ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1821/2008

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin sentința penală nr. 201/ PI din 13 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a fost respinsă plângerea formulată de petentul R.P., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 2504/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul a fost obligat la 60 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată la Judecătoria Reșița sub nr. 2947/290/2007, petentul R.P. a solicitat desființarea rezoluțiilor date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița față de făptuitorii N.C., L.A.

și D.Ț.N. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. și respectiv față de numitul C.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen., prin plângere petentul fiind nemulțumit de modul în care s-au soluționat cererile și excepțiile sale formulate în cursul urmăririi penale, respingându-se de plano solicitările sale fără o motivare concisă și fără a se verifica dacă acele mențiuni sunt înscrise în cărțile funciare, iar contractul de leasing constatându-se încetat de drept. Prin sentința penală nr. 426 din 05 noiembrie 2006, raportat la modificările legislative intervenite prin Legea nr. 79/2007 cu referire la art. 28 1 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a declinat competența de soluționare a plângerii formulate de petentul R.P.

în favoarea Curții de Apel Timișoara. La dosar s-a atașat dosarul de urmărire penală nr. 2504/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița din analiza căruia instanță a reținut următoarea stare de fapt: Prin plângerea adresată de petentul R.P. s-a solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorilor cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 24 C. pen., respectiv art. 291 C. pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., deoarece în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor raportat la depozițiile date în fața notarului prin omisiunea declarării contractului de leasing aflat în vigoare. Prin rezoluția din data de 16 februarie 2006, dată în dosarul de mai sus, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul N.C., L.A.

și D.Ț.N. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., prima, respectiv art. 292 C. pen. și respectiv față de numitul C.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. Prin ordonanța din data de 22 iunie 2006 prim procurorul parchetului de pe lângă Judecătoria Caras Severin a respins plângerea formulată de petentul R.P. Nemulțumirile petentului vizează declarațiile date de intimații L.A. și D. Ț.N., în calitate, de reprezentanți ai societății comerciale SC R. SA Reșița și SC C. SRL Reșița care au încheiat în fals, cu complicitatea notarului public N.C. un contract în care se menționase că nu există vreun litigiu legat de imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Din actele dosarului de urmărire penală reiese că petentul împreună cu intimatul C.G. au constituit SC F.M.C. SRL, administrator al societății fiind desemnat italianul, iar la data de 9 octombrie 2000 au încheiat un contract de leasing imobiliar cu SC R. SA Reșița având ca obiect o hala de producție situată în Reșița, strada Bucla Bârzavei, iar la data de 13 octombrie 2001 asociații au hotărât suspendarea activității pe o durată nedeterminată și subînchirierea spațiului. În cursul anului 2003 SC R. SA Reșița a somat societatea S.F.M. să achite suma de 21.000 euro reprezentând redevențele scadente și reactualizate potrivit contractului de leasing, iar administratorul C.G. a dispus cesiunea contractului către SC C. Reșița, firmă care a achitat valoarea ratelor plătite până la acel moment astfel că această din urmă societate a vândut imobilul în schimbul sumei de 1.993.705.000 lei.

Plângerea intimatului a fost întocmită după ce SC C. SRL ȘI SC R. au încheiat un nou contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în cauză, în fața notarului public, intimata N.C. S-a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică și are la bază piesele dosarului de urmărire penală din care nu se conturează existența vreunei fapte penale ce s-ar putea reține în sarcina intimaților. Notarul public nu a făcut altceva decât să consemneze manifestarea de voință a părților contractante în sensul înstrăinării imobilului în litigiu, după verificarea cărții funciare care nu cuprindea nici o interdicție de înstrăinare cu privire la imobilul ce a făcut obiectul acestui contract.

Pe de altă parte, contractul de leasing despre care face vorbire petentul în plângerea penală cuprinde în conținutul său mențiuni relativ la durata de valabilitate precum și clauza referitoare la prelungirea acestuia care era apreciată ca inoperantă. Aspectele sesizate de petent exced sferei de aplicare a dreptului penal și vizează aspecte ce pot fi soluționate de instanțele civile înspre care ar fi indicat să se îndrepte petentul. Astfel, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel a respins plângerea formulată de petentul R.P. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 2504/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul R.P., motivat oral în ziua judecății, potrivit art. 385 10 alin. (3) C. proc.

pen., la dosar fiind depuse și concluzii scrise, ce cuprind motivele de recurs. În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât nu a făcut o analiză obiectivă a contractului de vânzare-cumpărare încriminat în raport de actele de la dosarul cauzei și de situația juridică a imobilului la momentul autentificării înscrisului, ceea ce ar fi permis constatarea unor elemente de fapt și de drept, care dovedesc perfectarea frauduloasă a contractului de către reprezentanții celor două societăți, de conivență cu notarul public.

S-a susținut că, în mod nereal s-a consemnat că imobilul ar fi fost dobândit de SC R. SA prin anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6793 din 16 decembrie 2003, în condițiile în care decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a rămas definitivă sentința prin care a fost anulat acest contract, nu fusese pusă în executare; notarul trebuia să accepte autentificarea conivenței privind transferul proprietății imobilului, întrucât nu există extras de carte funciară privitor la dreptul de proprietate al SC R. SA la momentul perfectării actului; în contractul de vânzare-cumpărare s-au consemnat declarații necorespunzătoare adevărului ale intimaților D.T.N. și L.A., potrivit cărora imobilul nu forma obiectul unui litigiu, în condițiile în care pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se afla contestația în anulare formulată de SC C. SRL, sub semnătura lui L.A.

(dos. nr. 17309/1/2005) reținând că imobilul ar fi fost dobândit de SC R. SA în baza deciziei 5852/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, notarul nu avea dreptul să ignore faptul că Instanța Supremă a dispus anularea contractului anterior încheiat între aceleași părți ca urmare a fraudării intereselor SC S.F.M.C.A.

SRL, beneficiara contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 2520 din 9 octombrie 2000, contract de leasing valabil în baza efectelor aceleiași decizii; acest contract, inclusiv cu privire la durata de valabilitate, a fost suspendat pe perioada derulării litigiului determinat de încheierea frauduloasă a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC R. SA și SC C. SRL, autentificat sub nr. 6793 din 16 decembrie 2003. S-a mai susținut că atât semnatarii contractului de vânzare-cumpărare încriminat, cât și notarul public care l-a autentificat, erau în cunoștință de cauză cu privire la situația litigioasă a imobilului, astfel că, perfectarea actului notarial s-a realizat, pe de o parte, în condiții nelegale, iar pe de altă parte, prin vătămarea intereselor legale ale societății beneficiare a contractului de leasing, respectiv a asociatului unic R.P., care au fost puși în situația de a nu beneficia de clauzele contractului de leasing.

În concluzie, s-a apreciat că atât soluția de neîncepere a urmăririi penale față de semnatarii contractului și față de notarul public, cât și sentința primei instanțe sunt netemeinice și nelegale, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, pe cale de consecință, admiterea plângerii împotriva rezoluției procurorului din 16 februarie 2007, desființarea acesteia și, trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale, în conformitate cu art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Examinând sentința instanței de fond, în raport de motivele de recurs formulate și de dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, instanța de recurs constată că în data de 9 octombrie 2000, societatea SC F.M.C. SRL, ai cărei asociați erau la acea dată, petentul R.P. și intimatul C.G., a încheiat cu SC R. SA un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare pentru o hală de producție situată în Reșița str. Bucla Bîrzavei. În data de 13 octombrie 2001 asociații SC F.M.C. SRL au hotărât suspendarea activității pe o durată nedeterminată. În anul 2003, SC R. SA a somat SC F.M.C. SRL să achite suma de 21000 euro reprezentând redevențe scadente și actualizate, potrivit clauzelor contractului de leasing, iar intimatul C.G., fără a convoca A.G. a cesionat contractul de leasing către SC C. SRL Reșița administrată de intimata L.A.

Ulterior, la data de 16 decembrie 2003, SC R. SA a vândut imobilul care făcea obiectul contractului de leasing către SC C. SRL. Prin hotărâri judecătorești rămase definitive prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3794 pronunțată la data de 17 iunie 2005 și respectiv decizia nr. 5852 pronunțată la 7 decembrie 2005 a fost anulat atât contractul de cesionare a contractului de leasing cât și contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 decembrie 2003. Ca efect al acestor decizii părțile au fost repuse în situația anterioară, respectiv SC R. SA a redevenit proprietarul imobilului vândut, iar contractul de leasing a cărui derulare a fost suspendată pe toată durata proceselor și a redobândit valabilitatea.

Important de reținut pentru soluționarea prezentai cauze este faptul că în acest contract de leasing, cu clauză irevocabilă de vânzare, este prevăzut termenul utilizării bunului în sistem de leasing imobiliar de 3 ani și 9 luni, cu începere de la data semnării procesului verbal menționat la art. 2 din contract.

Potrivit art. 2 din contract, predarea primirea bunului ce face obiectul contractului de leasing imobiliar s-a efectuat în baza contractului de închiriere nr. 217 din 11 februarie 2000. În raport de această dată de 11 februarie 2000, termenul de 3 ani și 9 luni, la expirarea căruia utilizatorul avea posibilitatea să solicite achiziționarea bunului sau restituirea lui, s-a împlinit la 11 noiembrie 2003. Chiar dacă reținem că termenul se calculează de la data încheierii contractului de leasing, 9 octombrie 2000, termenul de 3 ani și 9 luni s-a împlinit la data de 7 iulie 2006. După data de 14 decembrie 2005, petentul nu a făcut dovada achitării ratelor restante și nici nu a optat pentru achiziționarea bunului.

La data de 1 septembrie 2006, prin contractul nr. 5371 încheiat și autentificat de intimata N.C., SC R. SA a vândut din nou imobilul respectiv, către SC C. SRL, contractul fiind semnat pentru societățile comerciale de D.T.N. și de L.A. Din datele prezentate rezultă fără dubiu că la data încheierii contractului, 1 septembrie 2006, contractul de leasing nu mai era în ființă, astfel că susținerea petentului că intimații au ignorat contractul de leasing este irelevantă. Cu privire la activitatea intimatei N.C., se constată că aceasta a încheiat contractul nr. 5371 din 1 septembrie 2006, cu respectarea art. 1 și 6 din Legea nr. 36/1995 și art. 70 din Ordinul nr. 710/ C din 5 iulie 1995 de adoptare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995.

Astfel, aceasta a verificat situația tabulară a imobilului, a constatat că acesta a revenit în patrimoniul SC R. SA, în baza deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5852 din 7 decembrie 2005, a constatat că nu era notată în cartea funciară nici o interdicție de înstrăinare care să greveze dreptul de proprietate al vânzătoarei, a constatat că deși notarea proceselor dintre părți nu era radiată din cartea funciară, aceste procese erau deja soluționate prin decizii definitive și irevocabile și că nu există niciun alt impediment, de orice natură, în întocmirea contractului de vânzare cumpărare. Astfel, cele consemnate de intimată în contract corespund realității. Cât privește mențiunea consemnată în contract că părțile au declarat că „imobilul nu este în litigiu și nu este grevat de sarcini”, aceasta corespunde realității, fiindcă așa cum s-a arătat, litigiile cu privire la acest imobil erau soluționate prin hotărâri definitive și irevocabile.

Faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se mai afla o contestație în anulare împotriva deciziei nr. 5852 din 7 decembrie 2005, este irelevant întrucât, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care nu suspendă executarea hotărârilor irevocabile. Mai mult, contestația în anulare a fost formulată de intimata L.A. care potrivit principiului disponibilității, putea oricând să o retragă de pe rolul Instanței Supreme. Întrucât, în cauză nu există indicii că intimații ar fi comis faptele imputate de petent, Înalta Curte apreciază că rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale este temeinică și legală, neexistând niciun motiv de desființare a acesteia. Față de aceste considerente, se constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, că nu există niciun motiv care să conducă la desființarea acesteia, astfel că în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul petentului R.P. va fi respins ca nefondat. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare statului, iar în baza art. 193 C. proc. pen., va fi obligat la 2000 lei cheltuieli judiciare către intimații C,G, și L,A, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar R.P. împotriva sentinței penale nr. 201/ PI din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 2000 lei către intimații C.G. și L.A. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 mai 2008.