ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1679/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 210 de la 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2873/2/2008 (1064/2008) a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.A.

S-a menținut rezoluția atacată.

A fost obligat petentul la plata sumei de 40 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 9 mai 2008, petentul R.A. a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. 2035/P/2007.

În motivarea cererii s-a arătat că magistrații implicați în soluționarea cauzelor sale penale nu și-au îndeplinit cu rigurozitate obligațiile legale și,

implicit, cele de serviciu, pronunțând soluții ce îl prejudiciază și care nu pot

fi caracterizate prin legalitate și temeinicie.

Prin rezoluția din 4 martie 2008 emisă în dosarul menționat s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de o serie de magistrați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249, 289 C. pen. și respectiv art. 26 raportat la art. 246, 26 raportat la art. 249, art. 26

raportat la art. 289 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, organul de urmărire

penală a reținut că opinia exprimată de magistrați în cuprinsul hotărârilor redactate, precum și activitățile desfășurate în cadrul cercetărilor judecătorești, nu constituie infracțiune, ci reprezintă rezultatul aprecierii

probatoriului și este consecința efortului cognitiv propriu.

Împotriva acestei rezoluții petentul a formulat plângere în temeiul art.

275 și urm. C. proc. pen.

Prin rezoluția din 21 aprilie 2008, emisă în dosarul nr. 557/II/2/2008,

s-a dispus respingere plângerii formulate împotriva rezoluției din 14 martie

2008 dispuse în dosarul penal nr. 2035/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Analizând ansamblul probatoriului administrat, curtea de apel a apreciat că susținerea petentului în sensul că cererile sale adresate instanței, referitoare la tratamentul inadecvat în cadrul penitenciarului, nu au cunoscut o analiză riguroasă pe fond au fost combătute de conținutul hotărârilor la care petentul a făcut trimitere.

În plus, din analiza înscrisurilor de la dosar a rezultat că magistrații care au fost desemnați să soluționeze cererile petentului au exercitat rol activ, astfel cum acesta a fost definit de art. 4 C. proc. pen., administrând probe, solicitând precizări administrației penitenciarului, hotărârile pronunțate fiind în concordanță cu acestea.

Curtea de apel a apreciat că, în aceste condiții, fondul pretențiilor părții au fost analizate de instanțe, care, în conformitate cu dispozițiile legale au pronunțat acele hotărâri ce au fost susținute de probatoriile administrate.

Obținerea unor noi probatorii concludente pe aspectele susținute de petent, privitoare la regimul detenției sale, face posibilă formularea unor noi cereri ce vor fi cenzurate de instanță.

Pronunțarea unei hotărâri pe care petentul a apreciază ca fiind neadecvată, nu poate conduce la concluzia că pretențiile sale nu au fost

riguros analizate, ci la ideea că eforturile petentului, precum și rolul activ al

instanțelor nu s-au putut concretiza în administrarea unor probatorii care să susțină afirmațiile sale și care să impună pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat de petent.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca nefondată, plângerea formulată, menținând, în consecință, rezoluția atacată.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, recurs petiționarul R.A., arătând că la 30 septembrie 2008 i s-a comunicat un extras neprevăzut de procedura penală, despre această sentință penală, că extrasul nu este semnat de judecător, solicitând conformarea cu art. 360 C. proc. pen.

La termenul de judecată de la 11 decembrie 2008, în recurs, recurentul petiționar a arătat că formulează o cerere prealabilă, în sensul că solicită transcrierea înregistrării ședinței de judecată de la acest termen. Totodată, a solicitat, ca în baza dispozițiilor legale, procurorul să se sesizeze cu privire la tentativa de genocid, motivând că este bolnav de

tuberculoză, nu i s-a dat medicația curentă, motiv pentru care a refuzat să

vină la instanță și a raportat acest aspect ofițerului de serviciu. De asemenea a solicitat un termen pentru a prezenta instanței materialul probator în susținerea recursului, iar reprezentantul Ministerului Public, față de cererea formulată a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, întrucât obiectul recursului îl constituie legalitatea soluției

dispusă de procuror, pe baza actelor premergătoare efectuate, petiționarul

trebuind să arate ce mijloace de probă înțelege să depună și ce fapte sau împrejurări înțelege să dovedească.

Înalta Curte a apreciat, ca întemeiată, cererea de amânare formulată de recurentul petiționar, pentru a i se da posibilitatea acestuia să depună acte în susținerea recursului și a amânat cauza la 15 ianuarie 2009, dispunând, totodată comunicarea sentinței penale recurate petiționarului, la Penitenciarul Jilava, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul arătat, aflată la dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei se află adresa Înaltei Curți către

recurentul petiționar cu nr. 4/B/2008 la 15 decembrie 2008 în care se menționează

că i se comunică acestuia sentința nr. 210 din 16 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, în dosarul nr. 2873/2/2008.

La termenul de judecată de la 15 ianuarie 2009, recurentul petiționar

a susținut că procedura de citare cu intimații nu este îndeplinită, întrucât aceștia nu au fost legal citați, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe cu privire la soluționarea prezentei cauze, arătând că

secția de contencios-administrativ și fiscal este competentă să soluționeze

cauza ce face obiectul acestui dosar, că sentința atacată este lovită de nulitate absolută, întrucât i-a fost încălcat dreptul la apărare în tot cursul procesual, că formulează o cerere prealabilă, în sensul că solicită transcrierea înregistrării ședinței de judecată de la termenul din 11 decembrie 2008, transferul său la un alt penitenciar, întrucât nu beneficiază de condiții pentru redactarea înscrisurilor apreciate necesare apărării, respectiv nu are lumină în cameră și nu primește coli de scris, în concluzie, solicitând recuzarea procurorului de ședință, având în vedere că nu s-a sesizat cu privire la tentativa de genocid pe care a invocat-o în apărările anterioare, depunând la dosar un memoriu, aflat la dosarul Înaltei Curți.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că procedura de citare

cu toți intimații a fost legal îndeplinită, iar cu privire la excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, în raport de obiectul cauzei, a

arătat că secția penală a acestei instanțe are competenta materială în soluționarea cauzei.

Înalta Curte a respins, ca nefondată, cererea recurentului petiționar cu privire la excepția necompetenței materiale a acestei instanțe de a soluționa prezenta cauză, a încuviințat cererea recurentului petiționar privind transcrierea înregistrării ședinței de judecată de la termenul din 11 decembrie 2008, a respins cererea recurentului petent cu privire la transferul acestuia la un alt penitenciar și a dispus efectuarea unei adrese la locul de deținere pentru a asigura condiții optime recurentului în vederea întocmirii înscrisurilor apreciate necesare în cauză, a luat act de cererea recurentului petent privind recuzarea procurorului de ședință și a

acordat termen pentru soluționarea cererii de recuzare, amânând cauza la

26 februarie 2009, așa cum rezultă din consemnările efectuate în încheierea de ședință de la data mai sus arătată, aflată la dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei, se află adresa Înaltei Curți către

Penitenciarul Jilava, în care se menționează că potrivit dispozițiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea din data

de 15 ianuarie 2009, dosarul nr. 2873/2/2008, la solicitare recurentului petent R.A., cu datele de stare civilă indicate, deținut în Penitenciarul Jilava se solicită a se aprecia ca până la termenul din 26 februarie 2009, asupra cererii recurentului petent de a i se asigura condițiile necesare, cu respectarea Regulamentului de funcționare al penitenciarului, pentru ca acesta să-și poată redacta înscrisurile pe care le consideră necesare pregătirii apărării în dosarul sus menționat.

De asemenea, la dosar, se află fotocopia adresei

A.N.P. cu nr. H/20549PBJB din 26 ianuarie

2009, în care se comunică faptul că adresa instanței privind persoana privată de libertate R.A., cu datele de stare civilă menționate, a fost înaintată la Penitenciarul Giurgiu, unde sus-numitul a fost transferat la data de 7 noiembrie 2008.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 19 februarie 2009 a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de recurentul petiționar R.A., la termenul de judecată din 15 ianuarie 2009, în dosarul nr. 2873/2/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care a solicitat recuzarea procurorului de ședință I.K.

În considerentele încheierii mai sus-menționate s-a reținut, care este

obiectul cauzei, că la termenul de judecată din 15 ianuarie 2009, recurentul petiționar R.A. a formulat, oral, cerere de recuzare a procurorului de ședință. Recurentul petiționar a arătat că, solicită recuzare procurorului de ședință, întrucât nu s-a sesizat cu privire la tentativa de genocid pe care a invocat-o în apărările anterioare. Cererea de recuzarea formulată de recurentul petiționar a fost apreciată

ca nefondată. Conform dispozițiilor art. 49 C. proc. pen.,

recuzarea poate fi cerută numai în situația în care există vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute expres și limitativ de art. 46 – art. 48 C. proc. pen. Or, în speță, aspectele invocate nu constituie o cauză de incompatibilitate a procurorului, ci exprimă nemulțumirea față de împrejurarea că, aceasta nu s-a sesizat cu privire la tentativa la

infracțiunea de genocid pe care recurentul petiționar a invocat-o în ședința

de judecată din 11 decembrie 2008. Întrucât nu este incident în cauză niciunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a

respins cererea de recuzare, ca nefondată, încheierea aflându-se la

dosarul Înaltei Curți.

La termenul de judecată de la 26 februarie 2009, recurentul petiționar a învederat instanței că, deși nu a fost prezentat anterior în fața instanțelor, nu s-a aplicat o amendă cadrelor din penitenciar, că are dreptul să formuleze întrebări intimaților care nu s-au prezentat în fața instanței, nu au semnat hotărârea ci au trimis doar titluri executorii pentru o prestație avocațială pe care o refuzase, precum și că îi acuză de slugărnicie față de cadrele Penitenciarului Giurgiu, care i-au refuzat dreptul la corespondență. A mai susținut că, deși i-au fost încuviințate, nu i-au fost trimis la penitenciar copia transcrierii înregistrărilor din ședința de judecată de la 11 decembrie 2008 și nici încheierile de ședință, depunând la dosar un memoriu la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri, aflate la dosarul Înaltei Curți.

Față de toate aceste critici învederate instanței, recurentul petiționar a precizat că înțelege să formuleze o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, doamna judecător G.C. și a procurorului.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat acordarea unui termen în vederea soluționării cererii de recuzare.

Înalta Curte, în vederea soluționării cererii de recuzare a președintelui completului de judecată, doamna judecător G.C. și a procurorului, a amânat cauza la 26 martie 2009, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință de la data menționată, aflată la dosarul Înaltei Curți.

Prin încheierea de ședință secretă din 25 martie 2009 a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de petiționarul R.A. prin care a solicitat recuzarea președintelui completului de judecată doamna judecător G.C. și a procurorului de ședință, doamna I.K., formulată în dosarul nr. 2873/2/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la termenul din 26 februarie 2009.

În considerentele încheierii mai sus arătate, s-a reținut, care este obiectul cauzei, că la termenul de judecată din 26 februarie 2009, petiționarul R.A. a arătat că înțelege să recuze președintele completului de judecată, precum și procurorul de ședință, întrucât, deși nu a fost prezent anterior în fața instanțelor nu s-a aplicat o amendă cadrelor din penitenciar, precizând totodată că are dreptul să formuleze întrebări intimaților, care nu s-au prezentat în fața instanțelor și care i-au refuzat dreptul la corespondență, iar copia transcrierii înregistrărilor din ședința de judecată din 11 decembrie 2008 nu i-a fost înaintată. Cererea de recuzare formulată de petiționar a fost apreciată ca nefondată. Conform dispozițiilor art. 51 alin. (2) și (3) C. proc. pen., recuzare poate fi cerută numai în situația în care există vreunul din

cazurile de incompatibilitate prevăzute expres și limitativ de art. 46 - art.48 C. proc. pen.

Or, în cauză, cele invocate de petiționar nu constituie o

cauză de incompatibilitate a judecătorilor. Întrucât nu este incident în cauză niciunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a respins cererea de recuzare, ca nefondată, încheiere aflată în dublu exemplar la dosarul Înaltei Curți.

La termenul de judecată de la 26 martie 2009, în recurs, recurentul petiționar a învederat instanței că, în conformitate cu dispozițiile art. 52

C. proc. pen., din interpretarea cărora a rezultat că încheierea de

respingere a cererii de recuzare este supusă recursului, înțelege să depună cerere de recurs împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de recuzare președintelui completului de judecată, doamna judecător G.C. și a procurorului de ședință, iar reprezentantul Ministerului Public, față de precizările făcute de recurent, a solicitat înaintarea cererii de recurs la serviciul registratură al instanței.

Înalta Curte, în vederea soluționării recursului împotriva încheierii de

respingere a cererii de recuzare a președintelui completului de judecată, doamna judecător G.C. și a procurorului, a amânat cauza la 7 mai 2009, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curți.

Prin decizia nr. 330 de la 27 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, pronunțată în dosarul nr. 2951/1/2009, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.A. împotriva încheierii din 25 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2873/2/2008 și a fost obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, așa cum rezultă din minuta deciziei mai sus arătate, aflată la dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, 7 mai 2009, Înalta Curte i-a adus la cunoștință recurentului petiționar că s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de acesta împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare formulată la termenul anterior.

Recurentul petiționar a învederat că nu cunoștea soluția, deoarece a

solicitat anterior comunicarea încheierilor, transcrierea înregistrărilor sau stenograma ședințelor, însă nu a primit nimic.

Fiind întrebat de instanță, a arătat că stăruie în cererea formulată anterior, de a pune întrebări intimaților, în caz contrar hotărârea fiind nulă de drept.

Înalta Curte a pus în vedere recurentului petiționar că procedura de citare este legal îndeplinită pentru acest termen, legea neprevăzând obligația intimaților de a se prezenta în instanță.

Recurentul petiționar a precizat că procedura nu este legal îndeplinită, deoarece există doar o ștampilă a registraturii judecătoriei, iar absența intimaților semnifică o recunoaștere a vinovăției lor.

În susținerea cererilor formulate anterior în scris și oral, a reiterat următoarele aspecte:

- referitor la transcrierea ședinței a precizat că nu își poate susține apărarea, deoarece nu i s-a comunicat nicio încheiere de ședință, iar prin încheierile anterioare completul nu s-a pronunțat asupra cererilor sale;

- a formulat o cerere prealabilă să i se comunice de către parchet de

ce eludează dispozițiile art. 280 C. proc. pen., deși procedura flagrantului era realizată; nu a avut asigurată posibilitatea pregătirii apărării, deoarece în penitenciar nu i s-a pus la dispoziție nici hârtie.

Mai mult, deși are astmă bronșic, a fost transferat la Penitenciarul Giurgiu, de unde este transportat în condiții deosebit de grele, astfel că în momentul prezentării în instanță nu mai are capacitatea de a-și face apărarea. În același sens, a arătat că a fost adus la Completul de 9 Judecători, în ziua în care a fost citat în alte trei cauze la Giurgiu, depunând dovadă citațiile.

De asemenea, recurentul petiționar a mai menționat că toate cererile

sale formulate la judecătorul delegat au fost respinse nemotivat și că i s-au comunicat hotărâri judecătorești nesemnate.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la cererile recurentului petiționar a arătat că această instanță s-a pronunțat asupra cererilor la fiecare termen, când nu s-a formulat o cerere de recuzare.

În ce privește condițiile de detenție și de transport a arătat că nu sunt de competența instanței nici aprecierea și nici rezolvarea lor, ci de

A.N.P., singura obligație a instanței fiind

de a dispune citarea și aducerea recurentului petiționar la termen.

Referitor la rolul procurorului de ședință în cursul procesului penal a

menționat că atribuțiile prevăzute de Codul de procedură penală sunt de a

formula concluzii, cereri în cauzele aflate pe rol, însă legea nu îi permite să facă dări de seamă referitor la alte activități.

Referitor la comunicarea actelor procedurale a arătat că legea prevede obligativitatea comunicării soluțiilor și a rechizitoriului, situație în care nu se află petiționarul. Cu toate acestea, instanța i-a comunicat acte în repetate rânduri, iar, în măsura în care se apreciază necesar, se poate dispune comunicarea copiilor hotărârilor.

Cu privire la procedura de citare a susținut că a fost legal îndeplinită,

prin notă telefonică și întocmirea unui referat, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) teza f C. proc. pen.

În ce privește cererea de transcriere a ședinței a precizat că dispozițiile procesuale reglementează trimiterea acesteia numai în situația în care, după confruntarea notelor magistratului asistent se constată că există o neconcordanță.

Înalta Curte deliberând asupra cererilor formulate de recurentul petiționar a respins, ca inadmisibilă, cererea referitoare la transferul în Penitenciarul Rahova, ca nefiind de competența completului de judecată, ci a judecătorului delegat cu executarea și a procurorului care supraveghează legalitatea detenției, iar privitor la celelalte cereri, Ie-a respins, ca nefondate, urmând să arate în considerentele hotărârii, motivele.

Recurentul petiționar, în concluziile orale, în dezbateri, a precizat că

deținuții sunt la dispoziția instanțelor de judecată pe tot parcursul executării pedepsei. În ce privește transcrierile, a arătat că Ie-a solicitat în temeiul art. 11

1

din Legea nr. 304/2004, iar nu al art. 304 C. proc. pen. și că nu contestă notele de ședință, deși sunt incomplete.

Totodată, a arătat că nu contestă hotărârile judecătorești, ci cum s-au achitat de obligații funcționarii publici, sens în care a menționat că judecătorul a dispus obligarea A.N.P.- ului, deși nu l-a citat. A mai arătat că reclamă funcția de judecător delegat, întrucât se menține spațiul penitenciarului în afara legii. A mai menționat că pe baza raportului din celula sa, a fost condamnat statul român, deși nu s-a identificat un autor.

În concluzie a menționat că sunt suficiente temeiuri pentru a se dispune începerea urmăririi penale și a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare, întrucât există probe certe la dosar, iar, dacă se apreciază că nu sunt suficiente probe, a se trimite cauza la parchet pentru efectuarea cercetărilor.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că obiectul prezentei cauze nu îl constituie delapidarea sau aspectele vieții și administrației penitenciarului, ci activitatea de judecată a magistraților judecători care au soluționat alte cauze. Asupra fondului recursului declarat de petiționar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea fiind legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii privitoare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Recurentul petiționar, având cuvântul în replică a menționat că dacă

au luat cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni, ca funcționari publici aveau obligație să încunoștințeze procurorul, altfel sunt incidente dispozițiile art. 263 C. pen.

Înalta Curte, prealabil examinării recursului declarat de recurentul petiționar R.A., analizând cererile formulate de recurentul petiționar care a reiterat aspectele arătate, atât în partea introductivă a prezentei decizii, cât și menționate de instanță mai sus, în raport cu precizarea făcută de către instanță, în sensul evidențierii în cuprinsul prezentei decizii a motivării respingerii, ca nefondate, a cererilor susținute de recurentul petiționar, consideră următoarele:

Astfel, în ceea ce privește lipsa rolului activ al procurorului, care față

de o cerere prealabilă formulată de recurentul petiționar, în sensul de a i se comunica de către parchet de ce se eludează dispozițiile art. 280 C. proc. pen., deși procedura flagrantului era realizată, Înalta Curte

consideră că cererea formulată nu este fondată, în raport cu limitele legale

ale competențelor procurorului care participă la ședințele de judecată, prevăzute de art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, raportate la dispozițiile Codului de procedură penală incidente, în funcție de obiectul cauzei și prevederile care reglementează în mod special procedura judecății în cadrul acestuia. În conținutul normei mai sus menționate se prevede că „art. 67 (1) Procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii și are rol activ în aflarea adevărului. (2) Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.”.

Așadar, procurorul de ședință, în limitele competențelor general statuate exercită rol activ în raport cu obiectul judecății, care în contextul concret al cauzei, îl constituie recursul declarat de recurentul petiționar

R.A. împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, prin

care a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de acesta, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., fiind incidente dispozițiile generale în materia recursului, raportate la cele speciale, care reglementează controlul judiciar privind soluțiile de netrimitere în judecată date de procuror, acesta având obligația de a avea rol activ, atât prin

prezentarea concluziilor asupra oricărei cereri formulate, însă în funcție de

specificul și limitele cadrului procesual conferit de obiectul cauzei, cât și asupra fondului căii ordinare de atac exercitate.

Or, solicitarea formulată de recurentul petiționar, cu privire la necomunicarea de către parchet a eludării dispozițiilor art. 280 C. proc. pen., privind procedura flagrantului, aceasta excede competențelor legale ale procurorului de ședință, în raport cu obiectul cauzei dedus judecății.

Înalta Curte consideră că este nefondată și cererea privind necomunicarea actelor procedurale, deoarece, în contextul concret al cauzei, recurentului petiționar i-a fost comunicată, de către Înalta Curte, recurentului petiționar la locul de deținere, copia sentinței pronunțată de prima instanță, așa cum rezultă din adresa aflată la care s-a făcut referire la dosarul acestei instanțe, în vederea pregătirii apărării.

De asemenea, nu este fondată nici cererea constatării neîndeplinirii procedurii de citare a intimaților, având drept consecința lipsa acestora, situație care îl împiedică pe recurent de a le formula întrebări, deoarece, pe de-o parte, procedura de citare a fost legal îndeplinită la acest termen de judecată, fiind respectate prevederile art. 175 C. proc. pen., care reglementează citarea și prin notă telefonică, în contextul concret al cauzei, existând la dosarul Înaltei Curți, dovada îndeplinirii a citării fiecărui intimat, prin notă telefonică semnată de persoana care a întocmit-o și consemnându-se persoana care a primit-o, precum și prin afișare la C.L. al Sectorului 4 București privind pe intimatul G.D.S. cu procesul-verbal aferent.

Pe de altă parte, în conținutul art. 385

11

alin. (1) cu referire la art.

278

1

alin. (4) teza a ll-a și a lll-a C. proc. pen., se prevede că „Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică

soluționarea cauzei. Când judecătorul consideră că este absolut necesară

prezența persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia.”, așa încât prezența intimaților, în cauza de față nu este obligatorie, iar instanța de recurs a considerat că nu este absolut necesară prezența acestora.

Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată și critica că cererile formulate au fost respinse nemotivat, întrucât așa cum a rezultat din încheierile la care s-au făcut referiri ample în aceste considerente, rezultă că instanța de recurs, la fiecare termen de judecată s-a pronunțat asupra cererilor motivat și a dispus amânarea cauzei și pentru soluționarea incidentelor procedurale invocate de către recurentul petiționar.

De asemenea, nu este fondată nici critica imposibilitatea efectuării apărării în cauză, determinată de necomunicarea a niciunei încheieri de

ședință, a transcrierilor și stenogramelor, deoarece, pe de-o parte instanța

de recurs a dispus transcrierea înregistrării ședinței de judecată de la termenul din 11 decembrie 2008, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 15 ianuarie 2009 și față de necomunicarea acesteia învederată la termenul din 26 februarie 2009, de către recurent, instanța de recurs nu s-a pronunțat, ca urmare a formulării de către recurent a cererii de recuzare a președintelui completului de judecată și a procurorului, așa cum rezultă din încheierea de la acea dată.

Pe de altă parte, chiar recurentul petiționar în memoriul depus la dosarul cauzei, a precizat că i-a fost comunicată nota grefierului, arătând la termenul de astăzi, că nu contestă notele de ședință, deși sunt incomplete, iar în raport cu susținerile ample formulate în apărarea sa cu privire la obiectul cauzei, nu rezultă că acestuia i s-a produs vreo vătămare, în ceea ce privește dreptul la apărare.

Examinând recursul declarat de recurentul petiționar R.A. împotriva sentinței pronunțată în primă instanță, conform art. 278

1

alin. (10) cu referire la art. 385

1

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

, Înalta Curte constată recursul petiționarului ca fiind nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, plângerea formulată de petentul R.A.

Înalta Curte consideră că au fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de judecătorii L.l.M. și D.S.G. din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 C. pen. și art. 289 C. pen., întrucât faptele nu există, precum și neînceperea urmăririi penale față de judecătorii L.Z., L.F., M.C., M.O.R. și P.D.C. din cadrul Judecătoriei Sector 4 București, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 249 C. pen. și art. 26 raportat la art. 289 C. pen., întrucât faptele nu există.

Așa cum a rezultat din actele și lucrările dosarului, plângerea formulată de petiționar a fost examinată, în raport cu persoanele și faptele pretinse ca fiind comise de către acestea, procurorul în baza actelor premergătoare efectuate în mod complet, respectiv a fotocopiilor înscrisurilor, încheierilor, precum și a sentințelor judecătorești pronunțate cu privire la contestațiile formulate de petiționar, a stabilit, în fapt, că intimații au desfășurat cercetarea judecătorească în soluționarea petițiilor formulate, hotărârile judecătorului delegat au fost date cu drept de contestație la Judecătoria Sectorului 4 București, iar, în drept, că motivele invocate de petent în plângere nu pot face obiect al cercetării penale, atât timp cât judecătorii sunt independenți, aprecierea petițiilor cu privire la temeinicia lor constituind apanajul organului judiciar și nu al părții din proces, opinia exprimată de judecători neconstituind infracțiune, ci este rezultatul aprecierii și a efortului cognitiv propriu, ca atare nu se reține săvârșirea vreunei fapte penale de către magistrați și de asemenea, nici fapte de complicitate la infracțiunile menționate privind pe judecătorii L.Z., L.F., M.C., M.O.R. și P.D.C.

Soluția dată de procuror a fost menținută prin rezoluția de la 21 aprilie 2008 a procurorului general adjunct la Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în lucrarea cu nr. 557/II/2/2008, prin respingerea plângerii formulate de R.A. împotriva rezoluției din 14 martie 2008, dispusă în dosarul penal nr. 2035/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Înalta Curte consideră că, prima instanță a făcut o corectă evaluare

asupra actelor premergătoare efectuate de către procuror, analizând, criticile formulate de petiționar, motivând și stabilind în mod argumentat, că cererile petiționarului prin care acesta invoca tratamentul inadecvat în cadrul penitenciarului nu ar fi fost analizate, au fost infirmate de conținutul hotărârilor existente la dosarul parchetului, rezultând că magistrații au exercitat rol activ, au administrat probe, solicitând precizări administrației penitenciarului, hotărârile pronunțate fiind în concordanță cu acestea.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că în aceste condiții, fondul

pretențiilor părții au fost analizate de instanțe, care, în conformitate cu dispozițiile legale au pronunțat hotărâri susținute de probatoriile administrate, iar obținerea unor noi probe concludente pe aspectele susținute de petent, privitoare la regimul detenției sale, face posibilă formularea unor noi cereri ce vor fi cenzurate de instanță.

Prima instanță a mai evidențiat faptul că pronunțarea unei hotărâri pe care petentul o apreciază ca fiind neadecvată, nu poate conduce la concluzia că pretențiile sale nu au fost riguros analizate, ci la ideea că eforturile sale, precum și rolul activ al instanțelor, nu s-au putut concretiza în administrarea unor probatorii care să susțină afirmațiile sale și care să impună pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat de petent.

Totodată, Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor și lucrărilor existente la dosarul parchetului, a constatat că, intimații, prin hotărârile pronunțate, indiferent de felul lor, fie încheierile judecătorului delegat, fie sentințele pronunțate asupra contestațiilor formulate de petiționar, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, au stabilit situația faptică în mod legal, atestând în mod real împrejurările constatate, în raport cu cererile formulate de petiționar privind încălcarea unor drepturi ale deținutului pe timpul executării pedepsei și au motivat amplu soluțiile date, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale incidente, așa încât faptele pretins a fi comise în formele de participație invocate, nu există, iar criticile formulate de recurentul petiționar sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte consideră că, pe de-o parte, în mod corect și motivat, s-a dispus, de către procuror, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., soluția neînceperii urmăririi penale față de intimați pentru faptele pretins a fi comise de fiecare și indicate în mod concret, iar, pe de altă parte, în mod legal și motivat, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de către petentul R.A., împotriva rezoluției din 4 martie 2008 dată de procuror, prin care s-a dispus soluția menționată și astfel a menținut rezoluția atacată.

De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată și din oficiu,

nu a constatat existenta vreunui caz care să conducă la reformarea acesteia, așa încât sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar R.A. împotriva sentinței penale nr. 210 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar R.A. împotriva sentinței penale nr. 210 din septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2009.