ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3078/2008

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 175 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.C. Au fost menținute ca legale și temeinice rezoluțiile din 6 mai 2008 și 27 mai 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că prin cererea înregistrată, la data de 4 iunie 2008, petentul T.C., a atacat rezoluția nr. 835/11/2/2008 din 27 mai 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a menținut rezoluția din 6 mai 2008 a aceleiași unități de parchet ce a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de procurorul T.M.

sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 289 și 291 C. pen. A fost depus dosarul de urmărire penală nr. 1697/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Analizând actele și lucrările cauzei, Curtea de Apel a constatat că, prin rezoluția din 6 mai 2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul T.M. sub aspectul infracțiunilor prevăzută de art. 246, 289 și 291 C. pen., întrucât recursul promovat de aceasta împotriva sentinței penale nr. 949 din 5 aprilie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost admisă în parte plângerea petentului T.C., în baza art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desființându-se în parte rezoluțiile nr. 5063/P/2006 și nr. 81/11-1/2007 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, a fost exercitat în cadrul atribuțiilor de serviciu, de procuror de ședință.

Exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu nu poate fi echivalentă cu săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 246, 289 și 291 C. pen., actele despre care s-a făcut vorbire în motivele de recurs existând la dosarul instanței, fiind emise de către autoritățile publice și nicidecum contrafăcute de procuror. Soluția procurorului de netrimitere în judecată fiind legală și temeinică, pe drept cuvânt a fost menținută de către procurorul general al Curții de Apel București, prin rezoluția din 27 mai 2008. Soluțiile de neurmărire penală împotriva procurorului de ședință fiind legale și temeinice, în baza art. 278 1 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea petentului ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul T.C. făcând referire la mai multe decizii civile și înscrisuri care nu ar fi fost avute în vedere la soluționarea cauzei. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public. care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor. În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au participat, într-o formă sau alta, la soluționarea cauzei.

Instanțele judecătorești, ca și parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu. Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță, intimata T.M. a reprezentat Ministerul Public în dosarul nr. 2954/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 București, ce a avut ca obiect plângerea formulată de petiționarul Ț.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 5063/P/2006 emisă la data de 3 noiembrie 2006 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. Prin sentința penală nr. 949 din 5 aprilie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1, a fost admisă plângerea petentului, desființată rezoluția atacată și trimisă cauza la Parchet în vederea completării cercetărilor. Această sentință a fost atacată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, motivele de recurs fiind redactate de același procuror care a participat la judecată, respectiv intimata T.M.

Curtea reține că potrivit art. 63 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public, prin procurori, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege. În materia plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, hotărârea prin care judecătorul admite plângerea .desființează rezoluția atacată și trimite cauza procurorului, poate fi atacată cu recurs de către acesta din urmă, astfel cum se prevede în art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. Rezultă așadar că ori de câte ori apreciază că sentința ce cuprinde o asemenea soluție, este nelegală și /sau netemeinică. Procurorul poate să o atace la instanța superioară, iar aceasta va cenzura hotărârea atacată nu doar prin prisma motivelor de recurs formulate de procuror, ci și din oficiu sub toate aspectele, în condițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. Cu alte cuvinte, procurorul este liber să exercite calea de atac și să o motiveze în acord cu interpretarea pe care acesta o dă probatoriului administrat în cauză, fiind însă atributul exclusiv al instanței de control judiciar de a verifica dacă aspectele și probele invocate în susținerea căii de atac sunt sau nu întemeiate.

În speță, motivând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 împotriva unei sentințe a acestei instanțe, favorabile petentului, intimata nu a făcut decât să exercite una dintre atribuțiile ce i-au fost conferite de legiuitor, iar această împrejurare nu se circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu; tot astfel, trimiterea pe care motivarea recursului o face la anumite înscrisuri al căror conținut este de asemenea contestat de petent, nu echivalează cu săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, cu atât mai mult cu cât respectivele înscrisuri emanau de la alte autorități și se aflau deja la dosarul cauzei. Pe de altă parte, Curtea constată că petentul și-a motivat plângerea penală formulată împotriva intimatei făcând referire la mai multe înscrisuri și hotărâri judecătorești civile și tinzând, în realitate.

la soluționarea litigiului său civil, fapt ce excede cadrului procesual stabilit în art. 278 1 C. proc. pen. În consecință, Curtea apreciază că în mod corect s-a reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea petentului, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu soluționarea plângerii împotriva soluției procurorului, că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a putea reține săvârșirea de către magistrat a infracțiunilor reclamate de petent, astfel încât recursul de față este nefondat și urmează a fi respins, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul T.C. împotriva sentinței penale nr. 175 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 octombrie 2008.