ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2550/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 august 2006, F.F. a

formulat contestație la executare silită împotriva titlului executoriu nr. 7996

din 8 august 2006 emis de M.A.P.D.R., Agenția Domeniilor Statului, în baza

contractului de arendă încheiat la data de 8 august 2002, vizând exploatarea

suprafeței de 17,5 ha. teren arabil, situat în extravilanul comunei Vânjuleț,

județul Mehedinți.

Învestită în primă instanță,

Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, prin sentința civilă nr. 4430 din 24

octombrie 2006 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București,

cu motivarea că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998

și respectiv ale art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005, pârâta Agenția

Domeniilor Statului, fiind instituție implicată în procesul de privatizare.

Soluția vizând declinarea

competenței materiale a fost menținută de Tribunalul Mehedinți, secția civilă

care, prin decizia nr. 1411/R din 27 noiembrie 2006, a respins ca nefondat

recursul contestatorului, reținând aplicațiunea în cauză a acelorași dispoziții

vizate de prima instanță care, atrag competența curților de apel.

Prin încheierea din 14 martie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a scos cauza de pe rol în

vederea repartizării ei uneia din secțiile civile, cu motivarea că obiectul

litigiului derivă din executarea contractului de arendă nr. 236 din 8 august

2002, încheiat între Agenția Domeniilor Statului, în calitate de arendator și F.F.,

în calitate de arendaș.

Cum, se mai arată, contractul de

arendă este un contract civil, conform Legii nr. 16/1994, aceasta atrage și

competența „funcțională” de soluționare a cauzei, de către secția civilă a

Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 21 din 29 mai

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis contestația la

executare și în consecință a anulat formele de executare silită efectuate în

baza contractului de arendă nr. 236 din 8 august 2002, reținând în esență că în

cauză nu s-a făcut dovada unei creanțe certe, astfel încât executarea silită

pornită pentru o creanță al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine,

atrage nulitatea actelor de executare.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal Agenția Domeniilor Statului care, invocând generic temeiul

prevăzut de art. 304 C. proc. civ. și respectiv art. 304

1

C. proc.

civ., critică hotărârea dată în primă instanță, după cum urmează:

- în mod greșit s-a procedat la

admiterea contestației, în condițiile în care, cel în cauză nu deține o

hotărâre judecătorească, care să înlăture caracterul cert, lichid și exigibil

al creanței A.D.S., caracterul executoriu al titlului invocat de pârâtă fiind

dat de dispozițiile art. 6 al Legii nr. 16/1994;

- instanța a omis să se pronunțe

asupra excepției inadmisibilității contestației la executare, raportat la

dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată;

- pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut greșit că incertitudinea creanței prevăzută în actul de executare se

datorează lipsei mențiunii anului agricol pentru care trebuia să se facă plata

redevenței, această apreciere fiind făcută cu interpretarea greșită a clauzelor

contractuale;

- s-a apreciat greșit asupra

obligației și respectiv, cuantumului cheltuielilor de judecată;

Recursul urmează a se admite însă în

limitele și pentru considerentele ce succed:

În acord cu dispozițiile art. 159

pct. 2 C. proc. civ., competența materială sau de atribuțiune este absolută, o

instanță judecătorească superioară neavând dreptul de a soluționa o cauză dată

în competența unei instanțe de grad inferior și nici invers.

Fiind de ordine publică, aceasta

poate fi invocată de oricare din părți, de procuror sau de instanță, din

oficiu, inclusiv în faza controlului judiciar.

În speță, se constată că în mod

greșit, cu încălcarea normelor de competență materială, Curtea de Apel București

a reținut prezenta cauză spre soluționare în primă instanță, textele legale

invocate ca atrăgând această competență, fiind greșit interpretate.

Astfel, art. 44 al Capitolului IX

din O.U.G. nr. 51 din 15 decembrie 1998, ce reglementează regulile speciale în

legătură cu soluționarea litigiilor vizând creanțele neperformante preluate la

datoria publică în care A.V.A.S. este parte, dispune că aceste categorii de

litigii se soluționează cu respectarea prevederilor acestui capitol, completate

în mod corespunzător cu dispozițiile codului de procedură civilă.

Corelativ, art. 45 al aceluiași act

normativ prevede că, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile

în legătură cu activele bancare preluate de la A.V.A.S., inclusiv cele

formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice,

altele decât debitorii definiți la art. 38, sunt de competența Curții de Apel

în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului

și se judecă de urgență și cu precădere.

Or, litigiul de față nu poartă

asupra nici uneia din situațiile vizate de textele mai sus invocate, demersul

judiciar fiind motivat de obligarea contestatorului la plata sumei reprezentând

prețul neachitat al unei concesiuni, cu penalitățile aferente, obligație ce

derivă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a clauzelor

contractului de arendă încheiat la 8 august 2002 cu Agenția Domeniilor

Statului.

Tot astfel, potrivit dispozițiilor art.

373 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile judecătorești și celelalte titluri

executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția

judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi

bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în

care se află acestea.

Alineatul 2 al textului dispune că, instanța

de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea,

în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Or, capitolul X al O.U.G. nr. 51/1998,

ce reglementează reguli speciale în materie, vizând executarea silită, nu

cuprinde nicio dispoziție din care să rezulte că s-ar face vreo excepție de la

procedura de drept comun, în afară de posibilitatea A.V.A.S. de a-și organiza

propriul corp de executori.

Greșit au apreciat instanțele și în

legătură cu lipsa caracterului de comercialitate al litigiului.

Distincția prezintă interes

avându-se în vedere că demersul judiciar poartă asupra unui titlu executoriu

care nu este emis de o instanță judecătorească, situație în care, în cadrul

contestației la executare se pot invoca apărări de fond ce urmează a fi

examinate, după caz, de o instanță civilă sau comercială, legal investită.

Astfel, în interpretarea

dispozițiilor art. 3 C. com., atât doctrina cât și practica judiciară au

statuat că are caracter comercial vânzarea, închirierea și respectiv orice

transmitere a folosinței bunurilor imobile, dacă acestea fac parte din fondul

de comerț, sau dacă sunt destinate unei activități comerciale.

Ca atare, comercialitatea unor

astfel de operațiuni este dată de funcția lor economică, respectiv de

interpunerea în schimbul bunurilor, caracter ce rezultă din lege, care le

consideră fapte de comerț.

În consecință, orice persoană care

săvârșește asemenea fapte de comerț intră în raporturi juridice comerciale,

guvernate de legile comerciale.

De altfel, natura juridică a actelor

și operațiunilor întocmite de către Agenția Domeniilor Statului, rezultă și din

interpretarea dispozițiilor art. 4 al Legii nr. 268/2001, potrivit cărora

Agenția Domeniilor Statului se înființează ca instituție de interes public, cu

caracter financiar și comercial, finanțată din surse extrabugetare, componenta

preponderent economică a activității acesteia fiind dată de atribuțiile vizând

gestionarea și „exploatarea eficientă” a patrimoniului de stat, al cărui

proprietar mandatat este.

Așa fiind, recursul urmează a se

admite și, în acord cu dispozițiile art. 313 teza 3 C. proc. civ., a se casa

hotărârea atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre soluționare în fond,

instanței competente, respectiv Judecătoria Drobeta Turnu-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite recursul declarat de pârâta

Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 21 din 29 mai 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare în primă

instanță, Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2008.