ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 584/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 584/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Pitești, urmare a declinării competenței de judecată de către Tribunalul Argeș, prin sentința nr. 99/ CA din 27 iunie 2005, reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.V. , a solicitat anularea Deciziei nr. 239 din 08 ianuarie 2001, prin care a fost eliberat din funcția de șef birou vamal, a Deciziei nr. 1186 din 22 iulie 2003, prin care D.G.V. a revenit la titulatura anterioară, a B.V., a Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003, prin care a fost suspendat din funcția publică, precum și a adresei din 01 februarie 2005, prin care i-a fost comunicat numărul deciziilor anterioare.
De asemenea, reclamantul a solicitat reîncadrarea sa în funcția de șef al B.V.P., deținută anterior, precum și plata tuturor drepturilor salariale, calculate din momentul schimbării sale din funcție și până la momentul reintegrării efective. În susținerea acțiunii, reclamantul a arătat că, în urma unui concurs, a fost promovat în funcția de șef al B.V.P., în anul 1999, până în luna februarie a anului 2001, când a fost numită o altă persoană în această funcție, fără a i se face vreo comunicare în acest sens. Prin Decizia nr. 1213 din 29 iulie 2003, întrucât împotriva sa a fost declanșată cercetarea penală, a fost suspendat din funcția de execuție, fără drepturi salariale.
Susține reclamantul că a fost îndepărtat din funcția de conducere printr-o modificare a structurii organizatorice a instituției iar, când s-a reînființat B.V., a fost trimis în judecată și suspendat din funcție, pentru a nu fi reinvestit în funcția avută anterior, situație care s-a menținut și ulterior achitării sale, dispuse prin hotărâre penală. D.R.V.C., în reprezentarea pârâtei A.N.V., a invocat excepția de tardivitate a acțiunii formulate de reclamant, motivând că aceasta a fost introdusă cu depășirea termenelor de 6 luni și, respectiv, de un an, de decădere, fată de data emiterii actului contestat.
A mai arătat pârâta că cererea privind anularea Deciziei nr. 186 din 22 iulie 2003, prin care s-a revenit la vechea titulatură a B.V., este lipsită de interes iar decizia de înlăturare a reclamantului din funcția de execuție este legală, deoarece împotriva acestuia s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, soluția pronunțată neavând caracter irevocabil, până în prezent. Prin sentința civilă nr. 99/ FC din 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003 emisă de D.G.V. B. și a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie, prin care să-l reintegreze pe reclamant în funcția de inspector vamal superior și să-i plătească drepturile salariale cuvenite, începând cu data emiterii acesteia și până la reîncadrarea efectivă.
Prin aceeași sentință, Instanța de Fond a respins, ca tardiv formulate, capetele de cerere privind anularea Deciziilor nr. 239 din 08 februarie 2001 și nr. 1186 din 22 iulie 2003, emise de pârâta D.G.V.B., și ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea adresei din 01 februarie 2005 emisă de aceeași pârâtă. Pentru a pronunța această hotărâre, Instanța de Fond a reținut, cu privire la capetele de cerere privind anularea Deciziilor nr. 239 din 08 februarie 2001 și nr. 1186 din 22 iulie 2003, emise de pârâtă, că aceste acte nu au fost contestate în termenul de un an de la data emiterii lor, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, termen care, fiind de decădere, atrage lipsa de relevanță a datei la care actele respective i-au fost comunicate reclamantului, precum și a faptului că acestea nu i-au fost comunicate.
Referitor la solicitarea reclamantului, de anulare a adresei din 01 februarie 2005, Instanța a reținut că aceasta reprezintă o simplă informare, neconstituind un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naștere, nu modifică sau stinge un raport juridic.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003, prin care reclamantul a fost suspendat din funcția publică, ca efect al acțiunii penale pornite împotriva sa, Instanța de judecată a reținut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în temeiul cărora, constatându-se că prin Decizia penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului București, menținută și de către înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus achitarea reclamantului, se impune încetarea măsurii suspendării și reintegrarea în funcția publică deținută anterior, cu achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.
Împotriva sentinței civile pronunțate de Instanța de Fond, a declarat recurs reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală, exclusiv cu privire la soluția privind respingerea ca tardiv formulat, a capătului de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 239 din 08 ianuarie 2001. În motivarea recursului, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ., arătându-se, în esență, că Instanța de Fond în mod greșit a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 239 din 08 februarie 2001, prin care recurentul a fost eliberat din funcția de șef al B.V.P.
Cu privire la acest aspect, susține recurentul, în cauză nu este aplicabil termenul de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, despre care Instanța de Fond a reținut, în mod greșit, că este de decădere, ci termenul de 6 luni, prevăzut de alin. (1) al aceluiași articol, care este unul de prescripție și care a fost întrerupt de existența cauzei penale instrumentate față de reclamant. Mai mult, susține recurentul, întrucât decizia contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 29/1990, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui act normativ, potrivit cărora termenul de un an, în care poate fi introdusă acțiunea în contencios administrativ, curge de la data comunicării actului a cărui anulare se solicită; or decizia contestată în speță nu a fost comunicată niciodată recurentului - reclamant.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, în vigoare la data formulării de către reclamant a contestației, acțiunea în contencios administrativ nu poate fi introdusă mai târziu de un an de la data emiterii actului a cărui anulare se cere, acest termen fiind de decădere. Cum decizia în discuție a fost emisă la data de 8 ianuarie 2001 iar contestația reclamantului a fost înregistrată la data de 3 mai 2005, la peste 4 ani de la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se solicită, în mod corect a reținut Instanța de Fond tardivitatea introducerii acțiunii și a dispus respingerea acesteia ca atare.
Este adevărat că termenul de 6 luni, prevăzut de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru introducerea acțiunii, este unul de prescripție, însă eventualele cauze de suspendare sau întrerupere a acestuia nu pot depăși termenul de un an de la data emiterii actului administrativ considerat nelegal, acest din urmă termen fiind menit să asigure securitatea și stabilitatea raporturilor juridice. Nu este întemeiată nici susținerea recurentului, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 29/1990, care prevedeau că termenul de un an, în care poate fi introdusă acțiunea în contencios administrativ, curge de la data comunicării actului administrativ, întrucât, la data introducerii contestației, era în vigoare Legea nr. 554/2004 care, prin art. 31 alin. (2) abrogă în mod expres vechea lege a contenciosului administrativ.
Or, potrivit unui principiu de drept, dispozițiile legale procedurale sunt de imediată aplicare; de asemenea, dispozițiile unei legi nu mai pot fi aplicate ulterior abrogării acestora, întrucât s-ar aduce atingere unui alt principiu de drept, cel activității legii civile. Pentru considerentele arătate, soluția Instanței de Fond fiind temeinică și legală, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată. În ceea ce privește solicitarea recurentului de a-i fi acordate despăgubirile materiale și morale, în cuantumul precizat în cererea de recurs, precum și actualizarea acestora, Curtea reține că aceasta nu poate fi analizată în recurs, nefiind făcută în condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc.
civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinței nr. 99/ FC din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2007.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.