ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3081/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 septembrie 2006 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul V.N. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, iar ulterior a precizat cu Guvernul României, anularea O.U.G. nr. 49/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată n M. Of. ai României Partea I, nr. 161 din 30 martie 2001, aprobată prin Legea nr. 338/2002, publicată în M. Of. al României, Partea I. nr. 446 din 25 iunie 2002. În motivarea acțiunii formulate, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 reclamantul a susținut că prevederile ordonanței respective sunt neconstituționale și, prin urmare a aplicării acestora, este prejudiciat în drepturile sale prevăzute de Legea nr. 19/2000, astfel ca solicită anularea prevederilor neconstituționale din O.U.G.

nr. 49/2001, recunoașterea drepturilor conferite de Legea nr. 19/2000 și obligarea pârâtului la plata de 26.073 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, arătând că O.U.G. nr. 49/2001 a fost aprobată prin Legea nr. 338/2002, publicată în M. Of. al României nr. 446 din 25 iunie 2002 ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 318 din 31 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Guvernul României și a respins acțiunea formulată de V.N.

ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție Instanța de Fond a reținut că temeiul legal al acțiunii formulate îl reprezintă dispozițiile art. 9 din Legea 554/2004 și nu cele ale art. 1 și art. 11 alin. (4) din aceeași lege, pe care le-a indicat reclamantul. A constatat prima Instanță că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 9 din Legea 554/2004, întrucât O.G. 49/2001, la momentul introducerii acțiunii era aprobată prin Legea 338/2002, devenind astfel lege, reclamantul având alte posibilități legale de a invoca neconstituționalitatea acesteia, conform procedurii stabilite de Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul V.N. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 5 C. proc. civ. Susține recurentul - reclamant că Instanța de Fond a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, prin necomunicarea către reclamant a întâmpinării formulate de pârâtul Guvernul României, depusă cu o zi înainte de termenul de judecată stabilit pentru soluționarea cauzei, încălcându-se astfel dispozițiile art. 114 ind. 1 alin. (2) C. proc. civ. Recursul este nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivul de recurs invocat de recurentul - reclamant, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 punctul 5 C. proc.

civ. Astfel, potrivit normei legale mai susmenționate „Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) când, prin hotărârea dată, Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)." Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până a dovada contrarie." Din conținutul textului de lege, care instituie regimul de drept comun al nulităților procedurale rezultă că pentru a opera nulitatea unui act de procedură trebuie să existe un interes (condiție generală) al celui ce o invocă și acesta să fi produs o vătămare, care nu poate fi înlăturată în al mod.

Din dezvoltarea scrisă a motivului de recurs invocat, rezultă că reclamantul este practic nemulțumit de faptul că Instanța de Fond nu a efectuat un act de procedură și anume nu a înțeles să comunice întâmpinarea depusă de către pârâtul Guvernul României, pronunțându-se pe excepția inadmisibilității acțiunii ridicată prin acest act. În ceea ce privește critica referitoare la nedepunerea întâmpinării de către pârât cu 5 zile înainte de termenul de judecată, nu se poate reține ca motiv de nelegalitate a sentinței pronunțate, atâta vreme cât legea nu prevede nici o sancțiune procedurală în acest caz art. 118 alin. (2) C. proc. civ. care prevedea decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și a invoca excepții fiind abrogat prin art. 1, pct. 22 din Legea 219/2005 de aprobare a O.U.G.

138/2000. Pe de altă parte, procedura de comunicare a actelor de procedură și a înscrisurilor depuse pe parcursul judecării cauzei este prevăzută în dispozițiile art. 96 C. proc. civ. și se referă doar la „partea prezentă în Instanță" căreia Instanța îi poate comunica actele și îi poate da un termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. Prin urmare, textul de lege cuprinde norme cu caracter dispozitiv, permisiv pentru Instanța de judecată și, oricum nu îi impune vreo obligație generală în sensul de a comunica înscrisurile depuse între termenele de judecată și părților lipsă la judecata pricinii, cu excepția situațiilor în care legea prevede în mod imperativ acest lucru.

În speța de față, în mod corect Instanța de Fond a apreciat că nu se mai impune acordarea unui alt termen de judecată pentru comunicarea întâmpinării, în cauză fiind acordate mai multe termene pentru ca reclamantul să-și precizeze pretențiile, făcându- se astfel aplicarea principiului celerității judecării cauzei în contenciosul administrativ. De altfel, față de natura excepției invocate, care făcea inutilă cercetarea pe fond a pricinii și care presupunea doar analiza unor aspecte de natură juridică, de aplicare concretă a legii și de interpretare corectă a acestei și nu antamare a unor situații de fapt, Înalta Curte constată că nu există o vătămare produsă reclamantului prin necomunicarea întâmpinării, la dosar existând suficiente probe care susțineau punctul de vedere al acestuia.

Mai mult decât atât, recurentul - reclamant avea posibilitatea să înlăture presupusa vătămare, în calea de atac a recursului, unde ar fi putut face apărări în legătură cu netemeinicia excepției de inadmisibilitate. Or, prin motivele de recurs invocate, recurentul nu a înțeles să critice soluția Instanței de Fond de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, legându-se de o chestiune procedurală lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului (comunicarea sau necomunicarea întâmpinării), aspect care nu stat la baza convingerii intime a Instanței în pronunțarea soluției de admitere a excepției. Față de această situație nici interesul procesual a recurentului de a se casa o sentință judecătorească cu trimitere spre rejudecare în vederea comunicării unei întâmpinări, nu se justifică, neasigurându-i nici un folos practic atâta vreme cât nu a înțeles să critice soluția pronunțată în calea de atac a recursului.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.N., împotriva sentinței civile nr. 318 din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2007.