ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3081/2007

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 01 septembrie 2006 pe rolul Curții

de Apel București,

reclamantul V.N. a solicitat în

contradictoriu cu Statul Român, iar ulterior a precizat

cu Guvernul

României,

anularea O.U.G. nr. 49/2001, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul de

pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată n M. Of. ai

României Partea I, nr. 161 din 30 martie 2001,

aprobată prin Legea

nr. 338/2002,

publicată în M. Of. al României, Partea I.

nr. 446 din 25 iunie 2002.

În motivarea acțiunii formulate, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 554/2004 reclamantul

a susținut că prevederile ordonanței

respective sunt neconstituționale și, prin urmare a aplicării

acestora, este prejudiciat în drepturile sale

prevăzute de Legea nr. 19/2000, astfel ca solicită anularea prevederilor

neconstituționale

din O.U.G. nr. 49/2001, recunoașterea drepturilor

conferite de

Legea nr. 19/2000 și obligarea

pârâtului la plata de 26.073 RON cu

titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat.

Pârâtul

Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care

a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantului, arătând

că O.U.G. nr. 49/2001 a fost

aprobată prin Legea nr. 338/2002,

publicată în M. Of. al României nr. 446 din 25 iunie 2002

ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Prin

sentința civilă nr. 318 din 31 ianuarie 2007, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal,

a admis excepția

inadmisibilității invocată de pârâtul Guvernul României și a respins acțiunea

formulată de V.N. ca

inadmisibilă.

Pentru

a pronunța această soluție Instanța de Fond a reținut că

temeiul legal al acțiunii formulate îl reprezintă

dispozițiile art. 9 din Legea 554/2004 și nu cele ale art. 1 și art. 11 alin. (4)

din aceeași lege, pe care le-a indicat reclamantul.

A

constatat prima Instanță că, în speță nu sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate prevăzute de

dispozițiile art. 9 din

Legea 554/2004,

întrucât O.G. 49/2001, la momentul introducerii acțiunii era aprobată prin

Legea 338/2002, devenind astfel lege,

reclamantul având alte

posibilități legale de a invoca neconstituționalitatea acesteia, conform

procedurii stabilite de Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs, reclamantul

V.N.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

temeiul

dispozițiilor art. 304 punctul 5 C. proc. civ.

Susține recurentul - reclamant că Instanța de Fond a încălcat

formele de procedură

prevăzute de lege sub sancțiunea nulității,

prin necomunicarea către

reclamant a întâmpinării formulate de pârâtul Guvernul României, depusă cu o zi

înainte de termenul de

judecată stabilit pentru soluționarea cauzei,

încălcându-se astfel dispozițiile art. 114 ind. 1 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, prin raportare la

motivul

de recurs invocat de recurentul - reclamant, constată că nu

sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 punctul 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit

normei legale mai susmenționate

„Modificarea

sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele

situații, numai

pentru motive de nelegalitate: (...) când, prin

hotărârea dată, Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute

sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)."

Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) „actele îndeplinite cu

neobservarea formelor

legale sau de un funcționar necompetent se

vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a

pricinuit părții o

vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor. În cazul

nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până a

dovada

contrarie."

Din

conținutul textului de lege, care instituie regimul de drept

comun al nulităților

procedurale rezultă că pentru a opera nulitatea

unui act de procedură trebuie să existe un interes

(condiție generală) al celui ce o invocă și acesta să fi produs o vătămare,

care nu poate fi înlăturată în al mod.

Din dezvoltarea scrisă a motivului de recurs invocat, rezultă

că reclamantul este practic nemulțumit de

faptul că Instanța de

Fond nu a efectuat un

act de procedură și anume nu a înțeles să

comunice întâmpinarea depusă

de către pârâtul Guvernul

României,

pronunțându-se pe excepția inadmisibilității acțiunii

ridicată prin

acest act.

În ceea ce privește

critica referitoare la nedepunerea întâmpinării de către pârât cu 5 zile

înainte de termenul de

judecată, nu se poate

reține ca motiv de nelegalitate a sentinței pronunțate, atâta vreme cât legea

nu prevede nici o sancțiune

procedurală în acest caz art. 118 alin. (2)

C. proc. civ. care prevedea decăderea pârâtului din dreptul de a mai

propune probe și a invoca excepții fiind abrogat

prin art. 1, pct. 22

din Legea

219/2005 de aprobare a O.U.G. 138/2000.

Pe de altă

parte, procedura de comunicare a actelor de procedură și a înscrisurilor depuse

pe parcursul judecării cauzei

este prevăzută

în dispozițiile art. 96 C. proc. civ.

și

se referă doar la „partea prezentă în Instanță" căreia Instanța îi

poate

comunica actele și îi poate da un termen pentru a lua cunoștință de conținutul

acestora. Prin urmare, textul de lege

cuprinde

norme cu caracter dispozitiv, permisiv pentru Instanța de

judecată și, oricum nu îi impune vreo obligație

generală în sensul

de a comunica

înscrisurile depuse între termenele de judecată și

părților lipsă la

judecata pricinii, cu excepția situațiilor în care legea prevede în mod

imperativ acest lucru.

În

speța de față, în mod corect Instanța de Fond a apreciat că

nu se mai impune

acordarea unui alt termen de judecată pentru

comunicarea întâmpinării, în cauză fiind acordate mai

multe

termene pentru ca reclamantul să-și

precizeze pretențiile, făcându-

se astfel aplicarea principiului

celerității judecării cauzei în contenciosul administrativ. De altfel, față de

natura excepției

invocate, care făcea

inutilă cercetarea pe fond a pricinii și care

presupunea doar analiza

unor aspecte de natură juridică, de

aplicare

concretă a legii și de interpretare corectă a acestei și nu

antamare a unor situații de fapt, Înalta Curte

constată că nu există o

vătămare

produsă reclamantului prin necomunicarea întâmpinării,

la dosar existând suficiente probe care susțineau

punctul de vedere

al acestuia. Mai mult decât atât, recurentul - reclamant

avea

posibilitatea să înlăture presupusa

vătămare, în calea de atac a

recursului,

unde ar fi putut face apărări în legătură cu netemeinicia

excepției de inadmisibilitate. Or, prin motivele

de recurs invocate,

recurentul nu a înțeles să critice soluția Instanței

de Fond de

respingere a acțiunii ca

inadmisibilă, legându-se de o chestiune

procedurală lăsată de legiuitor

la aprecierea judecătorului

(comunicarea sau

necomunicarea întâmpinării), aspect care nu stat

la baza convingerii intime a Instanței în pronunțarea soluției de

admitere

a excepției.

Față de această situație nici interesul procesual a recurentului

de a se casa o sentință

judecătorească cu trimitere spre rejudecare

în vederea comunicării unei întâmpinări, nu se

justifică,

neasigurându-i nici un folos

practic atâta vreme cât nu a înțeles să

critice soluția pronunțată în calea de atac a recursului.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.N., împotriva

sentinței

civile nr. 318 din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 iunie 2007.