ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1906/2007

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC D.T. SRL a solicitat în contradictoriu cu parata A.N.R.C. anularea deciziei nr. 3029/ EI din 15 decembrie 2005 emisă de pârâtă și obligarea la emiterea unei noi decizii în care tariful de monitorizare să fie corect calculat. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin actul administrativ contestat pârâta a calculat tariful de monitorizare conform art. 48 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002 aprobată prin Legea nr. 591/2002 în sumă de 23.001 lei (RON) calculat la cifra de afaceri anulată a anilor 2003 și 2004 de 11.401.963.70 lei (114.019.637.000 lei ROL) și apreciază că decizia este nelegală sub cel puțin trei aspecte.

Reclamanta a arătat faptul că s-a calculat prin aceeași decizie tariful de monitorizare datorat pentru 2 ani (2003 și 2004) deși, conform legii, deciziile se emit anual. S-a susținut că tariful de monitorizare stabilit este calculat greșit, cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale, deoarece nu a fost raportat doar la cifra de afaceri rezultată din prestarea serviciilor efectuate de societate cu privire la furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice ci a fost avută în vedere întreaga cifră de afaceri, rezultată în principal din activitatea de comerț. Cu privire la servicii, reclamanta a arătat că a încetat activitatea de furnizor de rețele și servicii de telecomunicații electronice începând cu data de 1 februarie 2004 și în aceste condiții tariful de monitorizare datorat de societate trebuia stabilit în condițiile art. 48 lit. a) din O.U.G.

nr. 79/2002 prin raportare la cifra de afaceri a lunii ianuarie 2004. Prin sentința civilă nr. 1883 din 20 septembrie 2006 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantei. Instanța de fond a reținut că în cauza dedusă judecății sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, potrivit cărora la încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice autorizat potrivit art. 4, are obligația de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C. în condițiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior și cifra de afaceri cumulată a anului anterior și a anului în curs a furnizorului respectiv.

În raport de dispozițiile art. 48 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, care nu face distincție în funcție de perioada în care furnizorul a fost autorizat, tariful de monitorizare datorat la încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice se stabilește în mod unitar și nu proporțional cu perioada în care furnizorul de servicii a avut această calitate. Tariful de monitorizare datorat de fiecare furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice anual se calculează conform art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002. În cauza de față, reține Curtea, este vorba de tariful de monitorizare calculat la încetarea activității în acest domeniu, reglementat de art. 48 din actul normativ, iar cele două tarife nu se confundă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC D.T. SRL solicitând, în principal, casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de faptul că, în opinia sa, era necesară administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a se determina cifra de afaceri aferentă anilor 2003 și 2004, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum au fost formulată. Au fost reiterate motivele invocate prin acțiune pentru care, în opinia reclamantei, tariful de monitorizare trebuia să fie calculat numai pentru perioada în care a beneficiat de dreptul de furnizare a serviciilor de comunicații electronice, respectiv până la 1 februarie 2004, soluție ce se impune, în raport cu lacunele reglementării vechi, cel puțin din motive de echitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se totodată examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Examinând actele dosarului și criticile recurentei prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună modificarea sau casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate. Reclamanta SC D.T. SRL a fost autorizată, potrivit dispozițiilor art. 4 din O.U.G.

nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată prin Legea nr. 591/2002, cu modificările și completările ulterioare, să furnizeze servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât telefonie și linii închiriate, începând cu data de 14 august 2003. Această calitate a încetat la data de 1 februarie 2004, ca urmare a manifestării de voință a reclamantei exprimată prin adresa înregistrată la A.N.R.C.T.I. la 19 ianuarie 2004. În consecință, prin decizia nr. 3025 din 14 decembrie 2005, emisă de președintele A.N.R.C., în sarcina reclamantei s-a stabilit obligația de plată a tarifului de monitorizare datorat la încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice, conform art. 48 lit. a) din O.U.G.

nr. 79/2002, în redactarea anterioară datei de 31 decembrie 2005 când au intrat în vigoare dispozițiile art. II pct. 4 și 5 din Legea nr. 239/2005 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul comunicațiilor, iar nu obligația de plată a tarifului anual prevăzut de art. 47 din același act normativ. Potrivit art. 48 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, reținut ca temei legal al deciziei contestate, la încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice autorizat potrivit art. 4 are obligația de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C.

în condițiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior și cifra de afaceri cumulată a anului anterior și a anului în curs a furnizorului respectiv. Textul face trimitere strict la cifra de afaceri care se regăsește în contul de profit și pierdere, inclus în situațiile financiare anuale reglementate de Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, aceasta reprezentând suma tuturor veniturilor realizate de un operator economic în cursul unui exercițiu financiar. În vederea determinării cifrei de afaceri furnizorii de rețele și de serviciu de comunicații aveau obligația, conform art. 47 alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002, în vigoare la acea dată, de a transmite A.N.R.C. un exemplar al situațiilor financiare anuale, o dată cu depunerea acestora la organele financiare în termenul prevăzut de lege.

În condițiile în care aceste prevederi legale stabilesc în mod expres modalitatea de determinare a cifrei de afaceri, iar partea prezentă nu a stăruit în admiterea și administrarea expertizei la care a făcut referire prin acțiunea introductivă, probă care nu era, de altfel, utilă pentru soluționarea cauzei, instanța nu era obligată a se pronunța motivat asupra acestui mijloc de probă, criticile recurentei sub acest aspect neputând fi reținute. Nu au suport legal nici susținerile recurentei în sensul că se impunea stabilirea cifrei de afaceri pentru anul 2004 proporțional cu perioada în care a beneficiat de dreptul de a furniza astfel de servicii, respectiv până la data de 1 februarie 2004, în condițiile în care prin art. 48 al O.U.G.

nr. 79/2002 nu se făcea o atare distincție. Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectei a legii, astfel încât motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 invocat de recurenți nu este incident în speță și constatând, totodată, inexistența vreunui alt motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC D.T. SRL Călărași, împotriva sentinței civile nr. 1883 din 20 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2007.