ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3431/2007

‚

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1703 pronunțată

la 19 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC W.T. SRL Reșița,

formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.R.C. București, acțiunea având ca

obiect constatarea nelegalității și netemeiniciei deciziei nr. 169 din 4

ianuarie 2005 emisă de pârâtă, desființarea acesteia și exonerarea sa de la

plata tarifului de monitorizare stabilit în sumă de 59.075.324 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că reclamanta-societate, fiind în categoria

furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, din

anul 2003, potrivit certificatului tip nr. 5364 din 17 iulie 2003 eliberat de

A.N.R.C., îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 79/2002 aprobate cu

modificări prin Legea nr. 591/2002, datorând tariful de monitorizare anual,

calculat ca un procent din cifra de afaceri, norma specială, nefăcând

distincție între veniturile obținute din diverse activități.

Împotriva           acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC W.T. SRL Reșița, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., respectiv „instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” și

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

Au fost invocate și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., instanța urmând să examineze cauza sub

toate aspectele întrucât hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, astfel

că recursul declarat nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

În motivele de recurs formulate,

recurenta reclamantă susține că în conformitate cu O.G. nr. 79/2002, legea

cadru în domeniu, tariful de monitorizare pretins de pârâta-intimată se

datorează de către furnizorii de rețele și de servicii de comunicații

electronice, numai pentru activitățile efectiv desfășurate în acest domeniu,

or, instanța de judecată printr-o interpretare eronată a textului de lege

invocat cât și a probelor administrate în cauză, probe din care rezultă

structura cifrei de afaceri aferentă anului 2003, a stabilit că la calcularea

tarifului de monitorizare anual trebuie avută în vedere întreaga cifră de

afaceri a societății, indiferent de proveniența veniturilor încasate.

Arată recurenta că deși au solicitat

proba cu o expertiză contabilă pentru dovedirea în concret a naturii activităților

desfășurate de societăți, această probă le-a fost respinsă în mod nelegal, fapt

pentru care la dosar au depus înscrisuri din care rezultă toate activitățile

desfășurate de societate în anul 2003, acestea neavând legătură cu domeniul

supus monitorizării.

Mai precizează recurenta că la dosar

există dovezi pe care instanța nu le-a avut în vedere, în sensul că a fost înființată

o societate distinctă, având ca administrator un membru al familiei asociatului

unic al societății reclamante, înființată anume pentru desfășurarea activității

de comunicații electronice, care și-a achitat tariful de monitorizare către

pârâtă, calculat la cifra de afaceri a acestei societăți nou înființate.

Recurenta a solicitat admiterea

recursului și în principal casarea sentinței și trimiterea dosarului la

instanța de fond spre a se rejudeca acțiunea cu administrarea tuturor probelor

propuse în apărare de reclamantă, iar în subsidiar modificarea sentinței în

sensul admiterii acțiunii formulate, constatându-se că nu datorează suma

pretinsă.

Pârâta-intimată A.N.R.C. București a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

Cererea formulată la data de 27

septembrie 2006 de recurenta reclamantă, privind sesizarea Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 și

art. 48 din O.U.G. nr. 79/2002 cât și a prevederilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă ca inadmisibilă de către

instanța de recurs prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2006, cu

motivarea că art. 47 și art. 48 din O.U.G. nr. 79/2002 au fost abrogate de

dispozițiile art. II pct. 4 din Legea nr. 239/2005, dispoziții ce au intrat în

vigoare la data de 31 decembrie 2005, astfel că cele două articole de lege nu

mai pot forma obiectul unor excepții de neconstituționalitate câtă vreme art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările și completările

ulterioare precizează că legile sau ordonanțele precum și unele dispoziții

dintr-o lege sau ordonanțe pot face obiectul unei excepții de

neconstituționalitate atâta timp cât acestea sunt în vigoare.

Cât privește prevederile art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reține instanța de recurs,

acestea se referă la procedura soluționării excepțiilor de

neconstituționalitate, astfel că textul de lege invocat nu este determinant în

judecarea și soluționarea cauzei și nu are legătură cu litigiul dintre părți.

Completul de 9 judecători, prin

decizia nr. 327 din 28 mai 2007 a respins ca nefondat recursul declarat

împotriva încheierii din 22 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, sSecția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile,

Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Prin notificarea nr. 9347 din 3 iulie

2003, recurenta-reclamantă a precizat că intenționează să furnizeze servicii de

comunicații electronice destinate publicului începând cu data de 1 august 2008,

astfel că i-a fost eliberat certificatul tip. nr. 5364 din 17 iulie 2003,

care-i atestă calitatea de furnizor de servicii de comunicații electronice,

începând cu această dată.

Potrivit deciziei președintelui

A.N.R.C. nr. 1333/2003, persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza

servicii de comunicații electronice destinate publicului, fiind autorizate în

acest sens, au dobândit toate drepturile și obligațiile stabilite pentru

furnizorii de servicii de comunicații electronice, dobândirea acestor drepturi

și obligați nefiind însă condiționată de furnizarea efectivă a serviciilor

pentru care furnizorii au fost autorizați, așa cum în mod nejustificat susține

recurenta.

Conform prevederilor art. 47 alin. (1)

din O.U.G. nr. 79/2002, privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor

aprobată și completată prin Legea nr. 591/2002, „furnizorii de rețele și

servicii de comunicații electronice autorizați în condițiile prezentei

ordonanțe, datorează A.N.R.C. un tarif de monitorizare anual, calculat ca un

procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor”.

În ceea ce privește cifra de

afaceri, legiuitorul a definit-o în art. 6 al art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002,

ca fiind suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau prestările de

servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar,

această cifră vizând deci totalitatea veniturilor obținute de agentul economic

în cursul unui exercițiu financiar.

Se observă deci că textul de lege nu

face încă o distincție între veniturile obținute de agentul economic din

furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice și veniturile

obținute din alte activități, la calcularea tarifului de monitorizare anual

avându-se în vedere întreaga cifră de afaceri a operatorului economic, iar nu

doar o parte din veniturile realizate de acesta și anume cele realizate în

calitate de furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice, cum

iarăși în mod nejustificat susține recurenta printr-un alt motiv de recurs

formulat.

Posibilitatea determinării tarifului

de monitorizare în funcție de veniturile obținute din activități din domeniul, comunicațiilor

electronice, cu condiția întocmirii unor evidențe contabile separate care vor

fi supuse auditării de către un auditor independent, a fost introdusă abia prin

Legea nr. 239/2005, lege care nu operează în cauză pentru că s-ar înfrânge astfel

principiul neretroactivității legii.

Critica formulată de recurentă în

sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare pentru că nu i-a fost admisă

proba cu expertiză contabilă și nu au fost luate în seamă probele cu înscrisuri

din care rezultă că nu a desfășurat efectiv activități în furnizarea de rețele

și de servicii de comunicații, apare astfel ca neîntemeiată în condițiile în

care legislația aplicabilă în domeniu la momentul emiterii deciziei contestate,

nu condiționa plata tarifului de monitorizare de furnizarea efectivă a unor

astfel de servicii, fiind suficientă dobândirea autorizației, iar „cifra de

afaceri” viza în final totalitatea veniturilor obținute de agentul economic în

cursul unui exercițiu financiar.

În consecință, în raport de cele mai

sus reținute se constată că soluția pronunțată de instanța de fond prin care

s-a reținut că tariful anual de monitorizare datorat de reclamantă și stabilit prin

decizia contestată, a fost corect calculat, este legală și temeinică, astfel că

în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul se privește ca nefondat

și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC W.T. SRL

Reșița împotriva sentinței civile nr. 1703 din 19 octombrie 2005 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

septembrie 2007.