ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 595/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la data de 28 octombrie 2004, reclamanta SC C. SRL a chemat în judecată pârâta

SC A.E. SRL solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată

la plata sumei de 41.650 Euro reprezentând contravaloare lucrări executate și

neachitate în cuantum de 35.000 Euro și 6.650 Euro reprezentând TVA calculat la

debitul facturat cu cheltuieli de judecată.

În susținerea pretențiilor

reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 1

din 15 septembrie 2001 în baza căruia reclamanta în calitate de subantreprenor

se obliga să execute lucrările cerute de antreprenorul general în persoana

pârâtei, iar pentru lucrările executate s-a emis factura nr. 6453808 din 15

martie 2003.

Pârâta prin întâmpinare a

solicitat respingerea acțiunii motivând că debitul a fost achitat prin

compensare.

Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 724 din 29 iunie

2005, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.

În fundamentarea soluției,

instanța de fond a reținut, urmare probelor administrate, inclusiv expertiză

contabilă, că reclamanta în calitate de subantreprenor a executat pentru pârâtă

lucrări de construcție a „halei producție, rețele edilitare și stingere

incendiu” lucrări recepționate fără obiecțiuni pentru care s-a emis factura nr.

6453808 din 15 martie 2003.

Din cuprinsul expertizei,

s-a reținut că reclamanta a facturat contravaloarea lucrărilor executate în

valoare totală de 6.656.014.185 lei, sumă înregistrată în evidențele contabile

ale ambelor societăți și că au fost efectuate plăți și emise ordine de

compensare, mai puțin suma pretinsă prin acțiune, sumă recunoscută atât prin

interogatoriul luat cât prin toate încercările de conciliere și procesele

verbale încheiate cu această ocazie.

Împotriva acestei soluții a

promovat apel pârâta criticile vizând faptul că deși expertiza evidențiază

faptul că între cele două societăți nu există obligații sau datorii reciproce

instanța în mod greșit a constatat că pârâta mai datorează reclamantei suma de

35.000 Euro plus 6.650 Euro TVA aspect ce nu corespunde nici pe departe

realității contractuale între părți.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 31 din 30 ianuarie

2006, a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond s-a respins

acțiunea ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut că soluția instanței este nesusținută de

actele și lucrările dosarului. Înlăturând concluziile raportului de expertiză,

prima instanță trebuia să analizeze celelalte probe efectuate în cauză din

conținutul facturii nr. 6453808 din 15 martie 2003 rezultând că suma de

1.440.775.756 lei reprezintă numai contravaloare materiale, mențiunea fiind

trecută la rubrica „denumirea produselor sau a serviciilor” cu referire la

contractul nr. 1/2001.

Cu petiția înregistrată la

data de 12 mai 2006 reclamanta a declarat recurs împotriva soluției instanței

de apel criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății respectiv procesele verbale de

conciliere din 17 martie 2003 și 3 februarie 2004 prin care

beneficiara-intimată recunoaște debitul.

Faptul că expertiza a arătat

că din evidențele contabile nu rezultă obligații și datorii reciproce cu

privire la materialele folosite la lucrarea efectuată nu înseamnă că valoarea

manoperei la aceste lucrări nu trebuie achitată.

Se mai arată că în adevăr

factura depusă cuprinde numai contravaloarea materialelor care nu face obiectul

cauzei, suma solicitată reprezentând contravaloarea manoperei la lucrările

executate la suma pretinsă în acțiune cu TVA.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive

de nelegalitate.

Din cuprinsul deciziei

criticate nu se poate reține că s-ar fi schimbat natura și înțelesul lămurit al

raportului juridic dedus judecății, făcându-se o apreciere corectă a probelor

administrate, inclusiv raportul de expertiză contabilă în raport cu obiectul

cauzei dedus judecății.

Deși se invocă dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., din conținutul motivelor de recurs nu rezultă în ce

constă nelegalitatea deciziei, respectiv ce norme legale au fost încălcate.

Concilierea la care se

referă recurenta nu poate constitui temei legal al obligației de plată,

întrucât nu este în concordanță cu obiectul cauzei fiind vorba de materiale și

nu de manoperă, existând ordinele de compensare a materialelor folosite în

cursul derulării contractului de subantrepriză.

Față de cele arătate în

considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și văzând și prevederile art.

274 C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC C. SRL LUGOJ, împotriva deciziei nr. 31 din 30 ianuarie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata

sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2007.