ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 294/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 26 aprilie 2006, reclamantul A.S. a solicitat, în

contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr.

15800/93 din 22 martie 2006 și recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr.

189/2000.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1558

din 27 iunie 2006, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ contestat și

a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, beneficiul drepturilor

solicitate pentru perioada 25 septembrie 1943 - 6 martie 1945.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamantul s-a născut în localitatea în care

părinții săi au fost strămutați și a locuit aici până la 6 martie 1945, limita

prevăzută de Legea nr. 189/2000.

Instanța a mai reținut că în

condițiile în care legea permite acordarea unor drepturi, persoanelor care au

suferit persecuții etnice în perioada 6 septembrie 1946 - 6 martie 1945, fără a

impune vreo limitare în raport cu anumite categorii de persoane și față de

împrejurarea că efectele acestei persecuții s-au răsfrânt inclusiv asupra

reclamantului, acesta fiind obligat să suporte, din momentul nașterii,

privațiunile strămutării, îl îndreptățește pe acesta din urmă la calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Instanța a apreciat că

interpretarea dată de pârâtă dispozițiilor legale este contrară literei și

spiritului legii și vine în contradicție cu regula potrivit căreia unde legea nu

distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs, pârâta, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, precum și dispozițiile art. 304

1

, C. proc. civ., susținând că în mod greșit instanța de fond a acordat reclamantului

beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât acest

beneficiu nu putea fi acordat decât părinților săi, singurii care, la data

semnării Tratatului de la Craiova, domiciliau în Cadrilater și au fost

strămutați din localitatea de domiciliu.

A mai susținut pârâta că,

deși efectele strămutării s-au răsfrânt și asupra copiilor născuți după

strămutarea părinților, aceștia nu pot dobândi calitate de beneficiari ai legii,

întrucât textele legale nu-i menționează în acest sens, singurii moștenitori

menționați fiind soții supraviețuitori, dacă nu s-au căsătorit după decesul

titularului dreptului.

Examinând recursul de față,

prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale în materie, Curtea

constată că este nefondat.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoanele, cetățeni români, care, în perioada regimurilor

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, au avut de suferit persecuții etnice după cum urmează: „c) au fost

strămutați în altă localitate decât cea de domiciliu”.

Normele de aplicare a ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 1272/2000, în art. 2, au asimilat persoanelor

strămutate, pe cele expulzate, refugiate, precum și pe cele care au făcut

obiectul schimbul de populație, ca efect al unui tratat bilateral.

Textul legal a avut în vedere

persecuția din motive etnice la care au fost supuse unele persoane de cetățenie

română, fără a face distincție între părinții și copiii născuți înainte sau în

timpul strămutării, atâta vreme cât consecințele traumatizante ale unei

asemenea experiențe au fost suportate de toți membrii familiei și în condițiile

în care scopul legii este acela al acordării unor drepturi compensatorii.

Acesta este, de altfel, și

motivul pentru care nu se impune menționarea expresă, printre beneficiarii

legii, a copiilor născuți în perioada strămutării, ci numai a soțului

supraviețuitor care nu a suferit, în mod direct, consecințele persecuției

etnice.

În acest context nu-și

găsesc aplicabilitatea în speță prevederile tratatului bilateral referitoare la

termenul de 3 luni acordat pentru efectuarea schimbului de populații, în raport

cu care recurenta a pretins că au statut de persoană strămutată, doar cei care

au părăsit efectiv domiciliul în intervalul menționat și nici principiul

referitor la drepturile recunoscut copilului la data concepției, de asemenea

invocat în motivele de recurs.

În concluzie, constatând că

nu există potrivit art. 304 și 304

1

C. proc. civ., motive de casare

sau modificare a sentinței pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge,

ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1558

din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2007.