ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 689/2007

În motivarea cererii, recurentele critică în primul rând admiterea cererii de intervenție a M.A.N., considerând că simpla calitate de contrasemnatar al hotărârii guvernului a acestuia nu-i justifică și calitatea procesuală, deoarece este posibil ca despăgubirile să nu fie suportate din bugetul ministerului, ci să fie plătite din alte fonduri.

Apreciază recurentele că instanța a respins acțiunea în mod greșit pe motiv că ar exista autoritate de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 47/2005 a Curții de Apel Craiova, deoarece nu există identitate de temei juridic și obiect al acțiunii, ci doar identitate de părți. În legătură cu acest aspect, susțin recurentele că există o contradicție între hotărâri, în sensul că întâi reține că în prima acțiune ele nu ar fi solicitat despăgubiri de valoare a 100 de solde actualizate, iar apoi constată identitatea de obiect.

Arată recurentele că, deși au invocat excepția de neconstituționalitate a H.G. nr. 1190/2005, instanța, încălcând Legea nr. 554/2004, a refuzat să trimită cauza la Curtea Constituțională, considerând că se poate pronunța asupra unei astfel de excepții și susținând că există diferență de situații juridice și de criterii concrete de stabilire a despăgubirilor.

Consideră recurentele că Guvernul României a identificat un criteriu obiectiv care să justifice caracterul cert al prejudiciului suferit de urmașii cadrelor militare decedate în timpul și din cauza serviciului în acțiuni militare, dovada fiind H.G. nr. 0435/1992 și H.G. nr. 0846/1996, care stabilesc despăgubiri prestabilite ca sume forfetare, sub forma unui număr de solde lunare brute ale fiecărui militar decedat. Arată recurentele că „forfetar” înseamnă un preț dinainte stabilit, iar atributul stabilirii lui, sub forma unui număr de solde lunare brute, revine Guvernului și M.A.N., fiind întemeiat pe ideea de „riscuri previzibile” la care sunt supuși militarii în misiunile la care participă, având atribuții care exced îndatoririlor ce țin de îndeplinirea serviciului militar, în care misiunea e ordonată, iar militarul obligat să execute.

În această ordine de idei susțin recurentele că, la 9 iulie 1997, cadrelor militare de la A.M.C. li s-a ordonat să participe la o misiune care nu le intra în atribuții: omologarea seriei zero a unei muniții de război, produsă de U.M.M., precum și a ejectorului adecvat acestei muniții, produs de F.A.C. Susțin recurentele că din acest motiv accidentul de la aeroport a fost încadrat de Subcomisia de protecție a muncii ca accident colectiv de muncă în sarcina U.M.M., iar nu ca accident de aviație, deși a avut efecte catastrofale (16 morți și 2 răniți, distrugerea aeronavei).

Arată recurentele că au solicitat despăgubiri în valoarea a 100 de solde lunare brute, având în vedere cuantumul stabilit și acordat în situații similare.

Recurentele invocă în drept, ca temei al pretențiilor lor: Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviația militară art. 49; H.G. nr. 0435/1992 art. 16; Legea nr. 80/1995 art. 21; H.G. nr. 0846/1996 art. 1 lit. d); Legea nr. 70/1997 art. 1 și 3; Ordinul nr. M/55 din 20 iulie 1997 al M.A.N.; H.G. nr. 1135/2000; H.G. nr. 1350/2000, ultimele două ca hotărâri individuale ilustrând, în opinia recurentelor, tratamentul discriminatoriu care li s-a aplicat lor.

Consideră recurentele că instanța de fond nu a cenzurat nelegalitatea hotărârii atacate, neobservând că la nivel de grup li s-au acordat 100 de solde actuale, dar la nivelul lunii iulie 1997, iar nu actuale la data emiterii hotărârii sau la data plății (decembrie 2005).

În fine, consideră recurentele că prin abrogarea H.G. nr. 0435/1992 s-a creat un vid legislativ parțial, acoperit doar de art. 21 din Legea nr. 80/1995, care e inclus la secțiunea „drepturi”, ca urmare drepturile trebuie reglementate, iar nu lăsate la apreciere, precum recompensele. Recursul nu se fondează. 1. Respingerea acțiunii nu s-a întemeiat, din punct de vedere juridic, pe intervenția M.A.N., ci pe argumente de legalitate a hotărârii de guvern atacate. Pe de altă parte, din punct de vedere al tehnicii juridice, în măsura în care intervenția susținea legalitatea hotărârii, ea trebuia admisă pe cale de consecință la respingerea acțiunii, căci soluția contrară ar fi generat o contradicție logică. 2. Instanța nu a respins acțiunea pe temeiul excepției autorității de lucru judecat, ci a constatat doar că, în executarea dispozitivului sentinței nr. 47/2005 a Curții de Apel Craiova, Guvernul a emis o hotărâre de acordare a despăgubirilor. Constatarea instanței de fond este corectă asupra legalității acestei hotărâri, întrucât, în lipsa unui text de lege care să stabilească un criteriu obiectiv expres de stabilire a despăgubirilor și în lipsa unui asemenea criteriu stabilit judecătorește, prin sentința nr. 47/2005, nu se poate pretinde că hotărârea trebuia să stabilească despăgubirea ca „echivalent a 100 de solde actualizate”. Câtă vreme o asemenea obligație concretă nu izvora nici din lege, nici din titlul executoriu în baza căruia s-a emis hotărârea, nu se poate constata că Guvernul ar fi acționat discreționar, prin abuz de putere și nici că ar fi refuzat nejustificat soluționarea cererii reclamantelor. 3. Potrivit art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată numai cu privire la legi sau ordonanțe, nu și în privința hotărârilor guvernului. 4. Cele două hotărâri ale guvernului invocate de recurente, nr. 0435/1992 și 0846/1996 nu sunt incidente în cauză, primul fiind abrogat la data emiterii hotărârii atacate, cel de-al doilea având caracter individual. Și chiar dacă, în principiu, ele ar fi putut constitui un model de stabilire a despăgubirilor forfetar, modelul oferit de ele nu era obligatoriu, nefiind statuat printr-o lege. Pe de altă parte, în speță nu sunt puse în discuție, nefăcând obiectul cauzei, raporturile specifice de subordonare existente în cadrul serviciului militar și nici „riscurilor previzibile”. Problema esențială în speță este dacă pentru Guvern există un izvor legal al obligației de a stabili despăgubirile într-un anumit mod și anume în modul pretins de reclamante. Or, un asemenea izvor nu există, iar sentința nr. 47/2005 ca sursă unică a obligației guvernului nu statuează asupra unui criteriu obiectiv de calculare a despăgubirilor. 5. Cauzele reale și împrejurările accidentului aviatic care justifică acum acordarea despăgubirilor nu fac obiectul cauzei de față. 6. În lipsa unui criteriu legal de stabilire a despăgubirilor, recurgerea la modalitatea de acordare a lor în situații similare nu are relevanță juridică, actele individuale neputând fi extinse ca aplicabilitate. 7. Actele normative invocate de recurente nu sunt incidente în speță cu excepția art. 21 din Legea nr. 80/1995 care însă nu prevede un criteriu obiectiv de stabilire a despăgubirilor, ci acordă această prerogativă Guvernului României. Legea nr. 70/1997, nu se poate aplica în speță, ea fiind aplicabilă soldaților și gradaților din M.A.N. aflați în misiune în cadrul unor forțe internaționale. 8. În condițiile în care prin Legea nr. 80/1995 nu este prevăzut un criteriu de stabilire a despăgubirilor, iar în sentința nr. 47/2005 nu s-a recunoscut criteriul pretins de reclamante, nu se poate constata că H.G. ar fi nelegală. 9. Chiar dacă despăgubirile prevăzute în principiu de art. 21 din Legea nr. 80/1995 reprezintă un drept al moștenitorilor militarilor decedați, este atributul exclusiv al guvernului de a stabili aceste despăgubiri, astfel cum prevăd chiar dispozițiile art. 21. Din text nu rezultă însă dacă legiuitorul a înțeles ca guvernul să stabilească printr-o hotărâre cu caracter normativ un criteriu general valabil de stabilire a despăgubirilor ori să emită hotărâri cu caracter individual pentru fiecare situație sau caz concret în parte. Această lacună a legii nu poate fi însă sancționată în cauza de față, având ca obiect anularea unui act individual.