ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5040/2007

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84

din 30 august 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarei

D.J.P.C.P.C.N. împotriva

rezoluției nr. 182/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, la data de 9 iunie 2006, petenta D.J.P.C.P.C.N. a

depus o plângere penală pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 217 alin.

(2) C. pen., raportat la art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și constând

în fapta de distrugere prin neluarea măsurilor legale de conservare, restaurare

a imobilul monument istoric „C.I.L.” situată în mun. Ploiești, indicând drept

proprietari pe intimații M.I. și D.C.

În dosarul de urmărire s-au

efectuat acte premergătoare, constând în înscrisuri, planșe fotografice ale

imobilului, note de constatare și procese-verbale, copiile unor hotărâri

judecătorești, depozițiile unor martori și declarațiile intimaților M.I., M.G.,

D.C. acte de proprietate privind imobilul, adrese ale Primăriei Ploiești,

procesul-verbal de constatare al I.S.C.

Pe baza acestor mijloace de

probă, prin rezoluția din 23 octombri 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale a făptuitorilor: M.G., D.C.

și M.I. pentru faptele prevăzute de art. 55 din Legea nr. 422/2001 și art. 360 C.

pen., în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Acest act de neurmărire a

fost atacat cu plângere de către petentă iar procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin rezoluția din 6 decembrie 2006 (dosar

nr. 1971/II/2/2006) a respins-o ca neîntemeiată.

Prin rezoluțiile de

neîncepere a urmăririi penale a celor trei făptuitori s-a constatat că imobilul

situat în mun. Ploiești, a fost coproprietatea intimaților D.C. partea din

imobil proprietatea sa, printr-un înscris sub semnătură privată, iar prin

decizia civilă nr. 399 din 22 martie 2005 s-a constatat dreptul de proprietate

al cumpărătorului asupra terenului de 800 m

2

și construcțiilor

situate pe acesta pe str. G. Coșbuc din Ploiești.

Ulterior, același cumpărător

M.G. a dobândit prin ieșire din indiviziune cu cel de-al doilea coproprietar M.I.

și partea de construcție aparținând acestuia conform hotărârii de expedient

aflată dosar, respectiv sentința civilă nr. 3190 din 17 aprilie 2006 a

Judecătoriei Ploiești.

S-a mai reținut prin

rezoluția procurorului că, la data de 9 iunie 2006, intimatul M.G.

deplasându-se la D.J.P.C.C.P.C.N. a aflat că imobilul proprietatea sa este

clasificat ca fiind monument istoric, sens în care i s-a făcut o comunicare

scrisă, iar ulterior acestei date, în luna octombrie 2006, în baza autorizației

nr. 131 a fost desființat un perete de la etaj și s-a îndepărtat din interior,

acoperișul prăbușit al construcției.

S-a stabilit că nici unul din

cei trei intimați nu a produs cu intenție distrugeri sau degradări ale

imobilului, în sensul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și art. 360 C.

pen., faptele lor de a nu lua măsuri în scopul protejării monumentului istoric

constituind contravenții prevăzute de art. 56 din Legea nr. 422/2001.

Potrivit art. 55 alin. (1)

din Legea nr. 422/2001, desființarea neautorizată, distrugerea parțială sau

totală (..) degradarea precum și profanarea monumentelor istorice, constituie

infracțiuni și se sancționează conform legii.

Cum această normă specială

trimite la norma generală, în mod legal organul de urmărire penală a efectuat

cercetări sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 55(1) din Legea nr. 422/2001,

sus citat, raportat la art. 360 C. pen., care constituia norma incriminatoare.

Împotriva sentinței primei

instanțe a declarat recurs petiționara D.J.P.C.P.C.N., reiterând susținerile

din plângerea penală inițială și solicitând casarea sentinței și, pe fond,

desființarea rezoluției, trimiterea cauzei la parchet pentru începerea

urmăririi penale și efectuarea unei expertize în construcții pentru a se

stabili în mod real cauzele care au condus la degradarea imobilului.

Recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând

hotărârea primei instanțe, atât prin prisma criticilor formulate de

petiționară, cât și în conformitate cu prevederile art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, apreciază că

aceasta este legală și temeinică.

În mod corect, organul de

urmărire penală a efectuat cercetări sub aspectul infracțiunii prevăzută de art.

55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 raportat la art. 360 C. pen.

Din probele administrate în

cauză nu a rezultat că cei trei intimați au comis acte materiale specifice

acestei infracțiuni, respectiv nu au desființat neautorizat, nu au distrus

parțial sau total, nu au degradat părți sau întregul imobil.

Petenta a susținut în

plângerea sa că intimații trebuie să răspundă penal pentru faptele lor,

săvârșite chiar din culpă, sub forma infracțiunii, astfel spus, faptul, de

necontestat, al prăbușirii parțiale a etajului construcției s-ar datora

împrejurării că nici unul dintre cei trei proprietari succesivi nu au luat

măsuri de consolidare, reparații și conservare a construcției „C.P.I.L.”

Ploiești.

Acest imobil a fost înscris

ca monument istoric de arhitectură în lista monumentelor istorice/2004.

Cu toate acestea, petenta

avea obligația legală decurgând din art. 1 – art. 10 din metodologia de

Întocmire a Obligației privind Folosința Monumentului Istoric, aprobată prin

ordinul Ministerului și Cultelor nr. 2684 din 18 iunie 2003 (act normativ depus

în dosarul nr. 3290/281/2007 al Judecătoriei Ploiești) de a emite acest act și

de a-l înmâna proprietarului, sub semnătură în termen de 90 zile de la data

publicării în M. Of. al României (partea I) a ordinului Ministrului Culturii și

Cultelor, de clasare a monumentului istoric.

Petenta mai avea obligația

ca după clasarea imobilului ca monument istoric, conform procedurii prevăzută de

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, ca în termen de 6 luni de la data

intrării legii în vigoare, să încunoștiințeze în scris proprietarii sau

titularii drepturilor reale ale monumentelor istorice despre obligațiile ce le

revin prin lege ca urmare a regimului juridic special al bunurilor imobile în

cauză, conform art. 60 alin. (2) din același act normativ.

Aceste obligații sunt

reglementate expres de art. 38 din Legea nr. 422/2001, între ele figurează și

cea de întreținere, folosință și exploatare a imobilului numai cu respectarea

prevederilor legii și a obligației privind folosința monumentului istoric.

Acest act a fost emis de

petentă la 15 martie 2004 (Aviz provizoriu de folosință nr. 2), fără a conține

și nominalizarea persoanei căreia trebuia înmânat, așa cum s-a reținut mai sus.

Un al doilea act-similar ca

denumire și conținut, a fost emis de petentă sub nr. 582 din 9 iunie 2006 care

a fost comunicat intimatului M.G.

Însă emiterea formală a

acestor documente prevăzute de lege nu exonerează autoritățile competente

specializate de obligațiile de protejare a monumentului istoric, în înțelesul

dat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.

Petenta, D.J.P.C.P.C.N.,

cunoscând obligațiile legale referitoare, între altele, la conservarea, paza,

întreținerea și consolidarea imobilului, a sesizat încă de la data de 18

decembrie 2003, Primăria Ploiești pentru alocarea fondurilor necesare salvării

imobilului de la degradarea avansată și prăbușirea parțială, care ulterior s-a

și produs.

Starea foarte avansată de

degradare a fost constatată și de I.T.C. Prahova încă din 29 iulie 2003.

Autorizația de desființare nr.

131 din 10 octombrie 2006 emisă de autoritatea locală competentă a fost

eliberată chiar intimatului M.G., care a sesizat-o și pe petentă la data de 9

iunie 2006, pentru ca imobilul să fie declasificat.

Același I.T.C. l-a obligat

pe intimatul M.G. să ia măsuri de punere în siguranță a construcției, în luna

iulie 2006, iar a doua zi după control, acesta a amplasat un gard protector din

plasă, fapt ce a determinat instanța judecătorească competentă să anuleze actul

contravențional întocmit împotriva sa.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentei la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara D.J.P.C.P.C.N. împotriva sentinței penale nr. 84

din 30 august 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală.

Obligă recurenta petiționară

să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 octombrie 2007.