ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 507/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu A.N.T. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2000 - 2005 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este funcționar public în cadrul instituției pârâte, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamantul susține că ar fi îndreptățit la primele de vacanță, conform art. 169 C. muncii. Pârâta, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2033 din 5 septembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.M., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că din carnetul de muncă al reclamantului rezultă că în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 mai 2004 acesta a fost încadrat într-o funcție publică în cadrul M.T.S și M.E.C.T.

De asemenea, s-a mai constatat că reclamantul a deținut o funcție publică în cadrul autorității pârâte în perioada 1 mai 2004 – 1 iulie 2005, respectiv 8 luni în anul 2004 și 6 luni în anul 2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 precum și cele ale art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instituția la care a lucrat până în anul 2005, în cadrul căreia a avut calitatea de funcționar public, a purtat următoarele denumiri: M.T.S. până în anul 2003, M.E.C.T. până în anul 2004, A.N.T. până în anul 2005 când i-a încetat calitatea de angajat. Actele normative prin care instituția unde lucra și-a schimbat denumirea au fost O.U.G.

nr. 64/2003 și O.U.G. nr. 11/2004. În tot acest timp, a lucrat în același birou, având aceleași atribuții, indiferent de ce denumire a purtat angajatorul său. Recurentul mai arată că art. 17 și art. 12 din O.U.G. nr. 11/2004, prevăd obligația angajatorului cu denumirea schimbată, de a prelua toate obligațiile ce revin față de personalul din subordine. Astfel, noul angajator, nu este eliberat prin schimbarea denumirii, de toate obligațiile pe care le-ar fi avut față de personalul din subordine, dacă denumirea sa nu ar fi fost schimbată de-a lungul timpului. Instituția denumită M.E.C.T., pentru a cărei nechemare în judecată a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, nu exista la data îndeplinirii procedurii prealabile, la data când reclamantul a primit refuzul de la A.N.T., ori la data introducerii acțiunii.

M.E.C.T. a fost înființat prin H.G. nr. 366/2007, publicată în M. Of. nr. 277 din 25 aprilie 2007. Chiar H.G. nr. 366/2007 stipulează în art. 6 că în domeniul tineretului, M.E.C.T. își exercită atribuțiile prin intermediul A.N.T. Totodată, A.N.T. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică. Pentru acest considerent, datorită personalității juridice distincte, dar și datorită calității de angajator al A.N.T., și de succesor al altor autorități, calitatea procesuală pasivă o are numai A.N.T. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2000 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. În cauză, instanța de fond a constatat că din actele dosarului nu rezultă dacă pârâta a acordat concediul de odihnă reclamantului pentru perioada efectiv lucrată în cadrul acestei instituții, nefiind lămurită dacă concediul a fost acordat din fondurile M.E.C.

sau din fondurile M.M. În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea și dreptul la apărare. Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților. În ceea ce privește înscrisurile din care rezultă perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihnă, aflate în posesia instituției pârâte, instanța de fond va face aplicarea prevederilor art. 172 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin (1) și alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.M., împotriva sentinței civile nr. 2023 din 5 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2007.