ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Judecătoriei Bacău, la data de 12 mai 2005, înregistrată la nr. 5579, reclamanții C.N.T. și C.T.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Bacău, ca aceasta să fie obligată să le plătească suma de 68.711.250 lei, cu titlu de dividende, cuvenite pentru cele 9125 acțiuni pe ultimii 3 ani și să dispună ieșirea lor din calitatea de acționari ai societății printr-un partaj în natură, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 18 iulie 2005, Judecătoria Bacău a disjuns capătul de cerere privind calitatea de acționari a reclamanților de capătul de cerere privind pretențiile și, în baza art. 158 C. proc.

civ., a declinat competența de soluționare a celui de al doilea capăt de cerere, privind ieșirea din indiviziune, în favoarea secției comerciale a Tribunalului Bacău, care, prin sentința civilă nr. 417, pronunțată la 7 decembrie 2005, în dosarul nr. 5490/2005 a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere, cu motivarea că Legea nr. 31/1990, republicată nu reglementează „ieșirea din indiviziune” și că persoanele care vor să renunțe la calitatea de acționari au posibilitatea de a-și vinde acțiunile.

Secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 286 pronunțată la data de 4 aprilie 2006, în dosarul nr. 671/2006, a admis recursul formulat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că instanța de fond avea obligația de a pune în dezbaterea părților și de a stabili dacă temeiul juridic real al acțiunii este dat de dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990.

În rejudecare, instanța de fond a pus în discuția părților aplicarea dispozițiilor art. 5 și 134 din Legea nr. 31/1990, iar reclamanții au declarat că nu s-au retras din societate fiind și în prezent acționari ai societății pârâte, care nu și-a schimbat obiectul principal de activitate, nu și-a mutat sediul și nu și-a modificat forma de organizare, astfel că, față de aceste declarații, față de obiectul acțiunii și de dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a admis-o, cu consecința respingerii acesteia prin sentința civilă nr. 730 pronunțată, la data de 12 iulie 2006, în dosarul nr. 1933/2006. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 132 pronunțată, la data de 23 noiembrie 2006, în dosarul nr. 1214/2006, de secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Bacău.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că apelanții reclamanți au posibilitatea să vândă acțiunile în cadrul societății, iar cererea lor de ieșire din indiviziune excede dispozițiilor Legii nr. 31/1990, care se aplică în speță, apreciind că recurenții nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 134 din această lege, care se referă la acționarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului de activitate, la mutarea sediului sau la forma societății, având dreptul să se retragă din societate și de a obține contravaloarea acțiunilor și a înlăturat invocarea de către apelanți a prevederilor art. 480 și 481 C. civ. și a art. 41 din Constituție, motivat de faptul că în litigiul de față se aplică prevederile legii speciale.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs apelanții reclamanți fără a indica temeiul de drept al cererii lor. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel nu a analizat probele și textele de lege prezentate și nu a depus diligențele prevăzute de art. 129 și 130 în aflarea adevărului, critici care, cu aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții neprecizând relevanța afirmațiilor și susținerilor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1546 pronunțată, la data de 26 aprilie 2007, în dosarul nr. 1214/32/2006, a respins recursul declarat de apelanții reclamanți împotriva deciziei instanței de apel și a obligat recurenții să plătească intimatei suma de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Investită cu soluționarea contestației în anularea deciziei pronunțate în recurs, aceeași instanță, prin decizia nr. 3655 pronunțată, la data de 14 noiembrie 2005, în dosarul nr. 4550/1/2007, a admis această cerere, a anulat menționata decizie și a fixat termen pentru judecarea recursului, reținând ca fiind îndeplinite condițiile art. 317 alin. (1) pct. 1, întrucât, pentru termenul la care s-a soluționat recursul, recurenții nu au fost citați la adresele pe care le-au indicat în mod distinct.

Rejudecând recursul, Înalta Curte constată că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, căruia se circumscriu parte din criticile recurenților, nu-și găsește incidența în speță. Astfel, contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel a analizat toate prevederile legale invocate în raport cu obiectul cererii deduse judecății concluzionând, cu justețe, că acesta excede prevederilor legii speciale, iar critica nepronunțării asupra probelor administrate nu mai poate fi valorificată în această cale de atac, față de noua reglementare a art. 304, în vigoare la data pronunțării deciziei atacate. Este de observat că recurenții nu au evidențiat aspecte concrete privind neexercitarea rolului activ, prevăzut de art. 129 și 130 de către instanța de apel în aflarea adevărului, iar prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în actuala reglementare, nu pot constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, întrucât menționatul principiu nu este un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a părților. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, iar, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat în această cale de atac, reprezentând onorariu avocat, astfel cum a solicitat și dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.T. și C.T.C., împotriva deciziei nr. 132 din 23 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, ca nefondat. Obligă recurenții să plătească intimatei SC C. SA Bacău suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 6 februarie 2008.