ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 860/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1084/2005, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.N.T.E.E. T. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.C., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, instanța să dispună anularea deciziei nr. 2283/EI din 6 decembrie 2004, emisă de pârâtă și ca o consecință, exonerarea sa de plata sumei de 16.276.118.799 lei reprezentând tarif de monitorizare.

În motivarea acțiunii, reclamanta susține că urmare a notificării ce a înaintat-o pârâtei, aceasta a emis în mod greșit „Certificatul tip de furnizor de rețele și servicii de comunicații electronice”, în temeiul căruia compania reclamantă poate beneficia de dreptul de a furniza anumite tipuri de rețele sau servicii de comunicații electronice, sub aspectul datei de la care începe furnizarea, menționând data de 1 iulie 2003, pentru rețelele publice de comunicații electronice și 17 ianuarie 2003, pentru rețelele servicii private de comunicații electronice. Reclamanta susține că a prevăzut ca dată de finalizare a investiției (de începere a activității), data de 1 decembrie 2004, numai ulterior acestei date având posibilitatea să furnizeze serviciile de comunicații electronice, și nu de la datele menționate în certificatul tip.

Tariful de monitorizare pentru anul 2004, în cuantum de 16.276.118.799 lei, raportat la cifra de afaceri aferente anului 2003, menționat în decizie, este nelegal, atâta timp, cât compania nu desfășoară această activitate, în notificarea transmisă pârâtei menționându-se că rețeaua este nefuncționabilă până la data 1 decembrie 2004. Precizează reclamanta că în raport cu prevederile art. 17 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 218/2003, pârâta trebuie să calculeze tariful de monitorizare, în funcție de cifra de afaceri corespunzătoare activității de furnizare rețele și servicii publice de comunicații electronice, și nu de cifra de afaceri corespunzătoare activității de transport și dispecerizare a energiei electrice, pentru care evidența contabilă se ține separat.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. S-au administrat probatorii cu înscrisuri și în urma analizării acestora, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 1271 din 28 iunie 2005, prin care a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că decizia Președintelui A.N.R.C. nr. 2283/2004, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 16.276.118.799 lei, tarif de monitorizare pentru anul 2004, este legală, reclamanta neavând un drept recunoscut de lege, vătămat. Decizia a fost emisă în temeiul art. 47 din O.U.G.

nr. 79/2002, ce reglementează obligația furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice, la plata tarifului de monitorizare. Faptul că reclamanta este titulara unor licențe de transport și de dispecerizare a energiei electrice, nu constituie un motiv de exonerare a acesteia de la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în calitate de furnizor de rețele publice de comunicații electronice. Prin notificarea nr. 299 din 10 ianuarie 2003, reclamanta a menționat că intenționează să furnizeze rețele publice de comunicații electronice începând cu data de 1 iulie 2003, fiindu-i eliberat certificatul tip nr. 650 din 5 februarie 2003 care atestă calitatea de furnizor de rețele publice de comunicații electronice a reclamantei, începând cu această dată.

Potrivit art. 47 și 48 din O.U.G. nr. 79/2002, furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice autorizate datorează A.N.R.C., un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor. Art. 6 din O.U.G. nr. 79/2002 definește cifra de afaceri, ca fiind „suma veniturilor realizate din produsele sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic, în cursul unui exercițiu financiar”. S-a reținut, astfel, că în mod legal, tariful de monitorizare a fost calculat în funcție de întreaga cifră de afaceri a societății pe anul 2003, de 395.241.509.000 lei.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că prin notificarea înaintată pârâtei a fost prevăzută ca dată a finalizării investiției (care se află în strânsă legătură cu data începerii activității), data de 1 decembrie 2004 și numai ulterior acestei date putea să înceapă furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice. Numai cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța a reținut că în mod corect în certificatul tip eliberat reclamantei s-a consemnat ca dată a dobândirii dreptului de a furniza rețele publice, data de 1 iulie 2003. Un al doilea motiv de recurs se referă la critica adusă sentinței, în privința luării în calcul a cifrei totale de afaceri a C.N.

T. SA, pentru stabilirea obligației de plată a tarifului de monitorizare, în condițiile în care art. 41 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 79/2002 prevede că tariful de monitorizare este datorat de către furnizori, „pentru activitatea de supraveghere și control al pieței comunicațiilor electronice, desfășurate de A.N.R.C.”, deci implicit pentru supravegherea și controlul rețelelor publice de comunicații și a serviciilor prestate de către reclamantă. În speță, reclamanta nu are rețea publică de comunicații electronice, în condițiile legii și, deci, nu poate fi obligată la plata unui tarif pentru o activitate neprestată de către A.N.R.C., în ceea ce privește compania. Totodată, precizează recurenta, cifra de afaceri pe care A.N.R.C.

ar trebui s-o ia în calcul pentru determinarea tarifului de monitorizare, este cea aferentă activității de furnizare de rețele și servicii de comunicații electronice și nu să se raporteze la cifra totală de afaceri. De fapt, Legea nr. 239/2005 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul comunicațiilor, a abrogat art. 47 și 48 din O.U.G. nr. 79/2002, articole care prevedeau modul de percepere a tarifului de monitorizare. Intimata A.N.R.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge pentru următoarele considerente: Într-un prim motiv de recurs, recurenta susține că A.N.R.C.

ar fi emis în mod greșit certificatul tip de furnizor de rețele și servicii de comunicații electronice, indicând ca dată a începerii furnizării, data de 1 iulie 2003 și, respectiv, 1 ianuarie 2003. Prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din decizia Președintelui A.N.R.C. nr. 131/2002, privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice, se stabilește, însă, faptul că „solicitantul dobândește drepturile și obligațiile prevăzute de autorizația generală, în funcție de tipurile de rețele și servicii de comunicații electronice indicate în notificare, la data indicată în notificare ca fiind data începerii furnizării tipului de rețea sau serviciu, însă nu mai devreme de 7 zile de la data realizării notificării”.

Or, prin notificarea formulată de reclamanta-recurentă, înregistrată sub nr. 229 din 10 ianuarie 2003, la A.N.R.C., aceasta a indicat ca dată estimativă a începerii furnizării de rețele publice pentru comunicații electronice, data de 1 iulie 2003, iar ca dată estimativă a începerii furnizării de rețele private de comunicații electronice, data de 1 ianuarie 2003. Susținerea recurentei, cum că ar fi indicat ca dată estimativă a finalizării construirii rețele, data de 1 decembrie 2004, nu poate fi primită, deoarece această dată este cuprinsă în Anexa nr. 3 la notificare, intitulată „Fișă de descriere a rețelelor și serviciilor”, datele reale care produc efecte juridice, fiind cele cuprinse în formularul tip al notificării, formular stabilit în Anexa nr. 2 din decizia președintelui A.N.R.C.

și care face parte integrantă din notificare, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din sus-menționata decizie. Or, fișa de distribuire a rețelelor și societăților nu are decât un caracter tehnic, informațiile ce le conține, având un rol pur informativ. De altfel, în urma comunicării certificatului care atestă calitatea de furnizor de rețele sau servicii de comunicații electronice de la data menționată în cuprinsul acestuia, reclamanta avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni legat de acest aspect, în situația în care era nemulțumită, lucru pe care, însă, nu l-a făcut. Într-un al doilea motiv de recurs, susține recurenta, că în sarcina sa nu trebuie stabilită obligația de plată a tarifului de monitorizare pentru anul 2004, întrucât până la data formulării cererii de chemare în judecată nu a furnizat efectiv rețelele publice de comunicații electronice, rețeaua publică a comunicației electronice fiind în curs de realizare.

Contrar acestor susțineri, art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002 și art. 5 alin. (1) din decizia Președintelui A.N.R.C. nr. 131/2002, stabilesc cu certitudine faptul că persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza rețele publice de comunicații electronice și au fost autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile și obligațiile stabilite de legea aplicabilă în materie, ele datorând A.N.R.C., un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor. Dobândirea acestor drepturi și obligații nu este condiționată, însă, de furnizarea efectivă a rețelelor pentru care au primit autorizație. Din momentul în care persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza rețele publice de comunicații electronice, au dobândit acest drept, acestea sunt ținute și la îndeplinirea obligațiilor, printre acestea fiind și plata anuală a tarifului de monitorizare.

Recurenta, urmare a notificării, a primit de la A.N.R.C., dreptul de a furniza rețele publice de comunicare electronice, începând cu data de 1 iulie 2003, astfel că de la această dată există în sarcina sa, și obligația de plată a tarifului de monitorizare. Cât privește modalitatea de calcul a tarifului de monitorizare, recurenta susține că acesta ar trebui calculat ca un procent din veniturile realizate în calitatea sa de furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice, și nu la întreaga cifră de afaceri. Critica este, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 47 alin. (1) și (6) din O.U.G. nr. 79/2002, tariful de monitorizare anual se calculează „ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor”, aceasta fiind definită ca „o sumă a veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar”.

Din moment ce dispozițiile acestui text de lege fac trimitere strict la cifra de afaceri, fără a face nici o precizare referitoare la activitățile din domeniul comunicațiilor electronice, este clar că voința legiuitorului a fost de a stabili tariful de monitorizare, în funcție de întreaga cifră de afaceri, iar nu doar în funcție de veniturile din activitățile din domeniul comunicațiilor electronice. Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 47 alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002, rezultă că tariful de monitorizare este determinat ca un procent din cifra de afaceri, furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice având obligația de a transmite A.N.R.C., un exemplar al situațiilor financiare anuale, odată cu depunerea acestora la Direcțiile generale ale finanțelor publice județene, în termenul prevăzut de lege.

Legea nr. 239/2005, privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul comunicațiilor, în art. II pct. 5, menționează că, începând cu data intrării în vigoare a acesteia - 31 decembrie 2005, furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice obligați la plata tarifului de monitorizare, pot plăti tariful de monitorizare anual stabilit ca un procent din cifra de afaceri prevăzută în situațiile financiare anuale sau pot solicita „luarea în considerare a veniturilor rezultate din furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice sau din furnizarea de servicii poștale în locul cifrei de afaceri”, în cazul când aleg cea de a doua variantă fiind obligați a ține evidența contabilă separată și acreditarea acestora.

Nu pot fi, însă, aplicabile aceste dispoziții modificatoare, așa cum susține recurenta, pentru că la data emiterii deciziei contestate, există o singură modalitate de calcul a tarifului de monitorizare, acesta putând fi determinat doar ca un procent din cifra de afaceri, astfel cum aceasta se regăsește în situațiile financiare anuale. Noile modificări nu pot fi aplicabile speței în cauză, pentru că altfel legea ar trebui să retroactiveze și s-ar înfrânge principiul neretroactivității legii. Pentru toate considerentele expuse, se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică și cum nu există motive de casare sau modificare, din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul formulat urmează a fi respins, făcându-se în cauză și aplicațiunea art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.T.E.E. T. SA împotriva sentinței civile nr. 1271 din 28 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2006.