ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1821/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1821/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 201/

PI din 13 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

a fost respinsă plângerea formulată de petentul R.P., împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 2504/P/2006 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Reșița.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petentul a fost obligat la 60 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această

sentință, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin plângerea înregistrată

la Judecătoria Reșița sub nr. 2947/290/2007, petentul R.P. a solicitat

desființarea rezoluțiilor date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița față

de făptuitorii N.C., L.A. și D.Ț.N. cu privire la săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 289 C. pen. și respectiv față de numitul C.G. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen., prin plângere petentul

fiind nemulțumit de modul în care s-au soluționat cererile și excepțiile sale

formulate în cursul urmăririi penale, respingându-se de plano solicitările sale

fără o motivare concisă și fără a se verifica dacă acele mențiuni sunt înscrise

în cărțile funciare, iar contractul de leasing constatându-se încetat de drept.

Prin sentința penală nr. 426

din 05 noiembrie 2006, raportat la modificările legislative intervenite prin

Legea nr. 79/2007 cu referire la art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., s-a declinat competența de soluționare a plângerii formulate de petentul

R.P. în favoarea

Curții de Apel Timișoara.

La dosar s-a atașat dosarul

de urmărire penală nr. 2504/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Reșița din analiza căruia instanță a reținut următoarea stare de fapt:

Prin plângerea adresată de

petentul R.P. s-a solicitat tragerea la

răspundere

penală a făptuitorilor cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 24

C. pen.,

respectiv art. 291 C. pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C.

pen., deoarece în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunilor raportat la depozițiile date în fața notarului

prin omisiunea declarării contractului de leasing aflat în vigoare.

Prin rezoluția din data de

16 februarie 2006, dată în dosarul de mai sus, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de făptuitorul N.C., L.A. și D.Ț.N. cu privire la săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., prima, respectiv art. 292 C. pen.

și respectiv față de numitul C.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 291 C. pen.

Prin ordonanța din data de

22 iunie 2006 prim procurorul parchetului de pe lângă Judecătoria Caras Severin

a respins plângerea formulată de petentul R.P.

Nemulțumirile petentului

vizează declarațiile date de intimații L.A. și D.

Ț.N., în calitate, de reprezentanți ai societății comerciale SC R. SA

Reșița și SC C. SRL Reșița care au încheiat în fals, cu complicitatea notarului

public N.C.

un contract în care se menționase că nu există vreun litigiu

legat de imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Din

actele dosarului de urmărire penală reiese că petentul împreună cu intimatul C.G.

au constituit SC F.M.C. SRL, administrator al societății fiind desemnat

italianul, iar la data de 9 octombrie 2000 au încheiat un contract de leasing

imobiliar cu SC R. SA Reșița având ca obiect o hala de producție situată în

Reșița, strada Bucla Bârzavei, iar la data de 13 octombrie 2001 asociații au

hotărât suspendarea activității pe o durată nedeterminată și subînchirierea

spațiului. În cursul anului 2003 SC R. SA Reșița a somat societatea S.F.M. să

achite suma de 21.000 euro reprezentând redevențele scadente și reactualizate

potrivit contractului de leasing, iar administratorul C.G. a dispus cesiunea

contractului către SC C. Reșița, firmă care a achitat valoarea ratelor plătite

până la acel moment astfel că această din urmă societate a vândut imobilul în

schimbul sumei de 1.993.705.000 lei.

Plângerea intimatului a fost

întocmită după ce SC C. SRL ȘI SC R. au încheiat un nou contract de

vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în cauză, în fața notarului public,

intimata N.C.

S-a

reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică și

are la bază piesele

dosarului de urmărire penală din care nu se conturează existența vreunei

fapte penale ce s-ar putea reține în sarcina intimaților. Notarul public nu a

făcut altceva decât să consemneze manifestarea de voință a părților

contractante în sensul înstrăinării imobilului în litigiu, după verificarea

cărții funciare care nu cuprindea nici o interdicție de înstrăinare cu privire

la imobilul ce a făcut obiectul acestui contract. Pe de altă parte, contractul

de leasing despre care face vorbire petentul în plângerea penală cuprinde în

conținutul său mențiuni relativ la durata de valabilitate precum și clauza

referitoare la prelungirea acestuia care era apreciată ca inoperantă. Aspectele

sesizate de petent exced sferei de aplicare a dreptului penal și vizează

aspecte ce pot fi soluționate de instanțele civile înspre care ar fi indicat să

se îndrepte petentul.

Astfel,

în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel a respins plângerea

formulată de petentul

R.P. împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale dată în dosarul nr.

2504/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Reșița.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recurs petentul R.P., motivat oral în ziua

judecății, potrivit art. 385

10

alin. (3) C. proc. pen., la dosar

fiind depuse și concluzii scrise, ce cuprind motivele de recurs.

În motivarea recursului s-a

susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât nu

a făcut o analiză obiectivă a contractului de vânzare-cumpărare încriminat în

raport de actele de la dosarul cauzei și de situația juridică a imobilului la

momentul autentificării înscrisului, ceea ce ar fi permis constatarea unor

elemente de fapt și de drept, care dovedesc perfectarea frauduloasă a

contractului de către reprezentanții celor două societăți, de conivență cu

notarul public.

S-a susținut că, în mod

nereal s-a consemnat că imobilul ar fi fost dobândit de SC R. SA prin anularea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 6793 din 16 decembrie 2003, în condițiile

în care decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a rămas

definitivă sentința prin care a fost anulat acest contract, nu fusese pusă în

executare; notarul trebuia să accepte autentificarea conivenței privind

transferul proprietății imobilului, întrucât nu există extras de carte funciară

privitor la dreptul de proprietate al SC R. SA la momentul perfectării actului;

în contractul de vânzare-cumpărare s-au consemnat declarații necorespunzătoare

adevărului ale intimaților D.T.N. și L.A., potrivit cărora imobilul nu forma

obiectul unui litigiu, în condițiile în care pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție se afla contestația în anulare formulată de SC C. SRL, sub

semnătura lui L.A. (dos. nr. 17309/1/2005) reținând că imobilul ar fi fost dobândit

de SC R. SA în baza deciziei 5852/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

notarul nu avea dreptul să ignore faptul că Instanța Supremă a dispus anularea

contractului anterior încheiat între aceleași părți ca urmare a fraudării

intereselor SC S.F.M.C.A. SRL, beneficiara contractului de leasing cu clauză

irevocabilă de vânzare nr. 2520 din 9 octombrie 2000, contract de leasing

valabil în baza efectelor aceleiași decizii; acest contract, inclusiv cu

privire la durata de valabilitate, a fost suspendat pe perioada derulării

litigiului determinat de încheierea frauduloasă a contractului de

vânzare-cumpărare dintre SC R. SA și SC C. SRL, autentificat sub nr. 6793 din 16

decembrie 2003.

S-a mai susținut că atât

semnatarii contractului de vânzare-cumpărare încriminat, cât și notarul public

care l-a autentificat, erau în cunoștință de cauză cu privire la situația

litigioasă a imobilului, astfel că, perfectarea actului notarial s-a realizat,

pe de o parte, în condiții nelegale, iar pe de altă parte, prin vătămarea

intereselor legale ale societății beneficiare a contractului de leasing, respectiv

a asociatului unic R.P., care au fost puși în situația de a nu beneficia de

clauzele contractului de leasing.

În concluzie, s-a apreciat

că atât soluția de neîncepere a urmăririi penale față de semnatarii

contractului și față de notarul public, cât și sentința primei instanțe sunt

netemeinice și nelegale, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și,

pe cale de consecință, admiterea plângerii împotriva rezoluției procurorului

din 16 februarie 2007, desființarea acesteia și, trimiterea cauzei procurorului

în vederea începerii urmăririi penale, în conformitate cu art. 278

1

alin.

(8) lit. b) C. proc. pen.

Examinând sentința instanței

de fond, în raport de motivele de recurs formulate și de dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este

nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Pe baza actelor

premergătoare efectuate în cauză, instanța de recurs constată că în data de 9

octombrie 2000, societatea SC F.M.C. SRL, ai cărei asociați erau la acea dată,

petentul R.P. și intimatul C.G., a încheiat cu SC R. SA un contract de leasing

imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare pentru o hală de producție

situată în Reșița str. Bucla Bîrzavei.

În data de 13 octombrie 2001

asociații SC F.M.C. SRL au hotărât suspendarea activității pe o durată nedeterminată.

În anul 2003, SC R. SA a

somat SC F.M.C. SRL să achite suma de 21000 euro reprezentând redevențe

scadente și actualizate, potrivit clauzelor contractului de leasing, iar

intimatul C.G., fără a convoca A.G. a cesionat contractul de leasing către SC C.

SRL Reșița administrată de intimata L.A.

Ulterior, la data de 16

decembrie 2003, SC R. SA a vândut imobilul care făcea obiectul contractului de

leasing către SC C. SRL.

Prin hotărâri judecătorești

rămase definitive prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3794

pronunțată la data de 17 iunie 2005 și respectiv decizia nr. 5852 pronunțată la

7 decembrie 2005 a fost anulat atât contractul de cesionare a contractului de

leasing cât și contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 decembrie

2003.

Ca efect al acestor decizii

părțile au fost repuse în situația anterioară, respectiv SC R. SA a redevenit proprietarul

imobilului vândut, iar contractul de leasing a cărui derulare a fost suspendată

pe toată durata proceselor și a redobândit valabilitatea.

Important de reținut pentru

soluționarea prezentai cauze este faptul că în acest contract de leasing, cu

clauză irevocabilă de vânzare, este prevăzut termenul utilizării bunului în

sistem de leasing imobiliar de 3 ani și 9 luni, cu începere de la data semnării

procesului verbal menționat la art. 2 din contract.

Potrivit art. 2 din contract,

predarea primirea bunului ce face obiectul contractului de leasing imobiliar

s-a efectuat în baza contractului de închiriere nr. 217 din 11 februarie 2000.

În raport de această dată de

11 februarie 2000, termenul de 3 ani și 9 luni, la expirarea căruia

utilizatorul avea posibilitatea să solicite achiziționarea bunului sau

restituirea lui, s-a împlinit la 11 noiembrie 2003.

Chiar dacă reținem că

termenul se calculează de la data încheierii contractului de leasing, 9

octombrie 2000, termenul de 3 ani și 9 luni s-a împlinit la data de 7 iulie

2006.

După data de 14 decembrie

2005, petentul nu a făcut dovada achitării ratelor restante și nici nu a optat

pentru achiziționarea bunului.

La data de 1 septembrie

2006, prin contractul nr. 5371 încheiat și autentificat de intimata N.C., SC R.

SA a vândut din nou imobilul respectiv, către SC C. SRL, contractul fiind

semnat pentru societățile comerciale de D.T.N. și de L.A.

Din datele prezentate

rezultă fără dubiu că la data încheierii contractului, 1 septembrie 2006, contractul

de leasing nu mai era în ființă, astfel că susținerea petentului că intimații

au ignorat contractul de leasing este irelevantă.

Cu privire la activitatea

intimatei N.C., se constată că aceasta a încheiat contractul nr. 5371 din 1

septembrie 2006, cu respectarea art. 1 și 6 din Legea nr. 36/1995 și art. 70

din Ordinul nr. 710/ C din 5 iulie 1995 de adoptare a Regulamentului de

aplicare a Legii nr. 36/1995.

Astfel, aceasta a verificat

situația tabulară a imobilului, a constatat că acesta a revenit în patrimoniul

SC R. SA, în baza deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5852 din 7

decembrie 2005, a constatat că nu era notată în cartea funciară nici o

interdicție de înstrăinare care să greveze dreptul de proprietate al

vânzătoarei, a constatat că deși notarea proceselor dintre părți nu era radiată

din cartea funciară, aceste procese erau deja soluționate prin decizii

definitive și irevocabile și că nu există niciun alt impediment, de orice

natură, în întocmirea contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, cele consemnate de

intimată în contract corespund realității.

Cât privește mențiunea

consemnată în contract că părțile au declarat că „imobilul nu este în litigiu

și nu este grevat de sarcini”, aceasta corespunde realității, fiindcă așa cum

s-a arătat, litigiile cu privire la acest imobil erau soluționate prin hotărâri

definitive și irevocabile.

Faptul că pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție se mai afla o contestație în anulare împotriva

deciziei nr. 5852 din 7 decembrie 2005, este irelevant întrucât, contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac care nu suspendă executarea

hotărârilor irevocabile. Mai mult, contestația în anulare a fost formulată de

intimata L.A. care potrivit principiului disponibilității, putea oricând să o

retragă de pe rolul Instanței Supreme.

Întrucât, în cauză nu există

indicii că intimații ar fi comis faptele imputate de petent, Înalta Curte

apreciază că rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale este

temeinică și legală, neexistând niciun motiv de desființare a acesteia.

Față de aceste considerente,

se constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, că nu există

niciun motiv care să conducă la desființarea acesteia, astfel că în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul petentului R.P. va fi respins ca

nefondat.

Potrivit art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli

judiciare statului, iar în baza art. 193 C. proc. pen., va fi obligat la 2000

lei cheltuieli judiciare către intimații C,G, și L,A, reprezentând onorariu de

avocat și cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul petiționar R.P. împotriva sentinței penale nr. 201/

PI din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 2000 lei către intimații C.G. și L.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 mai 2008.