ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Prin cererea formulată la 28 august

2006, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Turnu Severin și ulterior pe

rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin

sentința civilă nr. 3989 din 3 octombrie 2006, contestatorul F.F. a formulat

contestație la executare împotriva titlului executoriu nr. 186 din 11 iunie

2002 emis de Agenția Domeniilor Statului și afișat la sediul Primăriei Drobeta

Turnu Severin la 18 august 2006.

În motivarea cererii, contestatorul

a arătat că, începând cu data de 12 octombrie 2001, a încheiat cu intimata 3

contracte de arendă, contracte ce au fost înregistrate la Primăria comunei

Vânjuleț. A mai precizat că prin contracte s-a stabilit exploatarea unor

suprafețe de teren arabil situate pe raza comunei Vânjuleț, județul Mehedinți.

Din anul 2003, intimata a modificat suprafața arendată în sensul că a diminuat

suprafața arendată, conform adresei

Agenției Domeniilor Statului nr. 285 din 30 septembrie 2003,

deși contestatorul efectuase lucrări de investiții pe suprafețele arendate,

astfel încât nu a obținut beneficiul anual estimat. Se mai arată că la data de

3 iulie 2003 s-a încheiat un proces-verbal prin care a învederat că

intenționează să se rezilieze de comun acord contractul și că, ulterior, în

datele de 26 septembrie 2003, 6 octombrie 2003 și 25 noiembrie 2003 a comunicat

intimatei că dorește să rezilieze contractul de arendă, aspect confirmat și de

adresa Agenției Domeniilor Statului Mehedinți nr. 786 din 25 mai 2005. Ca

urmare a necomunicării niciunui punct de vedere la aceste cereri, contestatorul

a considerat că intimata a admis cererea și a reziliat contractul. A precizat

că din anul agricol 2003/2004 mai multe suprafețe de teren care fac obiectul

altor contracte de arendă încheiate între el și intimată, au fost lucrate de

către un alt arendator și anume de către SC A. SRL, și că în anul 2005 i-au

fost comunicate facturi de plată pentru redevență și penalități, facturi pe

care a refuzat să le plătească. Mai arată că pentru anul agricol 2002, deși nu

a putut folosi terenul decât cu anul agricol următor, a plătit redevența, iar

pentru anul agricol 2002–2003, județul Mehedinți a fost considerat calamitat 100%,

așa încât acesta nu poate fi obligat la plata redevenței, în condițiile în care

a înștiințat reprezentanții Agenției Domeniilor Statului Mehedinți.

Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin sentința civilă nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a respins

excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, iar pe fond a admis contestația la

executare și, drept consecință, a anulat formele de executare silită efectuate

în baza contractului de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 pentru considerentele

ce urmează:

Excepția de procedură invocată este

neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 137 C. proc. civ. au un caracter

dispozitiv, protejând interesul privat al pârâtei creditoare, constând în

cunoașterea cererii și a tuturor actelor, încă înainte de declanșarea cauzei.

Or, pârâta intimată a intrat în

posesia acestor înscrisuri, înainte de a se proceda la judecarea cauzei, în

urma dispoziției instanței ( filele 70-72 dosar ), aceasta depunând întâmpinare

în consecință și înscrisuri în cauză ( filele 73 – 126 dosar ).

În consecință, necomunicarea cererii

și a actelor în sprijinul ei, anterior primirii cererii de către instanța de

judecată, nu a produs vreo vătămare pârâtei, cât timp i-au fost comunicate

totuși anterior dezbaterilor în cauză, motiv pentru care excepția formulată a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat

următoarele:

La data de 24 iulie 2006, în temeiul

art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998,

Agenția Domeniilor Statului a emis somația nr. 79368, prin

care s-a solicitat contestatorului achitarea creanței scadente potrivit

contractului de arendă nr. 186/11 iunie 2002, în valoare de 4248,28 lei

reprezentând arendă neachitată-penalități.

Potrivit art. 6.1 lit. a) din

contractul de arendă ce reprezintă titlu executoriu, contestatorul avea

obligația de a plăti arendatorului contravaloarea cantității de 315 kg. grâu

STAS 813/68/ha/an agricol. Potrivit art. 6.3 din același contract, plata

arendei urma să se facă în 4 tranșe, respectiv 10% până la 30 iunie, 15% până

la 31 august, 50% până la 31 octombrie și 25% până la 27 decembrie.

În contract, însă, nu se precizează

pentru care an agricol se face plata redevenței potrivit art. 6.3 din contract

(filele 123-125 dosar).

Pe de altă parte, deși la data de 27

august 2003 s-a diminuat suprafața de teren arendată cu 1,93 ha, iar mai apoi

cu 8 ha, contractul de arendă nu a fost renegociat proporțional cu această

diminuare.

Se constată că potrivit art. 2.4 din

contractul de arendă doar în situația reconstituirii dreptului de proprietate

în baza legilor speciale sau a hotărârilor judecătorești, arenda se diminua de

drept, corespunzător suprafeței de teren rămase. Or, în situația încheierii

contractului de concesiune de Agenția Domeniilor Statului cu SC A. SRL, care a afectat

8 ha. Din obiectul contractului de arendă în litigiu, nu mai intervenea această

reducere de drept, contractul trebuind a fi renegociat proporțional cu această

diminuare.

De asemenea, avându-se în vedere și

lipsa mențiunii anului agricol pentru care trebuia efectuată plata redevenței,

se apreciază incertitudinea creanței prevăzută în actul de executare.

În același sens, se constată că,

potrivit art. 9.1 din contractul de arendă, forța majoră este prevăzută ca și

clauză de exonerare a răspunderii pentru neexecutarea obligației contractuale.

În continuare, în art. 9.2 se prevede că în cazul calamităților naturale

declarate prin act normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va

fi renegociat în raport cu cota stabilită în actul normativ.

Or, prin H.G. nr. 440 din 10 aprilie

2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile

agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002-2003,

județul Mehedinți figurând în anexa acestei hotărâri de guvern. Nici în această

situație nu s-a procedat la o renegociere a contractului de arendă, titlul

executoriu cuprinzând și sumele datorate cu titlu de redevență pentru această

perioadă (filele 113 – 114 dosar).

Nu se poate invoca nici neasigurarea

corespunzătoare a arendașului, atât timp cât potrivit H.G. nr. 400/2003,

culturile au fost afectate total. Doar în situația în care cota nu ar fi fost

de 100%, s-ar fi pus problema aplicării art. 9.2 și art. 4.2 privind

renegocierea arendei în funcție de măsurile de prevenire, sau de asigurarea

proporției cuvenite arendatorului. Forța majoră în speță, calamitatea naturală

nu este imputabilă arendașului.

Curtea a apreciat că în cauză nu s-a

făcut dovada unei creanțe certe, astfel încât, executarea silită pornită pentru

o creanță al cărei cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, atrage

nulitatea actelor de executare, potrivit art. 379 C. proc. civ. care arată

imperativ că numai o creanță certă, lichidă și exigibilă poate fi executată

silit.

Împotriva hotărârii a formulat recurs

creditoarea Agenția Domeniilor Statului criticând-o pentru nelegalitate din

prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. pentru motivele ce

succed:

inadmisibilă față de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 întrucât nu

s-a făcut dovada comunicării cererii și a actelor pe care se întemeiază înainte

de depunerea acestora în instanță.

sunt întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 cu

modificările și completările ulterioare, astfel încât acestea sunt legale

întrucât contestatorul nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a arendei.

la art. 62 că plata arendei se datorează de la data semnării procesului-verbal

de predare-primire a suprafeței de teren arendate, 18 iulie 2002, astfel că

aprecierea instanței de fond referitoare la lipsa mențiunii anului agricol

pentru care se face plata arendei este nefondată.

recurenta nu a diminuat suprafața și redevența datorată corespunzător

diminuărilor de teren, astfel cum rezultă din fițele de clacul aferente

debitului din anul 2002.

Aceeași împrejurare rezultă și din

fișele de calcul aferente anului 2004, conform cărora suprafața a fost

diminuată cu 8 ha.

contract., arendașul avea obligația să asigure culturile cel puțin în proporția

cuvenită arendatorului la o societate de asigurări specializate, astfel că

invocarea calamităților naturale este nefondată.

Cu privire la forța majoră, reținută

de instanță se arată că în cazul contractelor de arendă riscul este suportat de

debitorul obligației imposibil de executat.

Obligația de a plăti o sumă de bani

asumată prin contract este o obligație de a da bunuri de gen și nicio obligație

contractuală nu leagă plata prețului arendei de obținerea unei anumite

producții sau într-o cantitate care să asigure plata arendei.

Din contract rezulta obligația de

plată de rate a arendei anterior perioadei recoltării.

privind declararea stării de calamitate naturală în anul 2002-2003, arendașul a

beneficiat de despăgubiri pentru culturile afectate din partea statului. O

exonerare de răspundere privind plata arendei ar însemna o dublă despăgubire.

recurentă sunt legale deoarece creanța este certă, lichidă și exigibilă.

Prin întâmpinarea formulată se

solicită respingerea recursului pentru motivele ce urmează :

Pentru anul agricol 2002-2003 nu se

datorează nicio sumă de bani din cauza calamității naturale.

Față de împrejurarea că la 3 iulie

2003 s-a adus la cunoștința recurentei intenția de verificare a celor 3

contracte și pentru că nu s-a emis nicio factură fiscală până la 25 noiembrie

2006, intimatul a considerat că tăcerea a însemnat acordul tacit la rezilierea

contractului, astfel încât nu a cultivat nici o suprafață de teren din 3 iulie

2003, contractul fiind reziliat de comun acord conform art. 8 din contract.

Culturile au fost asigurate, dar

recurenta nu a dorit să ia în considerare asigurarea, încălcând dispozițiile

art. 8.2 din contract.

Despăgubirea primită de la stat se

referă la cheltuielile făcute cu ocazia însămânțărilor, a întreținerii

culturilor și nu la venitul nerealizat, așa încât apărarea că ar opera

îmbogățirea fără just temei este neîntemeiată.

Redevența a fost calculată și pentru

anul 2004, an în care contractul fusese deja reziliat de comun acord, conform

art. 7.1 lit. a).

În dovedirea apărărilor formulate a

fost depusă copia conformă cu originalul a poliței de asigurare nr. 703475

încheiată la 13 decembrie 2002 între SC A.S. SA Mehedinți și F.F. având drept

obiect asigurarea facultativă a culturilor agricole pentru 40 ha grâu situat pe

raza comunei Vînjuleț.

Analizând sentința recurată prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele

procesuale și a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reține că

recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 6 alin. (5) din Legea

arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr. 65/1998,

O.U.G. nr. 157/2002, Legea nr. 350/2003, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 276/2005

și Legea nr. 223/2006, contractele de arendare încheiate în scris și

înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata

arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract.

Executarea silită pornită de

Agenția Domeniilor Statului

în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de arendă nr. 186 din

11 iunie 2002 este supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului față de conținutul O.U.G. nr. 64/2005

pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate

Agenției Domeniilor Statului de către partenerii contractuali.

Dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr.

51/1998 obligă contestatorul să comunice intimatului-creditor cererea, actele

pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în

instanță. Nerespectarea acestor dispoziții împiedică pe judecător să primească

cererea de chemare în judecată fără dovada privind îndeplinirea obligației de

comunicare.

Dispozițiile speciale de procedură

menționate protejează interesele creditorului constând în cunoașterea cererii

și a tuturor actelor, înainte de declanșarea litigiului.

Cererea de chemare în judecată a

fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Turnu Severin cu încălcarea

dispozițiilor menționate, dar, prin grija instanței competente a soluționa

litigiul, Curtea de Apel București, lipsurile au fost complinite.

De altfel recurenta, după

comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor doveditoare, a

formulat întâmpinare precum și înscrisuri în dovedirea apărărilor invocate.

În consecință, necomunicarea cererii

de chemare în judecată și a actelor pe care se întemeiază anterior

înregistrării litigiului pe rolul instanței de judecată nu au produs recurentei

nicio vătămare în drepturile sale.

Rezultă astfel că excepția

inadmisibilității acțiunii a fost corect soluționată de prima instanță.

Susține recurenta că cererea

formulată nu putea fi admisă față de dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc.

civ. deoarece nu au fost invocate vicii și nelegalități ale actelor de

executare ulterioare hotărârii ce se execută.

Critica este neîntemeiată întrucât

fiind în prezența unui titlu executoriu prevăzut de lege, Legea nr. 16/1994, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. și nu art.

399 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora în atare situație, în contestația la

executare se pot invoca și apărări de fond împotriva titlului executoriu.

Susține recurenta că prima instanță

a considerat caracterul incert al creanței deoarece în contract nu se

precizează pentru ce an agricol se face plata redevenței.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor

art. 6.2. din contract plata arendei se datorează de la data semnării

procesului-verbal de primire a suprafeței de teren arendate și corespunzător

suprafeței cuprinsă în procesul-verbal, respectiv 18 iulie 2002.

De asemenea, din clauzele

contractuale rezultă că plata arendei este prevăzută pe ani calendaristici,

primul an de plată fiind 2002 față de conținutul art. 6.2 din contract.

Reține instanța de fond că deși

suprafețele arendate s-au diminuat, inițial cu 1,93 ha, iar ulterior cu 8 ha

redevența nu a fost diminuată corespunzător.

Sub acest aspect Înalta Curte reține

cele ce succed:

Între părți a intervenit contractul

de arendă nr. 186 din 11 februarie 2006 prin care s-a transmis contestatorului

dreptul și obligația de exploatare a unui teren cu destinație agricolă în

suprafață de 12 ha.

Recurenta a diminuat inițial

suprafața arendată cu 1,93 ha și ulterior, în 2004, cu încă 8 ha, astfel cum

rezultă din adresa nr. 786 din 25 mai 2005.

Conform dispozițiilor art. 6.1 din contractul

de arendă, arendașul avea obligația de plată anuală a unei arende reprezentând

echivalentul în lei a 315 kg grâu stas 813/68/ha.

Recurenta a diminuat arenda datorată

corespunzător suprafeței rămase în 2002, respectiv pentru 10.07 ha, situație ce

rezultă din fișele de calcul aferente debitului din anul 2002 (fila 113 dosar

fond).

Din fișele aferente anului 2004

rezultă că la 22 aprilie 2004 suprafața arendată a fost diminuată, așa cum s-a

arătat, cu încă 8 ha, arenda diminuându-se corespunzător suprafeței de teren

rămase (fila 121 dosar fond).

Operațiunea de diminuare a

suprafețelor de teren era previzibilă și acceptată de intimat față de

conținutul dispozițiilor art. 2.4 din contract conform cărora „în situația în

care suprafața de teren, proprietate privată a statului ce face obiectul

contractului de arendă, va fi diminuată ca urmare a reconstituirii dreptului de

proprietate asupra terenului agricol … prevederile contractului se modifică de

drept, prin scăderea suprafeței de teren ce face obiectul retrocedării și, în

mod corespunzător, a arendei datorate.

Rezultă astfel că modificarea

unilaterală de către

Agenția Domeniilor Statului a contractului de arendă nr. 186 din 11

iunie 2002 cu privire la suprafața arendată și a cuantumului arendei este legală,

față de conținutul contractului, prin raportare la dispozițiile art. 969 C.

civ.

Intimatul susține că a intervenit

rezilierea contractului prin acordul părților urmare a faptului că la 3 iulie

2003 a adus la cunoștința reprezentanților în teritoriu și recurentei intenția

sa de a rezilia contractul, apreciind că tăcerea a însemnat acordul tacit al

recurentei la rezilierea contractului.

Apărarea este neîntemeiată.

Fiind în prezența unui contract

sinalagmatic, lipsa răspunsului arendatorului la solicitarea arendașului de

reziliere a contractului nu poate valora acord tacit la rezilierea prin acordul

părților.

De altfel, procedura aprobării

tacite stabilite prin O.U.G. nr. 27/2003 aprobat cu modificări prin Legea nr.

486/2003 privește o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a

autorizațiilor de către autoritățile administrației publice și nu are incidență

în cauză.

Intimatul, în lipsa acordului

arendatorului, avea posibilitatea conform art. 24 alin. (2) din Legea nr.

16/1994 să ceară în justiție rezilierea contractului.

Drept urmare, intimatul are

obligația de plată a redevenței cât timp contractul este în ființă.

Potrivit art. 8.2 din contract,

arendașul are obligația de a asigura culturile înființate cel puțin până la

nivelul cuvenit arendatorului.

Prin actul nou depus în recurs,

intimatul a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații doar pentru perioada 18

decembrie 2002-1 august 2003.

Dat fiind obligația sa de asigurare

până la nivelul redevenței datorate, împrejurarea că prin H.G. nr. 440 din 10

aprilie 2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care

culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor

2002 – 2003, este lipsită de relevanță.

Riscul contractului (soarta

obligației arendașului de a plăti arenda stabilită în bani) este suportat de

arendaș, prin neîndeplinirea obligației de asigurare cel puțin până la nivelul

cuvenit arendatorului.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte, reținând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va admite

recursul și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge contestația

la executare ca nefondată.

Vor fi menținute dispozițiile

privitor la respingerea excepției inadmisibilității.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Agenția

Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a

Curții București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte sentința în sensul

că respinge contestația la executare formulată de debitorul F.F. ca nefondată.

Menține dispoziția privitoare la

respingerea excepției inadmisibilității.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2008.