ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1906/2007

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC D.T. SRL a solicitat în contradictoriu cu parata A.N.R.C. anularea deciziei nr.

3029/ EI din 15 decembrie 2005 emisă de pârâtă și obligarea la emiterea unei

noi decizii în care tariful de monitorizare să fie corect calculat.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin actul administrativ contestat pârâta a calculat

tariful de monitorizare conform art. 48 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002

aprobată prin Legea nr. 591/2002 în sumă de 23.001 lei (RON) calculat la cifra

de afaceri anulată a anilor 2003 și 2004 de 11.401.963.70 lei (114.019.637.000

lei ROL) și apreciază că decizia este nelegală sub cel puțin trei aspecte.

Reclamanta a arătat faptul

că s-a calculat prin aceeași decizie tariful de monitorizare datorat pentru 2

ani (2003 și 2004) deși, conform legii, deciziile se emit anual. S-a susținut

că tariful de monitorizare stabilit este calculat greșit, cu interpretarea

eronată a dispozițiilor legale, deoarece nu a fost raportat doar la cifra de

afaceri rezultată din prestarea serviciilor efectuate de societate cu privire

la furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice ci a fost avută

în vedere întreaga cifră de afaceri, rezultată în principal din activitatea de

comerț.

Cu privire la servicii,

reclamanta a arătat că a încetat activitatea de furnizor de rețele și servicii

de telecomunicații electronice începând cu data de 1 februarie 2004 și în

aceste condiții tariful de monitorizare datorat de societate trebuia stabilit

în condițiile art. 48 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002 prin raportare la cifra de

afaceri a lunii ianuarie 2004.

Prin sentința civilă nr. 1883

din 20 septembrie 2006 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea

reclamantei.

Instanța de fond a reținut că

în cauza dedusă judecății sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 48 alin.

(1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, potrivit cărora la încetarea activității în

domeniul comunicațiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări,

orice furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice autorizat

potrivit art. 4, are obligația de a achita un tarif de monitorizare

corespunzător, stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C. în

condițiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior și cifra de afaceri cumulată

a anului anterior și a anului în curs a furnizorului respectiv.

În raport de dispozițiile art.

48 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, care nu face distincție în funcție de perioada

în care furnizorul a fost autorizat, tariful de monitorizare datorat la

încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice se stabilește în

mod unitar și nu proporțional cu perioada în care furnizorul de servicii a avut

această calitate.

Tariful de monitorizare

datorat de fiecare furnizor de rețele sau de servicii de comunicații

electronice anual se calculează conform art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002.

În cauza de față, reține

Curtea, este vorba de tariful de monitorizare calculat la încetarea activității

în acest domeniu, reglementat de art. 48 din actul normativ, iar cele două

tarife nu se confundă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC D.T. SRL solicitând, în principal, casarea ei și trimiterea

cauzei spre rejudecare motivat de faptul că, în opinia sa, era necesară administrarea

probei cu expertiza contabilă pentru a se determina cifra de afaceri aferentă

anilor 2003 și 2004, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul

admiterii acțiunii astfel cum au fost formulată.

Au fost reiterate motivele

invocate prin acțiune pentru care, în opinia reclamantei, tariful de monitorizare

trebuia să fie calculat numai pentru perioada în care a beneficiat de dreptul

de furnizare a serviciilor de comunicații electronice, respectiv până la 1

februarie 2004, soluție ce se impune, în raport cu lacunele reglementării

vechi, cel puțin din motive de echitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se totodată examinarea cauzei sub

toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului

și criticile recurentei prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună

modificarea sau casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

Reclamanta SC D.T. SRL a

fost autorizată, potrivit dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 79/2002 privind

cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată prin Legea nr. 591/2002,

cu modificările și completările ulterioare, să furnizeze servicii de comunicații

electronice destinate publicului, altele decât telefonie și linii închiriate,

începând cu data de 14 august 2003. Această calitate a încetat la data de 1

februarie 2004, ca urmare a manifestării de voință a reclamantei exprimată prin

adresa înregistrată la A.N.R.C.T.I. la 19 ianuarie 2004.

În consecință, prin decizia nr.

3025 din 14 decembrie 2005, emisă de președintele A.N.R.C., în sarcina

reclamantei s-a stabilit obligația de plată a tarifului de monitorizare datorat

la încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice, conform art. 48

lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, în redactarea anterioară datei de 31 decembrie

2005 când au intrat în vigoare dispozițiile art. II pct. 4 și 5 din Legea nr. 239/2005

privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul

comunicațiilor, iar nu obligația de plată a tarifului anual prevăzut de art. 47

din același act normativ.

Potrivit art. 48 lit. a) din

O.U.G. nr. 79/2002, reținut ca temei legal al deciziei contestate, la încetarea

activității în domeniul comunicațiilor electronice, indiferent de forma acestei

încetări, orice furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice

autorizat potrivit art. 4 are obligația de a achita un tarif de monitorizare corespunzător,

stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C. în condițiile art. 47 alin.

(2) pentru anul anterior și cifra de afaceri cumulată a anului anterior și a anului

în curs a furnizorului respectiv.

Textul face trimitere strict

la cifra de afaceri care se regăsește în contul de profit și pierdere, inclus

în situațiile financiare anuale reglementate de Legea contabilității nr. 82/1991,

republicată, aceasta reprezentând suma tuturor veniturilor realizate de un

operator economic în cursul unui exercițiu financiar.

În vederea determinării

cifrei de afaceri furnizorii de rețele și de serviciu de comunicații aveau

obligația, conform art. 47 alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002, în vigoare la acea

dată, de a transmite A.N.R.C. un exemplar al situațiilor financiare anuale, o

dată cu depunerea acestora la organele financiare în termenul prevăzut de lege.

În condițiile în care aceste

prevederi legale stabilesc în mod expres modalitatea de determinare a cifrei de

afaceri, iar partea prezentă nu a stăruit în admiterea și administrarea

expertizei la care a făcut referire prin acțiunea introductivă, probă care nu

era, de altfel, utilă pentru soluționarea cauzei, instanța nu era obligată a se

pronunța motivat asupra acestui mijloc de probă, criticile recurentei sub acest

aspect neputând fi reținute.

Nu au suport legal nici susținerile

recurentei în sensul că se impunea stabilirea cifrei de afaceri pentru anul

2004 proporțional cu perioada în care a beneficiat de dreptul de a furniza

astfel de servicii, respectiv până la data de 1 februarie 2004, în condițiile

în care prin art. 48 al O.U.G. nr. 79/2002 nu se făcea o atare distincție.

Reținând, așadar, că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectei a legii, astfel încât

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 invocat de recurenți nu este incident în

speță și constatând, totodată, inexistența vreunui alt motiv de ordine publică

ce ar putea fi invocat din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC D.T. SRL Călărași, împotriva sentinței civile nr. 1883 din 20

septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2007.