ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2180/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 225/ F/

CA din 18 decembrie 2006, pronunțată în fond, după casare, Curtea de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamanta D.A.M., în contradictoriu cu pârâta C.J.P.B., și a anulat Hotărârea

nr. 4308 din 12 septembrie 2005 emisă de pârâtă, obligând-o să emită o nouă

hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al

Legii nr. 189/2000 și să-i acorde drepturile ce i se cuvin, pentru perioada 1

decembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 iunie 2005.

Pentru a

pronunța această sentință, Instanța de Fond procedat la completarea

probatoriului, conform celor dispuse de Instanța Supremă prin Decizia de casare

nr. 2117 din 7 iunie 2006, și audiind în mod

nemijlocit

martora H.M., a reținut, din declarația acesteia,

coroborată cu

celelalte probe administrate în cauză, că, din cauza persecuțiilor etnice la

care au fost supuși, reclamanta și familia sa s-au refugiat, în decembrie 1940

din localitatea Zărnești, județul Brașov, unde își aveau domiciliul, în

localitatea Dănești, județul Harghita, apoi

în

localitatea Prundul Bârgăului, județul Bistrița și, ulterior, în localitatea

Cărei,

unde au rămas până la sfârșitul războiului, când s-au întors în localitatea de

domiciliu.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs C.J.P.

B., invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât schimbarea

domiciliului reclamantei și familiei sale nu poate fi

considerată refugiu din motive etnice, atâta vreme cât s-a făcut dintr-o

localitate neocupată, într-o localitate aflată pe teritoriul ocupat, la

acea vreme, de regimul austro – ungar. De asemenea, se susține că reclamanta nu

a făcut dovada persecuției etnice, prin acte oficiale.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6

martie 1945 din

motive etnice, cu modificările și completările ulterioare,

de

prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în

perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din

conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se

acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții exercitate

de regimurile instaurate în România în perioada precizată, sub forma

refugiului, a expulzării sau strămutării în altă localitate, fără a se face

nici o distincție după cum refugiul, expulzarea

sau strămutarea s-au făcut pe teritoriul de atunci al României sau în

afara

acestuia. Or, potrivit unui

principiu de drept, unde legea nu distinge, nici

noi nu o putem face.

De asemenea,

în conformitate cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.

105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente (alin. (1)) sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație

cu martori (alin. (2)).

Or, din declarația martorei H.M.,

audiată nemijlocit

de instanța de judecată,

coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, rezultă că, din cauza

persecuțiilor etnice, constând

în închiderea școlilor cu predare în

limba maghiară și amenințări cu moartea, la care au fost supuși membrii

familiei sale, reclamanta s-a refugiat, împreună cu familia, în decembrie 1940,

din localitatea Zărnești, județul Brașov, unde își aveau domiciliul, în

localitatea Dănești, județul Harghita, apoi în localitatea Prundul Bârgăului,

județul Bistrița și, ulterior, în localitatea Cărei, unde au rămas până la

sfârșitul războiului, când s-au întors în localitatea de domiciliu.

Cum, potrivit

legii, s-a făcut dovada refugiului, precum și a faptului că acesta a fost

consecința persecuțiilor etnice suferite de

reclamantă

și familia sa, în mod corect Instanța de Fond a admis acțiunea

și,

anulând hotărârea emisă de pârâtă, a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin

care să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 și să-i

acorde drepturile ce i se cuvin, pentru perioada solicitată.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâta C.J.P.B. împotriva sentinței nr. 225/ F/ CA din 18 decembrie 2006 a Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 aprilie 2007.