ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 334/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 334/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova la data de 22 noiembrie 2006 sub nr. 9862/2006, contestatoarea M.E. a solicitat

instanței prin sentința ce o va pronunța în contradictoriu cu Municipiul Ploiești,

să dispună anularea dispoziției din 16 mai 2006 emisă de Primar și, în consecință,

restituirea în natură sau echivalent a imobilului situat în Ploiești, str. B.P.H.

În motivarea contestației,

s-a susținut că, reclamanta în calitate de moștenitor testamentar al defuncților

D.S. și H.L., în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, a notificat

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului proprietatea autorilor săi,

situat în Ploiești, str. B.P.H., preluat fără titlu de către stat.

Prin dispoziția atacată,

intimatul a respins cererea, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 din

Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că, prin hotărârea

din 20 martie 1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Prahova, imobilul a fost

preluat spre a fi dat în folosință armatelor aliate, iar ulterior acesta a rămas

în patrimoniul statului și a fost repartizat unor chiriași.

Ulterior, față de precizarea

de acțiune formulată, cadrul procesual a fost extins și împotriva pârâților C.E.,

C.A., C.C. și U.G.

Prin sentința civilă

nr. 1546 din 4 decembrie 2007 Tribunalul Prahova a admis contestația, a constatat

dreptul la despăgubiri al contestatoarei pentru etajul imobilului din Ploiești,

str. B.P.H., dispunându-se, totodată, retrocedarea în natură către aceasta, a parterului

imobilului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul Prahova a reținut calitatea de moștenitoare testamentară a

contestatoarei de pe urma defuncților D.S. și H.L., foștii proprietari ai imobilului

în cauză, preluat de către stat prin hotărârea din 20 martie 1946 a Comisiei de

pe lângă Prefectura Județului Prahova.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, au formulat apel contestatoarea M.E., precum și pârâții Municipiul

Ploiești și C.A., fiecare aducând critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 50 din 15 februarie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis cele trei apeluri

declarate în cauză, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la același tribunal.

Reluând judecata, Tribunalul

Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 362 din 5 martie 2010 prin care a respins

cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, potrivit „permisiunii” emise în anul 1933, s-a aprobat

cererea numiților S.D. și D.S. de a construi pe proprietatea lor din Ploiești, str.

C., o casă cu parter și etaj, ocupând o suprafață de 178 mp.

Prin hotărârea din 20

martie 1946 a fostei Comisii de pe lângă Prefectura Județului Prahova, numiții S.D.

și D.S. au fost obligați să restituie Statului Român prin Ministerul Finanțelor,

suma de 132.300 RON, reprezentând c/val lucrărilor efectuate de Primăria municipiului

Ploiești la imobilul din str. B.P.H., în vederea punerii în bună stare și predarea

folosinței acestuia armatelor aliate.

În același timp, s-a constatat

că, potrivit tabelului cu imobile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950,

imobilul din Ploiești, str. H., figurează ca fiind preluat de la numita A.M.E.,

iar din adresa din 2007 a reieșit că la vechea adresa poștală str. B.P.H. nr. X1,

actual str. B.P.H. nr. X2 (valabil din anul 1950) figurează înscris cap de gospodărie

D.S.A. și T.P., iar proprietar, M.A.

S-a apreciat că din probele

administrate nu a rezultat că imobilul în litigiu ar fi fost preluat abuziv (întrucât

foștii proprietari au fost obligați la plata unei sume de bani către stat, fiind

dați în debit pentru neplata acesteia), astfel că reclamanta nu poate pretinde și

nu este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

pentru imobilul în litigiu, neexistând niciun act la dosar care să ateste achitarea

debitului de către foștii proprietari și, implicit, rămânerea imobilului în proprietatea

lor.

Împotriva sentinței a

declarat apel contestatoarea M.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 221 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a schimbat

în tot sentința și pe fond, a admis contestația; s-a dispus anularea dispoziției

emise de primar, restituirea în natură a subsolului și parterului imobilului din

Ploiești, str. B.P.H. nr. X2; s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri în

echivalent pentru etajul imobilului.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că autorul apelantei, numitul D.S., a fost proprietarul

imobilului în litigiu, pe care l-a construit în 1933.

Imobilul a ieșit din patrimoniul

acestuia, inițial prin darea lui în folosință armatelor sovietice, iar apoi prin

preluarea în baza Decretului nr. 92/1950.

Chiar dacă în anexele

decretului de preluare nu figurează ca proprietar numitul D.S., instanța de apel

a apreciat că aceasta nu este decât o inadvertență, fiind de notorietate erorile

care se săvârșeau la acea dată cu privire la numele proprietarilor.

În consecință, întrucât

s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatoarei asupra imobilului

în litigiu, precum și faptul că acesta a fost preluat abuziv de stat, o prezumție

în acest sens constituind-o împrejurarea că în prezent imobilul se află în patrimoniul

statului, instanța de apel a apreciat asupra greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor

art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 de către entitatea emitentă a dispoziției

contestate.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâții C.A. și Municipiul Ploiești.

Prin decizia civilă

nr. 7276 pronunțată la data de 19 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursurile declarate de pârâții C.A. și Municipiul Ploiești prin Primar,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de casare a reținut următoarele:

Apreciind că în cauză

s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantei și pe cale de

consecință, a calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

instanța de apel și-a fundamentat soluția, în principal, pe notorietatea erorilor

care se făceau la completarea anexelor decretului de expropriere și pe prezumția

de proprietate dedusă din faptul existenței imobilului, în prezent, în patrimoniul

statului.

Înalta Curte a reținut

că asemenea statuări simt incorecte, în condițiile în care instanța nu a fost preocupată,

în prealabil, să lămurească elementele de fapt ale pricinii legate de individualizarea

bunului, de inadvertențele vizând adresa de situare a acestuia, de titularul proprietății

în perioada 1946-1950 (așa cum se stabilise, de altfel, prin decizia intermediară,

de desființare cu trimitere din 15 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești).

Astfel, pe lângă faptul

că indică eronat temeiul preluării ca fiind reprezentat de un decret de expropriere

(în realitate, fiind vorba de Decretul de naționalizare nr. 92/1950), instanța de

apel consideră că menționarea numelui altei persoane decât cea a autorului contestatoarei

în anexele acestui decret, este suficientă pentru a se aprecia asupra preluării

fără titlu, fiind „notoriu că se făceau erori în legătură cu numele proprietarilor

deposedați.”

În realitate, pentru a

putea trage o asemenea concluzie, instanța trebuia să verifice situația proprietății

asupra imobilului în intervalul 1946 (când D.S. apare menționat în hotărârea din

20 martie 1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Prahova), ca fiind obligat, în

calitate de proprietar al imobilului din str. B.P.H. nr. X1, să restituie statului

o sumă reprezentând c/val. îmbunătățirilor efectuate la imobil și anul 1950, când

în anexa Decretului nr. 92/1950, apare ca titular deposedat al imobilului din

str. B.P.H. nr. X2 (cel care a constituit obiect al notificării), numita A.M.E.

Or, o asemenea mențiune,

în legătură cu titularul bunului deposedat poate fi rezultatul unei inadvertențe,

dar poate fi, în egală măsură, rezultat al schimbării titularului dreptului în intervalul

menționat.

De aceea, concluzia instanței

de apel în sensul că se săvârșeau erori atunci când erau completate anexele decretului

de naționalizare, reprezintă de fapt, o afirmație generală și o necercetare punctuală,

raportată la datele concrete ale speței.

Înalta Curte a mai constatat

că instanța de apel nu a fost preocupată, așa cum în mod corect s-a arătat prin

motivele de recurs, de identificarea imobilului ce a făcut obiect al notificării

și despre care se pretinde că a fost proprietatea autorilor contestatoarei (reclamanta

prevalându-se de calitatea sa de legatar universal față de H.L., soția supraviețuitoare

a lui D.S., al cărui drept de proprietate a fost afirmat).

Această identificare a

imobilului se impunea față de multiplele inadvertențe rezultate din actele dosarului

în legătura cu imobilul din Ploiești, str. B.P.H. nr. X2, în privința căruia reclamanta

a solicitat să i se recunoască dreptul la măsuri reparatorii.

Astfel, potrivit actului

eliberat de Direcția Arhivelor Naționale Prahova, în anul 1933 s-a permis soților

S.D. și D.S., să construiască o casă pe str. C., iar potrivit adreselor emise de

Primăria Ploiești (din 5 mai 2007 și din 2 iulie 2007), nu există identitate între

imobilul din B-dul C. și cel din str. B.P.H. nr. X1.

Pe de altă parte, din

adresa aceleiași instituții (din 11 iulie 2002), cu referire la registrul privind

revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploiești rezultă că la fosta adresă

poștală B.P.H. nr. X1, actualmente B.P.H. nr. X2 (valabil în anul 1950) figurează

înscriși „cap de gospodărie” D.S.A., T.P. iar „proprietar” M.A.

Așadar, din coroborarea

acestor elemente rezultă că autorul reclamantei a edificat o construcție pe

str. C., că această adresă nu se identifică cu cea din str. B.P.H. nr. X1, dar pe

de altă parte, că fosta adresă poștală B.P.H. nr. X1 este actualmente B.P.H.

nr. X2, pentru care figurează alți titulari ai proprietății, iar preluarea s-a făcut

pe numele altei persoane decât al autorului reclamantei.

Față de toate aceste inadvertențe,

statuarea instanței de apel în sensul că menționarea numelui altei persoane în anexa

decretului de naționalizare reprezintă doar o eroare, nu are niciun fundament probator

și nu se sprijină pe o analiză concretă a datelor speței.

La fel, prezumția de proprietate

dedusă din împrejurarea că în prezent imobilul se află în deținerea statului nesocotește

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.”

În speță însă, mențiunea

din anexa decretului de naționalizare face să opereze prezumția de proprietate în

favoarea altei persoane decât autorul reclamantei, în condițiile în care nu s-a

probat contrariul, respectiv, faptul că D.S. era proprietarul bunului la momentul

naționalizării.

De altfel, toate aceste

neconcordanțe au fost avute în vedere și la momentul la care a fost pronunțată decizia

nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, de desființare cu trimitere

spre rejudecare, tocmai pentru lămurirea elementelor de fapt și de drept ale pricinii

legate de proprietatea imobilului, de identificarea acestuia, de evoluția ori situația

proprietății în intervalul 1946-1950.

Or, fără să se conformeze

acestor îndrumări, prima instanță a fondului a judecat cauza având ca material probator

suplimentar o adresă a Arhivelor Naționale Prahova, conform căreia „este nevoie

de date suplimentare pentru a se putea fi identificat imobilul și modalitatea preluării

acestuia de către stat.”

La rândul ei, instanța

de apel nu a găsit necesar ca, în cadrul devoluării fondului, să suplimenteze probatoriul

și să lămurească situația juridică a bunului, pronunțând pe baza acelorași probe,

o soluție contrară primei judecăți (sprijinindu-se pe prezumții și pe aspecte de

notorietate, fără legătură cu datele concrete ale speței rămase, de altminteri,

neelucidate).

În consecință, constatând

că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost lămurite și având în vedere dispozițiile

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, urmând ca la reluarea judecății, să fie suplimentat probatoriul

pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire”

obținute în anul 1933 de către D.S. în str. C. și în ce măsură acesta se suprapune

imobilului din str. B.P.H. nr. X2, obiect al notificării, ținându-se seama și de

evoluția nomenclatorului stradal, se va lămuri situația proprietății asupra imobilului

la momentul preluării acestuia de către stat, aspecte în funcție de care se va aprecia

asupra calității de persoană îndreptățită și a măsurilor reparatorii cuvenite.

În rejudecare, cauza a

fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 9862/105/2006/a1.

Instanța de apel, în considerarea

dispozițiilor deciziei de casare, a dispus suplimentarea probatoriului pentru identificarea

imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obținute în anul 1933

de către D.S. în str. C. ca și pentru a se stabili dacă acesta se suprapune imobilului

din str. B.P.H. nr. X2, obiect al notificării, ținându-se seama și de evoluția nomenclatorului

stradal.

Astfel, prin adresa emisă

de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Ploiești din 21

martie 2013, s-a învederat instanței de apel că, potrivit ghidului străzilor vechi

și noi și al cartierelor de locuit, str. B.P.H. din municipiul Ploiești are atribuită

această denumire din anul 1930, iar anterior nu a mai purtat alte denumiri.

Aceeași denumire figurează

și în nomenclatorul stradal al Muncipiului Ploiești aprobat prin hotărârea Consiliului

Local din 15 august 2008.

Configurația străzii începe

din str. N.I. nr. 1 până la Piața D.

Str. M. începe din str.

D1 și se sfârșește în str. T. (cartier de locuit D2), are atribuită această denumire

din data de 27 martie 1941 și anterior a mai purtat denumirile de Bd. C.I.

Potrivit actului eliberat

de Direcția Arhivelor Naționale Prahova, în anul 1933 s-a permis soților S.D. și

D.S., să construiască o casă pe str. C., iar potrivit adreselor emise de Primăria

Ploiești (din 5 mai 2007 și din 2 iulie 2007), nu există identitate între imobilul

din B-dul C. și cel din str. B.P.H. nr. X1.

Pe de altă parte, din

adresa aceleiași instituții (din 11 iulie 2002), cu referire la registrul privind

revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploiești rezultă că la fosta adresă

poștală B.P.H. nr. X1, actualmente B.P.H. nr. X2 (valabil în anul 1950) figurează

înscriși „cap de gospodărie” D.S.A., T.P. iar „proprietar” M.A.

În ceea ce privește suplimentarea

probatoriului cu un istoric de rol fiscal din care să reiasă dacă autorii intimatei

contestatoarei au deținut imobilul situat în Ploiești, str. B.P.H. nr. X2, instanța

de apel a reținut că părțile au învederat că aceste relații au mai fost solicitate

cu ocazia judecării în primul ciclu procesual, dar din lipsă de date, nu s-au putut

administra acest probatoriu.

Față de considerentele

expuse, curtea de apel a reținut că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului

solicitat și nici nu poate opera prezumția prevăzută la art. 24 din Legea nr. 10/2001,

deoarece în actul de preluare figurează o altă persoană decât autorii reclamantei,

astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins

ca nefondat; s-a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., astfel

că s-a dispus obligarea apelanta la 2.300 RON cheltuieli de judecată către intimata

C.A.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamanta

M.E., care s-a întemeiat pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurenta a arătat că

instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada

proprietății asupra imobilului solicitat și a apreciat că nici nu poale opera prezumția

prevăzuta la art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece în actul de preluare figurează

o altă persoană decât autorii reclamantei.

Hotărârea este, evident,

nelegală, întrucât curtea de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 21 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, recurenta a

susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., conform

cărora, în caz de casare hotărârile instanței de recurs privind necesitatea administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

S-a mai arătat că în cursul

soluționării pricinii de prima instanța, în primul ciclu procesual, intimatul Municipiul

Ploiești prin Primar nu a formulat întâmpinare și nici nu a susținut ca între imobilul

menționat în notificare și cel edificat în anul 1933 de autorii recurentei nu ar

exista identitate; în plus, intimatul nu a susținut niciun moment că nu a făcut

dovada dreptului de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu.

Recurenta învederează

că Administrația Domeniului Public și Privat din cadrul Primăriei Municipiului Ploiești

a întreprins toate demersurile necesare pentru a clarifica situația juridică a imobilului

situat în Ploiești, str. B.P.H. nr. X2 și s-a ajuns la concluzia că acest imobil,

compus din parter și etaj, a fost edificat de autorii recurentei în anul 1933, în

baza permisiunii de construcție eliberată soților D.; ca atare, s-a propus restituirea

în natură a spațiului aflat în proprietatea Primăriei Ploiești și a terenului aferent,

precum și acordarea de despăgubiri pentru spațiile vândute în temeiul Legii nr.

112/1995.

Faptul că ulterior, în

cursul soluționării pricinii în apel și în recurs, intimatul Municipiul Ploiești

prin Primar a avut o altă poziție procesuală, este unul lipsit de relevanță în cauză.

Adresele prin care intimatul afirmă că nu există identitate între imobilul edificat

de autorii săi în anul 1933 și cel situat în prezent în Ploiești, str. B.P.H.

nr. X2, nu au niciun suport, fiind întocmite pentru a se justifica actuala poziție

a intimatului.

Recurenta învederează

că soții D. au dobândit anterior anului 1930 un teren situat în Ploiești, str. C.

Ulterior, iar prin cererea înregistrată din 1933, autorii săi au solicitat eliberarea

unei permisiuni de construcție pe terenul dobândit anterior a unei case compuse

din parter și etaj; menționând în cerere adresa din str. C., astfel cum aceasta

era trecută în actul de vânzare-cumpărare a terenului. Totodată, instanțele au trecut

peste faptul că în cuprinsul permisiunii de construire era menționată obligația

autorilor săi de a respecta alinierea planului de sistematizare „cu o retragere

de 2 m pe alee și 4 m. pe str. B.P.H.”.

Or, astfel cum rezultă

din înscrisurile depuse la dosar, în anul 1930 strada pe care autorii recurentei

au edificat imobilul, a dobândit denumirea de Hașdeu.

De asemenea, s-a trecut

cu ușurință peste aspectele ce rezultă din analiza hotărârii din 20 martie 1946

a Comisiunii de pe lângă Prefectura Județeană Prahova și decizia nr. 932 din 13

iunie 1947 din care rezultă ca la aceste date, proprietari ai imobilului situat

în str. B.P.H. nr. X1 erau S.D. și D.S.; cu ocazia rejudecării pricinii, instanța

nu a avut în vedere nici faptul că ambii experți numiți în cauză nu au putut efectua

lucrările deoarece au fost împiedicați de intimata C.A.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului și

modificarea în tot a hotărârilor atacate, în sensul admiterii contestației, astfel

cum a fost formulată.

Intimații pârâți nu au

formulat întâmpinare la motivele de recurs, în timp ce intimata C.A. a depus la

dosar copia unei plângeri penale formulate pentru săvârșirea unor pretinse infracțiuni

de fals și uz de fals, în temeiul căreia a solicitat suspendarea soluționării cauzei

de față în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitare respinsă

la termenul de azi, conform mențiunilor din practicaua prezentei decizii.

Recursul formulat este

fondat, având în vedere cele ce succed.

Pe calea contestației

promovate în cauza de față în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurenta

reclamantă a solicitat anularea dispoziției din 16 mai 2006 de Primarul Municipiului

Ploiești prin care s-a respins notificarea pe care o formulase, reținându-se că

nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat de pe urma autorilor

săi, D.S. și H.L., recurenta reclamantă afirmându-și calitatea de moștenitoare testamentară

a lui H.L., aceasta din urmă fiind moștenitoare a soțului său, D.S.

Prin notificare, recurenta

reclamantă a indicat obiectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii cu referire

la imobilul din Ploiești, str. B.P.H. nr. X2, invocând însă calitatea autorilor

săi de proprietari asupra acestui imobil ce a fost preluat de către stat, ceea ce

se circumscrie dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pentru confirmarea calității

de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin.

(1) din lege, recurenta reclamantă era ținută să facă dovada proprietății autorilor

săi la data preluării imobilului de către stat, preluarea abuzivă a imobilului și

dovada calității de moștenitoare de pe urma proprietarilor deposedați de stat.

În cauză însă, recurenta

reclamantă nu a fost în măsură să producă dovezi originare cu privire la dobândirea

dreptului de proprietate de către autorii săi, ci doar doar probe indirecte, constând

în autorizația de construire din 1933 emisă de autoritățile vremii în favoarea soților

S.D. și D.S. pentru o casă cu parter și etaj, situată în Ploiești, str. C., în baza

cererii din 1933.

Totodată, cu titlu de

acte juridice ce atestă deținerea proprietății de autorii săi, în sensul art. 23.1

lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, recurenta reclamantă a depus la dosar și hotărârea din

20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura Județeană Prahova pentru determinarea

costului lucrărilor făcute la imobilele ocupate de armatele aliate și care urmează

a fi recuperate conform Legii nr. 625/1946, prin care se constata că proprietarii

S.D. și D.S. din Ploiești, str. B.P.H. nr. X1 au de achitat un debit către Primăria

Ploiești de 132.300 RON; de asemenea, în executarea hotărârii anterior menționate,

s-a emis deciziunea din 14 iunie 1947 de recuperare a debitului indicat, dispunându-se

măsuri de executare a acestuia împotriva debitorilor S.D. și D.S., proprietari ai

imobilului din Ploiești, Str. B.P.H. nr. X1.

Înalta Curte constată

că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că notificarea va

trebui să cuprindă, denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare

a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat,

precum și valoarea estimată a acestuia.

În consecință, legea nu

obligă persoana îndreptățită să indice adresa poștală actuală a imobilului pentru

care se solicită măsuri reparatorii, ci anumite elemente care să servească la identificarea

și individualizarea acestuia la momentul soluționării notificării; ca atare, Înalta

Curte apreciază că nu va trebui ca indicarea prezumtivei adrese a imobilului solicitat

spre restituire de către recurentă să se constituie într-un motiv care să echivaleze

cu constatarea neformulării unei notificări pentru imobil, dacă acesta este situat

în prezent la o altă adresă poștală decât cea considerată și indicată de către recurentă

ca fiind cea reală pentru momentul formulării notificării.

Astfel, în acest context

este esențial că recurenta reclamantă a făcut dovada că la nivelul anilor 1933 autorii

săi au deținut proprietatea unui imobil situat în Ploiești, str. C., același imobil

regăsindu-se în proprietatea lor și la nivelul anului 1946-1947, moment la care

acesta se identifica, potrivit înscrisurilor emise de autoritățile fiscale și locale

contemporane acelui moment, prin adresa poștală din Ploiești, str. B.P.H. nr. X1.

La acest moment, este

util a se preciza că recurenta reclamantă s-a prevalat de calitatea de moștenitoare

testamentară a numitei H.L., soția supraviețuitoare a lui D.S. cu care acesta din

urmă s-a căsătorit în anul 1983, în timp ce precedenta soție a lui D.S., numita

S.D., care apare alături de acesta în cele două înscrisuri anterior menționate,

deci, având calitatea de coproprietar asupra imobilului în litigiu, a decedat în

anul 1980; ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) coroborat cu

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de rejudecare va face verificări

și cu privire la întinderea dreptului pentru care recurenta reclamantă este îndreptățită

la măsuri reparatorii, întregul imobil putând fi solicitat numai în cazul în care

D.S. a fost unic moștenitor al primei sale soții, S.D. (devenind unic proprietar

al imobilului), pentru că numai în acest fel se poate reține că H.L. a transmis

la rândul său recurentei proprietatea asupra întregului imobil; atare aspect este

subliniat și în decizia de casare.

Pe de altă parte, atât

prin decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, cât

și prin decizia civilă nr. 7276 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție prin care s-a dispus casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei

spre rejudecare, s-a stabilit că este necesar ca instanța să procedeze la individualizarea

imobilului solicitat și, în special, să lămărească situația juridică a acestuia

cu referire la titularul proprietății în perioada 1946-1950 (când se presupune că

acesta ar fi fost preluat prin naționalizare prin Decretul nr. 92/1950), perioadă

neacoperită de înscrisurile produse în cauză. Acest element de fapt este util pentru

verificarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

având în vedere că cercetarea listelor anexă la decretul de naționalizare s-a raportat

la imobilul din Ploiești, Str. B. P.H. nr. X2 la momentul anului 1950, fără ca această

chestiune de fapt să fie stabilită cu certitudine în cauză, anume că imobilul care

în anul 1933 se identifica prin adresa poștală din Ploiești, str. C., iar în anii

1946-1947 prin adresa din B.P.H. nr. X1, este același cu imobilul care, la momentul

anului 1950, se afla în Ploiești, str. B.P.H. nr. X2; de asemenea, atare lămurire

era necesară pentru a se constata că autorii recurentei la data preluării imobilului

mai aveau calitatea de proprietari ai acestui imobil.

În consecință, singurele

date certe cu privire la evoluția nomenclatorului stradal cu relevanță pentru identificarea

imobilului în litigiu sunt cele de la nivelul anilor 1933 (str. C.) și, respectiv

la nivelul anilor 1946-1947 (str. B.P.H. nr. X1).

Ca atare, în raport de

aceste date de identificare, instanța de rejudecare, într-o corectă aplicare a celor

stabilite prin decizia de casare, trebuia să procedeze la lămurirea evoluției după

anul 1947 a adresei poștale a imobilului și a situației acestei proprietăți; deși

s-a apreciat ca utilă emiterea unei adrese la Arhivele Naționale, Direcția Județeană

Prahova, instanța de casare a încuviințat o astfel de adresă prin care însă a solicitat

„lămuriri cu privire la imobilul din Ploiești, str. B.P.H. nr. X2, în sensul comunicării

situației juridice a acestuia, respectiv situația proprietății asupra imobilului

la momentul preluării acestuia de către stat și se va preciza dacă identificarea

imobilului se referă la obținerea permisiunii de construire de către D.S. și în

ce măsură imobilul din str. C. se suprapune cu imobilul din str. H. nr. X2”, potrivit

celor menționate în încheierea de ședință din 16 ianuarie 2013.

Necesitatea verificării

în cauză a istoricului de rol fiscal a fost reținută încă prin decizia civilă

nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în primul ciclu

procesual și, de asemenea, reiterată și prin decizia de casare, proba fiind necesară

și din perspectiva dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007.

Cu toate acestea, instanța

de rejudecare nu a procedat la conceperea adecvată a acestei solicitări adresate

Direcției Județene Prahova a Arhivelor Naționale, motiv pentru care răspunsul comunicat

de această instituție la dosar apel nu a fost unul lămuritor, ci dimpotrivă, Arhivele

Naționale (structura județeană) au comunicat că nu dețin situații juridice ale imobilelor

de pe raza județului Prahova, fiind necesar să se indice genul actului de care instanța

este interesată, instituția emitentă și anul sau perioada în care a fost întocmit;

or, instanța nu a mai revenit ulterior cu nicio adresă la Arhivele Naționale, ci

doar a completat probatoriul cu o adresă la Primăria Municipiului Ploiești, Direcția

Generală de Dezvoltare Urbană la care s-a răspuns în sensul celor menționate în

înscrisul de la dosar apel, anume că str. B.P.H. poartă această denumire din anul

1930 și că anterior acestui an nu a mai purtat o altă denumire, în timp ce str.

C. din anul 1941 poartă denumirea de str. M.

Înalta Curte apreciază

că în ce privește solicitarea adresată Arhivelor Naționale, Direcția Județeană Prahova

instanța ar fi trebuit să fie preocupată de a se preciza în mod clar și concis obiectul

relațiilor solicitate, în sensul tezei probatorii către care se tindea, verificarea

situației proprietății prin cercetarea rolului fiscal în tot intervalul 1933 (când

figura în proprietatea soților S.D. și D.S.)-1950 (anul probabil al preluării),

dar și să indice denumirea exactă a străzii din fiecare moment, astfel cum acestea

sunt cunoscute în dosar pentru anii 1933, 1946-1947, precum și titularii dreptului

de proprietate; or, instanța de rejudecare, a formulat o adresă imprecisă, solicitând

relații pe care această instituție nu le deținea și nu a revenit cu date suplimentare.

Mai mult decât atât, atare

solicitare către Arhivele Naționale (în aceiași termeni lipsiți de claritate) a

mai fost adresată de instanțe și în ciclurile procesuale anterioare, iar în răspunsul

de la Dosarul nr. 9862/105/2006 al Tribunalului Prahova s-a precizat că instituția

solicitată deține matricole de clădiri și terenuri din orașul Ploiești din perioada

1933-1957, dar că este necesar ca instanța să revină cu date suplimentare privind

numele și prenumele proprietarilor și denumirile străzii raportate la perioada 1933-1957.

Prin urmare, în rejudecare,

în vederea identificării imobilului ce a aparținut familiei D. și care face obiectul

cauzei de față, curtea de apel va solicita Direcției Județene Prahova, Arhivele

Naționale pentru întreg intervalul 1933-1957 (întrucât, la acest moment, nefiind

lămurită modalitatea de preluare, astfel de relații ar putea fi concludente și din

această perspectivă) foile matricole ale proprietății soților D.S. și S.D., situate

în Ploiești, str. C. la nivelul anului 1933; totodată, se vor solicita foile matricole

și pentru adresa corespunzătoare anului 1946, respectiv din B.P.H. nr. X1, aflată

în proprietatea acelorași titulari (S.D. și D.S.); de asemenea, nu ar fi lipsit

de utilitate ca, în aceeași solicitare, să se indice și adresa din str. M. (date

fiind cele precizate de Direcția Generală de Dezvoltare Urbană din cadrul Primăriei

Prahova cu privire la schimbarea denumirii str. C. în str. M. începând din anul

1941), precum și să se solicite Arhivelor Naționale chiar și o copie a actului de

vânzare cumpărare prin care anterior anului 1933 (data autorizării construcției)

soții D.S. și S.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în

str. C.

De asemenea, se vor avea

în vedere și cele menționate de recurentă prin motivele de recurs cu privire la

cele ce reies din cererea formulată de soții D. în vederea autorizării construcției,

în sensul că imobilul, la data edificării lui, avea fața la „viitoarea prelungire

a străzii B.P.H.”, după cum, prin același înscris, solicitanții se angajau față

de Primărie că vor respecta „alinierea planului de sistematizare cu o retragere

de 2 m pe alee și 4 m pe str. B.P.H., măsurați din proprietatea actuală; or, și

numai din coroborarea acestor date rezultă imobilul a dobândit o adresă poștală

pe str. B.P.H. (în 1946, fiind numerotat cu nr. X1), având fața spre această stradă,

în timp ce una dintre laturi era plasată pe str. C., actuala str. M., conform celor

menționate de Primărie prin adresa de la dosar apel în rejudecare.

În continuare, din coroborarea

informațiilor ce vor fi furnizate de Arhivele Naționale cu probele deja administrate,

precum și cu orice alte dovezi a căror necesitate ar reieși din dezbateri, instanța

de rejudecare va aprecia asupra utilității readministrării probei cu expertiză topo,

în acord cu cele ce vor fi comunicate de Arhivele Naționale, pentru confirmarea

adresei poștale actuale și individualizarea exactă a imobilului pentru care s-au

solicitat măsuri reparatorii prin notificarea formulată de recurentă, având în vedere,

totodată, că prin expertiza topo efectuată la prima instanță accesul expertului

a fost obstrucționat de locatarii actuali ai imobilului; or, în măsura în care va

trebui expertizat același imobil, iar persoanele menționate vor persista în această

conduită, instanța de apel va face aplicarea împotriva acestora a măsurilor procedurale

prevăzute de art. 108

1

pct. 2 lit. d) C. proc. civ. și va asigura expertului

efectuarea în bune condiții a lucrării.

Față de toate aceste considerente,

Înalta Curte constatând că instanța de rejudecare nu a dus la îndeplinire indicațiile

din decizia de casare și nu a realizat o veritabilă cercetare judecătorească, încălcând

astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere și cele explicitate

suplimentar prin prezenta decizie (față de măsurile procedurale dispuse de instanța

de apel), în rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) raportat la

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se va admite recursul formulat de reclamantă, se va

casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta M.E.

împotriva deciziei nr. 25

din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 ianuarie 2014.