după expirarea termenului prevăzut de lege;

- nu au fost atașate

la dosar acte care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi condus la stabilirea altei

situații de fapt, respectiv încheierile și deciziile instanțelor de judecată,

pronunțate cu prilejul arestării sale și prelungirii acestei măsuri, precum și

două video casete pe care le-a înmânat magistratului indicat;

- a fost sustrasă

procura autentică dată de partea vătămată D.E. în fața notarului public M.M.T.,

în ziua de 20 ianuarie 2003, iar nu, astfel cum acesta a susținut, sub

amenințare, la 28 ianuarie 2003;

- nu au fost depuse

toate actele ce formau obiectul lucrării nr. 2330019/2002 a D.G.M.B., privind

plângerea lui D.E.;

- în dosar nu se

regăsesc plângerile pe care le-a formulat împotriva lui D.E. în cursul anului

2002, prin care a sesizat D.G.M.B. și I.G.P.R. cu privire la faptul că acesta

refuza a-i restitui suma de 20.000 dolari SUA;

- lipsesc din dosar

declarațiile lui B.V., date în cursul urmăririi penale și cu ocazia luării și

prelungirii măsurii arestării preventive, precum și ale martorilor, persoane

prezente în momentul în care a fost amenințat de D.E.;

- deși D.E. i-a

indicat inițial ca autori ai lipsirii de libertate pe D.S. și grupul său de

presiune, după discuția purtată de acesta cu magistratul S.M., a revenit, menționându-1

ca fiind participant la activitatea infracțională desfășurată împotriva sa;

- nu au fost atașate

la dosarele rezultate în urma disjungerilor din dosarul nr. 109/P/2004 toate

actele necesare;

- au fost întocmite în

fals ordonanțe de disjungere și conexare antedatate și postdatate.

Prin Rezoluția nr. 1279/P/2009

din 20 ianuarie 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și criminalistică, a adoptat o soluție de neurmărire

penală față de magistratul procuror S.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen., fundamentată pe prevederile

art. 10 lit. a) și g) C. proc. pen.

Rezoluția a fost

contestată de P.C. și S.M. Prin Rezoluția nr. 1527/559/11-2/2011 din 23 martie 2011 a procurorului șef de secție au fost admise plângerile, s-a infirmat soluția, ca nelegală, și

s-a dispus reluarea cercetărilor.

Din reanalizarea și

reevaluarea întregului material administrat s-au reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 132 din 21 mai 2008, Curtea de Apel București a condamnat pe inculpatul P.C.

pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) și

(2) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. și art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.,

urmând ca acesta să execute în final pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare și

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, reținându-se că în data de

28/29 ianuarie 2003 acesta, împreuna cu inculpații D.S., P.C. și R.B. s-a

asociat în vederea comiterii de infracțiuni, respectiv au lipsit-o de libertate

în mod ilegal pe partea vătămată D.E., au proferat amenințări la adresa

acesteia și a familiei sale, astfel încât să o determine, fie să facă rost de

bani și să achite datoriile către D.S. și P.C., fie să lase acestora dreptul de

dispoziție asupra imobilului situat în str. Gh. nr. 112.

Actul de trimitere în

judecată a fost întocmit de magistratul procuror A.M., nu de magistratul

reclamat.

Deși în actele emise

de magistratul procuror S.M. și de instanță la data de 13 mai 2004 s-a indicat

infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, această împrejurare nu

poate conduce la concluzia falsificării de procuror a dispoziției de schimbare

a încadrării juridice, atâta timp cât măsura poate fi dispusa în aceeași zi de

către procuror, ulterior reținerii și arestării lui P.C.

Declarația olografă a

lui D.E. nu a fost dată în fața procurorului ci în fața unui lucrător de poliție,

care nu a întocmit proces verbal cu mențiunile privind îndreptarea erorii

materiale.

În cauza instrumentată

de magistratul procuror reclamat au fost aplicabile prevederile privind

conexitatea, iar disjungerile au fost efectuate în interesul bunei înfăptuiri a

justiției, astfel cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 132/2008

a Curții de Apel București.

Legalitatea

interceptărilor telefonice a fost confirmată de instanța de judecată, prin

aceeași hotărâre.

Susținerile persoanei

vătămate P.C. fiind existența unei înțelegeri între D.E. și procurorul S.M.

privind inculparea sa, ori în vederea exercitării de presiuni în scopul

furnizării unor informații compromițătoare despre anumite persoane, precum și

celelalte aspecte invocate în plângerea formulată sunt lipsite de suport

probator, rămânând simple speculații.

Prin urmare,

cercetările efectuate și actele administrate nu decelează nici un indiciu de

natură a contura elementele vreuneia dintre infracțiunile sesizate, în fapt

petentul vizând crearea unei căi suplimentare de atac în vederea reexaminării

pe această cale a excepțiilor și apărărilor din cauza penală în care a fost

condamnat.

Așadar, întrucât

faptele reclamate nu există, procurorul a valorificat procesual cazul de

împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale și a dispus în

sensul neînceperii urmăririi penale.

Plângerea formulată împotriva

soluției primare de netrimitere în judecată a fost respinsă prin Rezoluția nr. 5165/1681/II/2/2001

din 22 iulie 2011 a procurorului ierarhic superior.

Împotriva rezoluției

de neîncepere a urmării penale confirmată de procurorul ierarhic superior

petentul P.C. a formulat plângere, susținând că soluția de neîncepere a urmăririi

penale este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

- soluția dispusă în

dosar conține exclusiv o redare a apărărilor magistratului procuror S.M., fără

o analiză și combatere, dacă este cazul, a probelor invocate în acuzare,

respectiv a argumentelor, precizărilor și sublinierilor obiective ale acestuia;

- se neagă realitatea

evidentă a existenței unor fapte comise prin inacțiune;

- conform temeiului și

motivării soluției dispuse în cauză, la dosar ar fi trebuit să existe

plângerile acestuia formulate împotriva lui D.E.;

- s-a dispus neînceperea

urmăririi penale deși faptele sunt constatate de o instanța de judecată, împrejurare

ignorată de procuror;

- soluția de neîncepere

a urmăririi penale se argumentează exclusiv pe soluția de condamnare a

acestuia, ori această împrejurare nu esclude răspunderea procurorului;

- întrucât probele și

elementele favorabile acestuia au condus la concluzia instanței de nevinovăție

a sa, procurorul Sîntion a procedat la sustragerea acestora de la dosarul

cauzei sau alterarea lor;

- toate actele

procesuale relevante în cauza penală privindu-l pe petent au fost îndeplinite

anterior transferării procurorului reclamat;

- procurorul nu se

pronunță pe lipsa unor probe, cu referire la două casete video;

- instanța nu a fost

sesizată cu judecarea infracțiunii constând în dispunerea nelegală a

interceptărilor, astfel încât nu se putea pronunța asupra acesteia;

- ilegalitățile

comise de procuror au fost cuprinse ca atare în încheierea nr. 532/R din 13

septembrie 2004 a Curții de Apel București;

- în mod corect s-a

reținut în rezoluția anterioară împrejurarea împlinirii termenului prescripției

răspunderii penale.

În concluzie,

petentul a susținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru cazul

prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. ignoră evidența faptelor și a

solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și reținerea

cauzei spre judecare.

La termenul din 5

decembrie 2011, în ședință publică, prin apărător, petentul a solicitat

admiterea plângerii și dispunerea ca temei al netrimiterii în judecată cazul

prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen. în loc de cazul prevăzut de art. 10

lit. a) din același cod.

Plângerea este

nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia

dispozițiilor art. l C. proc. pen. rezultă că procesul penal nu poate fi privit

ca o activitate de represiune ci, exclusiv, ca una desfășurată pentru tragerea

la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În raport de

dispozițiile art. l și art. 62 C. proc. pen., respectiv art. 17 alin. (2) C.

pen., scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze

interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care nici o

persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta este determinat prin art. 200 C.

proc. pen., legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a procesului penal.

Sesizat în unul

dintre modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută

de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală

a fost sesizat, pot duce la constatarea unora dintre cazurile, reglementate prin

art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport de această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penala sau, după

caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

urmăririi penale.

În cauză, constatându-se

că nu s-a comis nici o faptă intrând sub incidența legii penale, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, iar procurorul ierarhic superior a respins plângerea și a

menținut rezoluția prin care s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Examinând legalitatea

și temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de

procurorul ierarhic superior, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen. și prin prisma motivelor invocate de petent, se constată

următoarele:

Procurorul a

reexaminat întregul material administrat și procedând la o reevaluare a

acestuia, în mod judicios a reținut inexistenta vreunui indiciu de natură a

evoca întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate. În

fapt, magistratul procuror reclamat nu a făcut altceva decât să-și exercite

atribuțiile cu care legea 1-a investit, dispunând efectuarea actelor de urmărire

penala potrivit convingerii obiective, în acord cu principiile care guvernează

desfășurarea procesului penal, prin aprecierea completă și justă a indiciilor,

datelor și probelor existente în cauza penală instrumentată, în diferitele

momente ale urmăriri penale, în dosarul nr. 109/P/2004.

Prin urmare, cum

actul de sesizare și actele premergătoare nu au evidențiat comiterea unor fapte

întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate, dimpotrivă,

constatând că faptele reclamate nu există, în mod judicios s-a adoptat o

soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Pe de altă parte,

plângerea prevăzuta de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi

de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control

privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport de cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual penală.

Drept urmare,

instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța

ca instanță de control judiciar în cauza penală definitiv judecată. Astfel,

petentul readuce în discuție apărări și excepții formulate de acesta în cauza

penală în care fost condamnat, vizând o rejudecare a acelei cauze, pe această

cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C.

proc. pen.

Or, lipsește

plângerii prevăzute de acest text din Codul de procedura penală aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor

de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor incriminate, pe această cale

mijlocită, așa încât plângerea acestuia se constată a fi nefondată și sub acest

aspect.

În consecință, pentru

motivele expuse, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge plângerea formulată de petentul P.C. împotriva

rezoluției nr. 1279/P/2010 din 24 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, ca

nefondată și menține rezoluția atacată.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata în favoarea statului a

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.C.

împotriva rezoluției nr. 1279/P/2010 din 24 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul P.C. la plata sumei de 200 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 decembrie 2011.