ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3431/2007

‚ Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1703 pronunțată la 19 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC W.T. SRL Reșița, formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.R.C. București, acțiunea având ca obiect constatarea nelegalității și netemeiniciei deciziei nr. 169 din 4 ianuarie 2005 emisă de pârâtă, desființarea acesteia și exonerarea sa de la plata tarifului de monitorizare stabilit în sumă de 59.075.324 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta-societate, fiind în categoria furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, din anul 2003, potrivit certificatului tip nr. 5364 din 17 iulie 2003 eliberat de A.N.R.C., îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 79/2002 aprobate cu modificări prin Legea nr. 591/2002, datorând tariful de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri, norma specială, nefăcând distincție între veniturile obținute din diverse activități. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC W.T. SRL Reșița, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., respectiv „instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” și „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Au fost invocate și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., instanța urmând să examineze cauza sub toate aspectele întrucât hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, astfel că recursul declarat nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În motivele de recurs formulate, recurenta reclamantă susține că în conformitate cu O.G. nr. 79/2002, legea cadru în domeniu, tariful de monitorizare pretins de pârâta-intimată se datorează de către furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice, numai pentru activitățile efectiv desfășurate în acest domeniu, or, instanța de judecată printr-o interpretare eronată a textului de lege invocat cât și a probelor administrate în cauză, probe din care rezultă structura cifrei de afaceri aferentă anului 2003, a stabilit că la calcularea tarifului de monitorizare anual trebuie avută în vedere întreaga cifră de afaceri a societății, indiferent de proveniența veniturilor încasate.

Arată recurenta că deși au solicitat proba cu o expertiză contabilă pentru dovedirea în concret a naturii activităților desfășurate de societăți, această probă le-a fost respinsă în mod nelegal, fapt pentru care la dosar au depus înscrisuri din care rezultă toate activitățile desfășurate de societate în anul 2003, acestea neavând legătură cu domeniul supus monitorizării. Mai precizează recurenta că la dosar există dovezi pe care instanța nu le-a avut în vedere, în sensul că a fost înființată o societate distinctă, având ca administrator un membru al familiei asociatului unic al societății reclamante, înființată anume pentru desfășurarea activității de comunicații electronice, care și-a achitat tariful de monitorizare către pârâtă, calculat la cifra de afaceri a acestei societăți nou înființate.

Recurenta a solicitat admiterea recursului și în principal casarea sentinței și trimiterea dosarului la instanța de fond spre a se rejudeca acțiunea cu administrarea tuturor probelor propuse în apărare de reclamantă, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate, constatându-se că nu datorează suma pretinsă. Pârâta-intimată A.N.R.C. București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate. Cererea formulată la data de 27 septembrie 2006 de recurenta reclamantă, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 și art. 48 din O.U.G.

nr. 79/2002 cât și a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanța de recurs prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2006, cu motivarea că art. 47 și art. 48 din O.U.G. nr. 79/2002 au fost abrogate de dispozițiile art. II pct. 4 din Legea nr. 239/2005, dispoziții ce au intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2005, astfel că cele două articole de lege nu mai pot forma obiectul unor excepții de neconstituționalitate câtă vreme art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare precizează că legile sau ordonanțele precum și unele dispoziții dintr-o lege sau ordonanțe pot face obiectul unei excepții de neconstituționalitate atâta timp cât acestea sunt în vigoare.

Cât privește prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reține instanța de recurs, acestea se referă la procedura soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, astfel că textul de lege invocat nu este determinant în judecarea și soluționarea cauzei și nu are legătură cu litigiul dintre părți. Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 327 din 28 mai 2007 a respins ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii din 22 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sSecția de contencios administrativ și fiscal. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin notificarea nr. 9347 din 3 iulie 2003, recurenta-reclamantă a precizat că intenționează să furnizeze servicii de comunicații electronice destinate publicului începând cu data de 1 august 2008, astfel că i-a fost eliberat certificatul tip. nr. 5364 din 17 iulie 2003, care-i atestă calitatea de furnizor de servicii de comunicații electronice, începând cu această dată. Potrivit deciziei președintelui A.N.R.C. nr. 1333/2003, persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza servicii de comunicații electronice destinate publicului, fiind autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile și obligațiile stabilite pentru furnizorii de servicii de comunicații electronice, dobândirea acestor drepturi și obligați nefiind însă condiționată de furnizarea efectivă a serviciilor pentru care furnizorii au fost autorizați, așa cum în mod nejustificat susține recurenta.

Conform prevederilor art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor aprobată și completată prin Legea nr. 591/2002, „furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice autorizați în condițiile prezentei ordonanțe, datorează A.N.R.C. un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor”. În ceea ce privește cifra de afaceri, legiuitorul a definit-o în art. 6 al art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002, ca fiind suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar, această cifră vizând deci totalitatea veniturilor obținute de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar.

Se observă deci că textul de lege nu face încă o distincție între veniturile obținute de agentul economic din furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice și veniturile obținute din alte activități, la calcularea tarifului de monitorizare anual avându-se în vedere întreaga cifră de afaceri a operatorului economic, iar nu doar o parte din veniturile realizate de acesta și anume cele realizate în calitate de furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice, cum iarăși în mod nejustificat susține recurenta printr-un alt motiv de recurs formulat.

Posibilitatea determinării tarifului de monitorizare în funcție de veniturile obținute din activități din domeniul, comunicațiilor electronice, cu condiția întocmirii unor evidențe contabile separate care vor fi supuse auditării de către un auditor independent, a fost introdusă abia prin Legea nr. 239/2005, lege care nu operează în cauză pentru că s-ar înfrânge astfel principiul neretroactivității legii.

Critica formulată de recurentă în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare pentru că nu i-a fost admisă proba cu expertiză contabilă și nu au fost luate în seamă probele cu înscrisuri din care rezultă că nu a desfășurat efectiv activități în furnizarea de rețele și de servicii de comunicații, apare astfel ca neîntemeiată în condițiile în care legislația aplicabilă în domeniu la momentul emiterii deciziei contestate, nu condiționa plata tarifului de monitorizare de furnizarea efectivă a unor astfel de servicii, fiind suficientă dobândirea autorizației, iar „cifra de afaceri” viza în final totalitatea veniturilor obținute de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute se constată că soluția pronunțată de instanța de fond prin care s-a reținut că tariful anual de monitorizare datorat de reclamantă și stabilit prin decizia contestată, a fost corect calculat, este legală și temeinică, astfel că în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul se privește ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC W.T. SRL Reșița împotriva sentinței civile nr. 1703 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.