ÎCCJ, decizie (scj.ro #86812)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86812) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

contract de arendă. Conținutul contractului. Obligațiile

arendașului.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Contestație la executare.

Index alfabetic :

contract de arendă

-

titlu executoriu

-

redevență

-

rezilierea contractului

Legea

arendării nr. 16/1994 : art. 6 alin.(5)

O.U.G. nr. 51/1998 : art.

46

C.civ. : art. 969

C.proc.civ. : art. 399

alin.(3)

Contractul de arendare încheiat în

scris și înregistrat la consiliul local constituie titlu executoriu pentru

plata arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract

Modificarea unilaterală de

către A.D.S. a contractului de arendă cu privire la suprafața

arendată, în sensul diminuării suprafețelor de teren agricol

și a cuantumului arendei este legală, față de conținutul

contractului,  prin raportare la dispozițiile art. 969 C.civ., astfel

că arendașul are obligația de plată a redevenței cât

timp contractul este în ființă.

Dat fiind și obligația sa,

stabilită prin contract, de asigurare a culturilor înființate

până la nivelul redevenței datorate, împrejurarea că prin H.G.

nr. 440/2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în

care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale, nu are

relevanță, întrucât riscul contractului este suportat de

arendaș, prin neîndeplinirea obligației de asigurare cel puțin

până la nivelul cuvenit arendatorului.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 5329 din  30 septembrie 2008

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Turnu Severin și ulterior pe rolul Curții de Apel

București, urmare a declinării competenței de soluționare a

cauzei, contestatorul F.F. a formulat contestație la executare împotriva

titlului executoriu nr. 186/2002 emis de Agenția Domeniilor Statului

și afișat la sediul Primăriei Drobeta Turnu Severin la 18 august

2006.

Contestatorul a arătat că,

începând cu data de 12 decembrie 2001, a încheiat cu intimata 3 contracte de

arendă, înregistrate la Primăria comunei Vânjuleț, prin care s-a

stabilit exploatarea unor suprafețe de teren arabil. Din anul 2003,

intimata a modificat suprafața arendată în sensul diminuării

acesteia, deși contestatorul efectuase lucrări de investiții pe

suprafețele arendate, astfel încât nu a obținut beneficiul anual

estimat.

Se mai arată că în datele de 26

septembrie 2003, 6 octombrie 2003 și 25 noiembrie 2003 a comunicat

intimatei că dorește să rezilieze contractul de arendă,

aspect confirmat și de adresa A.D.S. Mehedinți nr. 786/2005. Ca

urmare a necomunicării niciunui punct de vedere la aceste cereri,

contestatorul a considerat că intimata a admis cererea și a reziliat

contractul.

A precizat că din anul agricol

2003/2004 mai multe suprafețe de teren care fac obiectul altor contracte

de arendă încheiate cu intimata, au fost lucrate de către un alt arendator

și anume de către S.C. A. S.R.L., și că în anul 2005 i-au

fost comunicate facturi de plată pentru redevență și

penalități, facturi pe care a refuzat să le plătească.

Mai arată că pentru anul agricol

2002, deși nu a putut folosi terenul decât cu anul agricol următor, a

plătit redevența, iar pentru anul agricol 2002 – 2003, județul

Mehedinți a fost considerat calamitat 100%, așa încât nu poate fi

obligat la plata redevenței, în condițiile în care a înștiințat

reprezentanții A.D.S. Mehedinți.

Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 45/2007 a

respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, iar pe

fond a admis contestația la executare și a anulat formele de executare

silită efectuate în baza contractului de arendă nr. 186/2002.

Instanța a reținut că

excepția de procedură invocată este neîntemeiată, întrucât

dispozițiile art. 137 C.proc.civ. au un caracter dispozitiv, protejând

interesul privat al pârâtei creditoare, constând în cunoașterea cererii

și a tuturor actelor, încă înainte de declanșarea cauzei.

Or, pârâta a intrat în posesia acestor

înscrisuri, înainte de a se proceda la judecarea cauzei, în urma

dispoziției instanței.

În consecință, necomunicarea

cererii și a actelor în sprijinul ei, anterior primirii cererii de către

instanța de judecată, nu a produs vreo vătămare pârâtei,

cât timp i-au fost comunicate anterior dezbaterilor în cauză, motiv pentru

care excepția formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a

reținut următoarele:

La data de 24 iulie 2006, în temeiul art.

58 din O.U.G. nr. 51/1998, A.D.S. a emis somația nr. 79368, prin care s-a

solicitat contestatorului achitarea creanței scadente potrivit

contractului de arendă nr. 186/2002, în valoare de 4.248,28 lei reprezentând

arendă neachitată – penalități.

Potrivit art.6.1 lit.a din contractul de

arendă ce reprezintă titlu executoriu, contestatorul avea

obligația de a plăti arendatorului contravaloarea

cantității de 315 kg grâu stas 813/68/ha/an agricol. Potrivit art.

6.3 din același contract, plata arendei urma să se facă în 4

tranșe, respectiv 10% până la 30 iunie, 15% până la 31 august,

50% până la 31 octombrie și 25% până la 27 decembrie.

În contract, însă, nu se

precizează pentru care an agricol se face plata redevenței potrivit

art. 6.3 din contract.

Pe de altă parte, deși la data de

27 august 2003 s-a diminuat suprafața de teren arendată cu 1,93 ha,

iar mai apoi cu 8 ha, contractul de arendă nu a fost renegociat

proporțional cu această diminuare.

Se constată că potrivit art. 2.4

din contractul de arendă doar în situația reconstituirii dreptului de

proprietate în baza legilor speciale sau a hotărârilor

judecătorești, arenda se diminua de drept, corespunzător

suprafeței de teren rămase. Or, în situația încheierii

contractului de concesiune de A.D.S. cu S.C. A. S.R.L., care a afectat 8 ha,

din obiectul contractului de arendă în litigiu, nu mai intervenea

această reducere de drept, contractul trebuind a fi renegociat

proporțional cu această diminuare.

Avându-se în vedere și lipsa mențiunii

anului agricol pentru care trebuia

efectuată plata redevenței, se apreciază

incertitudinea creanței prevăzută în actul de executare.

În același sens, se constată

că, potrivit art.9.1 din contractul de arendă, forța majoră

este prevăzută ca o clauză de exonerare a răspunderii

pentru neexecutarea obligației contractuale. În continuare, în art. 9.2 se

prevede că în cazul calamităților naturale declarate prin act

normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat

în raport cu cota stabilită în actul normativ.

Or, prin H.G. nr. 440/2003 s-a declarat

stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile agricole au

fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002 - 2003, județul

Mehedinți figurând în anexa acestei hotărâri de guvern. Nici în

această situație nu s-a procedat la o renegociere a contractului de

arendă, titlul executoriu cuprinzând și sumele datorate cu titlu de

redevență pentru această perioadă.

Nu se poate invoca nici neasigurarea

corespunzătoare a arendașului, atât timp cât potrivit H.G. nr.

400/2003, culturile au fost afectate total. Doar în situația în care cota

nu ar fi fost de 100%, s-ar fi pus problema aplicării art. 9.2 și

art. 4.2 privind renegocierea arendei în funcție de măsurile de

prevenire, sau de asigurarea proporției cuvenite arendatorului. Forța

majoră, în speță calamitatea naturală, nu este

imputabilă arendașului.

Curtea a apreciat că în cauză nu

s-a făcut dovada unei creanțe certe, astfel încât, executarea

silită pornită pentru o creanță al cărei cuantum nu

poate fi stabilit cu certitudine, atrage nulitatea actelor de executare,

potrivit art. 379 C.proc.civ., care arată imperativ că numai o

creanță certă, lichidă și exigibilă poate fi executată

silit.

Împotriva hotărârii a formulat recurs

Agenția Domeniilor Statului, criticând-o pentru nelegalitate din prisma

dispozițiilor art. 304

1

C.proc.civ. pentru motivele ce succed:

Contestația la executare este

inadmisibilă față de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr.

51/1998, întrucât nu s-a făcut dovada comunicării cererii și a

actelor pe care se întemeiază înainte de depunerea acestora în

instanță.

Actele de executare săvârșite

sunt întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998,

astfel încât acestea sunt legale întrucât contestatorul nu și-a îndeplinit

obligațiile de plată a arendei.

Contractul de arendă stipulează

că plata arendei se datorează de la data semnării

procesului-verbal de predare-primire a suprafeței de teren arendate,

astfel că aprecierea instanței de fond referitoare la lipsa

mențiunii anului agricol pentru care se face plata arendei este

nefondată.

Conform art. 4.2 lit. h din contract,

arendașul avea obligația să asigure culturile cel puțin în

proporția cuvenită arendatorului la o societate de asigurări

specializate, astfel că invocarea calamităților naturale este

nefondată.

Cu privire la forța majoră, se

arată că în cazul contractelor de arendă riscul este suportat de

debitorul obligației imposibil de executat. Obligația de a plăti

o sumă de bani asumată prin contract este o obligație de a da

bunuri de gen și nicio obligație contractuală nu leagă

plata prețului arendei de obținerea unei anumite producții sau

într-o cantitate care să asigure plata arendei.

Potrivit H.G. nr. 440/2003 privind

declararea stării de calamitate naturală în anul 2002 – 2003,

arendașul a beneficiat de despăgubiri pentru culturile afectate din

partea statului. O exonerare de răspundere privind plata arendei ar

însemna o dublă despăgubire.

S-a arătat totodată că actele

de executare efectuate sunt legale deoarece creanța este certă,

lichidă și exigibilă.

Analizând sentința recurată prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele

procesuale și a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte a

reținut că recursul este fondat în limitele și pentru

considerentele următoare :

Potrivit art. 6 alin.(5) din Legea

arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr.

65/1998, O.U.G. nr. 157/2002, Legea nr. 350/2003, Legea nr. 247/2005, Legea nr.

276/2005 și Legea nr. 223/2006, contractele de arendare încheiate în scris

și înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru

plata arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract.

Executarea silită pornită de

A.D.S. în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de arendă

nr. 186/2002 este supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului, față de conținutul

O.U.G. nr. 64/2005 pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de

bani datorate A.D.S. de către partenerii contractuali.

Dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr.

51/1998 obligă contestatorul să comunice creditorului cererea, actele

pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin

scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea

acestora în instanță. Nerespectarea acestor dispoziții

împiedică pe judecător să primească cererea de chemare în

judecată fără dovada privind îndeplinirea obligației de

comunicare.

Dispozițiile speciale de

procedură menționate protejează interesele creditorului constând

în cunoașterea cererii și a tuturor actelor, înainte de

declanșarea litigiului.

Cererea de chemare în judecată a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Turnu Severin cu încălcarea

dispozițiilor menționate, dar, prin grija instanței competente a

soluționa litigiul, Curtea de Apel București, lipsurile au fost

complinite.

De altfel recurenta, după comunicarea

cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor doveditoare, a

formulat întâmpinare precum și înscrisuri în dovedirea

apărărilor invocate.

În consecință, necomunicarea

cererii de chemare în judecată și a

actelor anterior înregistrării litigiului pe rolul

instanței de judecată, nu au produs recurentei nicio

vătămare în drepturile sale.

Rezultă astfel că excepția

inadmisibilității acțiunii a fost corect soluționată

de prima instanță.

Susține recurenta că cererea

formulată nu putea fi admisă față de dispozițiile art.

399 alin.(1) C.proc.civ., deoarece nu au fost invocate vicii și

nelegalități ale actelor de executare ulterioare hotărârii ce se

execută.

Critica este neîntemeiată întrucât,

fiind în prezența unui titlu executoriu prevăzut de Legea nr.

16/1994, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 399 alin.(3)

C.proc.civ. și nu art. 399 alin.(1) C.proc.civ., conform cărora, în

atare situație, în contestația la executare se pot invoca și

apărări de fond împotriva titlului executoriu.

Se susține de asemenea că prima

instanță a considerat caracterul incert al creanței, deoarece în

contract nu se precizează pentru ce an agricol se face plata

redevenței.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 6.2. din contract plata arendei se datorează de la

data semnării procesului-verbal de primire a suprafeței de teren

arendate și corespunzător suprafeței cuprinsă în

procesul-verbal, respectiv 18 iulie 2002.

De asemenea, din clauzele contractuale

rezultă că plata arendei este

prevăzută pe ani calendaristici, primul an de

plată fiind 2002 față de conținutul art. 6.2 din contract.

Reține instanța de fond că

deși suprafețele arendate s-au diminuat, inițial cu 1,93 ha, iar

ulterior cu 8 ha, redevența nu a fost diminuată corespunzător.

Sub acest aspect Înalta Curte reține

cele ce succed:

Între părți a intervenit

contractul de arendă nr. 186 din 11 februarie 2006, prin care s-a transmis

contestatorului dreptul și obligația de exploatare

a unui teren cu destinație agricolă în

suprafață de 12 ha.

Recurenta a diminuat inițial

suprafața arendată cu 1,93 ha și ulterior, în 2004, cu încă

8 ha, astfel cum rezultă din adresa nr. 786/2005.

Conform dispozițiilor art. 6.1 din

contractul de arendă, arendașul avea obligația de plată

anuală a unei arende reprezentând echivalentul în lei a 315 kg grâu stas

813/68/ha.

Recurenta a diminuat arenda datorată

corespunzător suprafeței rămase în 2002, respectiv pentru 10.07

ha, situație ce rezultă din fișele de calcul aferente debitului

din anul 2002.

Din fișele aferente anului 2004

rezultă că la 22 aprilie 2004 suprafața arendată a fost

diminuată, așa cum s-a arătat, cu încă 8 ha, arenda

diminuându-se corespunzător suprafeței de teren rămase.

Operațiunea de diminuare a

suprafețelor de teren era previzibilă și acceptată de

intimat față de conținutul dispozițiilor art. 2.4 din

contract conform cărora „în situația în care suprafața de teren,

proprietate privată a statului ce face obiectul contractului de

arendă, va fi diminuată ca urmare a reconstituirii dreptului de

proprietate asupra terenului agricol … prevederile contractului se

modifică de drept, prin scăderea suprafeței de teren ce face

obiectul retrocedării și, în mod corespunzător, a arendei

datorate”.

Rezultă astfel că modificarea

unilaterală de către A.D.S. a contractului

de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 cu privire la

suprafața arendată și a cuantumului arendei este legală,

față de conținutul contractului, prin raportare la

dispozițiile art. 969 C.civ.

Intimatul susține că a intervenit

rezilierea contractului prin acordul părților urmare a faptului

că la 3 iulie 2003 a adus la cunoștința reprezentanților în

teritoriu și recurentei intenția sa de a rezilia contractul,

apreciind că tăcerea a însemnat acordul tacit al recurentei la

rezilierea contractului.

Apărarea este neîntemeiată.

Fiind în prezența unui contract

sinalagmatic, lipsa răspunsului arendatorului la solicitarea

arendașului de reziliere a contractului nu poate valora acord tacit la

rezilierea prin acordul părților.

De altfel, procedura aprobării tacite

stabilite prin O.U.G. nr. 27/2003 aprobat cu modificări prin Legea nr.

486/2003 privește o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a

autorizațiilor de către autoritățile administrației

publice și nu are incidență în cauză.

Intimatul, în lipsa acordului

arendatorului, avea posibilitatea conform art.24 alin.(2) din Legea nr. 16/1994

să ceară în justiție rezilierea contractului.

Drept urmare, intimatul are obligația

de plată a redevenței cât timp contractul este în ființă.

Potrivit art. 8.2 din contract,

arendașul are obligația de a asigura culturile înființate cel

puțin până la nivelul redevenței cuvenit arendatorului.

Intimatul a făcut dovada îndeplinirii

acestei obligații doar pentru perioada 18 decembrie 2002 – 1 august 2003.

Dat fiind obligația sa de asigurare

până la nivelul redevenței datorate, împrejurarea că prin H.G.

nr. 440/2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în

care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna

anilor 2002 – 2003 , este lipsită de relevanță.

Riscul contractului (soarta obligației

arendașului de a plăti arenda stabilită în bani) este suportat

de arendaș, prin neîndeplinirea obligației de asigurare cel

puțin până la nivelul cuvenit arendatorului.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte, reținând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art.312 alin.(1), alin.(2) și

alin.(3) C.proc.civ. a admis recursul și a modificat în parte

sentința, în sensul că a respins contestația la executare ca

nefondată. Au fost menținute dispozițiile privitor la

respingerea excepției inadmisibilității.