ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1007/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Botoșani, secția comercială și de contencios administrativ

reclamantul Ș.C. a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.F.B. și M.A.I. solicitând

reîncadrarea sa în cadrul Poliției de Frontieră, acordarea de daune materiale,

constând în drepturile salariale pentru funcția de ofițer, începând cu data de

10 aprilie 1990, și de daune morale, în cuantum de 100.000 RON.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că are studii militare, specialitatea grăniceri și a fost

trecut în rezervă la data de 18 noiembrie 1979. Reclamantul precizează că, deși

în anii 1990 și 1997 a solicitat reîncadrarea, rapoartele sale au fost

respinse.

În plus, reclamantul susține

că a fost vătămat într-un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la muncă,

prin refuzul pârâtului de a-l reîncadra ca ofițer în poliția de frontieră.

Tribunalului Botoșani, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința nr. 408 din 6 septembrie 2006, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, având în

vedere dispozițiile art. 158-159 pct. 2 C. proc. civ, raportate la art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 238

din 18 octombrie 2006, a respins excepția de tardivitate a acțiunii și a

respins ca nefondată acțiunea reclamantului.

În ceea ce privește excepția

de tardivitate, Curtea a reținut că cererea de chemare în judecată a fost

formulată de reclamant la data de 28 iunie 2006, înăuntrul termenului de un an,

reglementat de art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a apreciat, în raport de dispozițiile art. 79 alin. (1) C. muncii și art.

9 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, că răspunsul

trimis reclamantului de către I.G.P.F.B. este legal și temeinic și că, în

speță, nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al pârâților de a soluționa

cererea acestuia de a fi reîncadrat în cadrul poliției de frontieră.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești a formulat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.C., care a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea acțiunii și

acordarea de despăgubiri.

În cadrul cererii de recurs

se arată de către recurent că a depășit vârsta legală pentru a fi reîncadrat,

motiv pentru care renunță la judecarea acestui capăt de cerere, dar își menține

cererea de acordare a daunelor materiale și morale.

În motivare, recurentul a

arătat că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la fondul cererii deduse

judecății, respectiv asupra refuzului nejustificat al pârâților de a-l

reîncadra în calitate de ofițer la poliția de frontieră.

Analizând hotărârea atacată,

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.

Sentința criticată este

legală și temeinică, în speță nefiind incidente cazurile prevăzute de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ, în vederea casării sau modificării

hotărârii.

Instanța de fond a analizat

pe fond acțiunea recurentului-reclamant și a apreciat că intimații-pârâți nu au

refuzat în mod nejustificat să-i soluționeze cererea, față de dispozițiile art.

9 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, care prevăd

că încadrarea unor specialiști în poliție se realizează prin concurs sau

examen, după caz.

În plus, Înalta Curte reține

că recurentul a solicitat numai plata unor daune materiale și morale, renunțând

la cererea având ca obiect obligarea pârâților la reîncadrarea sa.

Conform art. 129 alin. (6)

C. proc. civ, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

Așadar, instanța trebuie să

se pronunțe numai asupra pretențiilor concrete pe care le formulează un reclamant;

acesta din urmă este cel care fixează cadrul procesual prin indicarea unui

anumit obiect pentru cererea de chemare în judecată, fiind aplicabil principiul

disponibilității.

Potrivit art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente

sau dacă nu a primit un răspuns, în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4) din

lege, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a

solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate

și, eventual, reparații pentru daunele morale; de asemenea, se poate adresa

instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Pe de altă parte, art. 18 alin.

(1) din actul normativ în discuție prevede că instanța, soluționând cererea la

care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în

parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act

administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt

înscris. Alin. (3) din același articol precizează că, în cazul soluționării

cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale

și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Din interpretarea

sistematică și logică a acestor prevederi legale rezultă că cererea cu privire

la acordarea de daune materiale și morale este o cerere accesorie, cererea

principală fiind în cazul de față obligarea autorității pârâte la rezolvarea

favorabilă a cererii părții adverse, prin dispunerea reîncadrării sale în

cadrul poliției de frontieră.

Este firesc să se respecte

principiul disponibilității, care guvernează procesul în materia contenciosului

administrativ și, în consecință, față de împrejurarea că recurentul-reclamant a

solicitat numai acordarea unor despăgubiri, această cerere urmează a fi

respinsă.

Prin urmare, pentru

considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la art. 304

1

C. proc. civ, precum și la art. 306

alin. (2) C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Ș.C. împotriva sentinței nr. 238 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2007.