ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin cererea formulată la 28 august 2006, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Turnu Severin și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 3989 din 3 octombrie 2006, contestatorul F.F. a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu nr. 186 din 11 iunie 2002 emis de Agenția Domeniilor Statului și afișat la sediul Primăriei Drobeta Turnu Severin la 18 august 2006. În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, începând cu data de 12 octombrie 2001, a încheiat cu intimata 3 contracte de arendă, contracte ce au fost înregistrate la Primăria comunei Vânjuleț.
A mai precizat că prin contracte s-a stabilit exploatarea unor suprafețe de teren arabil situate pe raza comunei Vânjuleț, județul Mehedinți. Din anul 2003, intimata a modificat suprafața arendată în sensul că a diminuat suprafața arendată, conform adresei Agenției Domeniilor Statului nr. 285 din 30 septembrie 2003, deși contestatorul efectuase lucrări de investiții pe suprafețele arendate, astfel încât nu a obținut beneficiul anual estimat.
Se mai arată că la data de 3 iulie 2003 s-a încheiat un proces-verbal prin care a învederat că intenționează să se rezilieze de comun acord contractul și că, ulterior, în datele de 26 septembrie 2003, 6 octombrie 2003 și 25 noiembrie 2003 a comunicat intimatei că dorește să rezilieze contractul de arendă, aspect confirmat și de adresa Agenției Domeniilor Statului Mehedinți nr. 786 din 25 mai 2005. Ca urmare a necomunicării niciunui punct de vedere la aceste cereri, contestatorul a considerat că intimata a admis cererea și a reziliat contractul. A precizat că din anul agricol 2003/2004 mai multe suprafețe de teren care fac obiectul altor contracte de arendă încheiate între el și intimată, au fost lucrate de către un alt arendator și anume de către SC A. SRL, și că în anul 2005 i-au fost comunicate facturi de plată pentru redevență și penalități, facturi pe care a refuzat să le plătească.
Mai arată că pentru anul agricol 2002, deși nu a putut folosi terenul decât cu anul agricol următor, a plătit redevența, iar pentru anul agricol 2002–2003, județul Mehedinți a fost considerat calamitat 100%, așa încât acesta nu poate fi obligat la plata redevenței, în condițiile în care a înștiințat reprezentanții Agenției Domeniilor Statului Mehedinți. Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința civilă nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, iar pe fond a admis contestația la executare și, drept consecință, a anulat formele de executare silită efectuate în baza contractului de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 pentru considerentele ce urmează: Excepția de procedură invocată este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 137 C. proc.
civ. au un caracter dispozitiv, protejând interesul privat al pârâtei creditoare, constând în cunoașterea cererii și a tuturor actelor, încă înainte de declanșarea cauzei. Or, pârâta intimată a intrat în posesia acestor înscrisuri, înainte de a se proceda la judecarea cauzei, în urma dispoziției instanței ( filele 70-72 dosar ), aceasta depunând întâmpinare în consecință și înscrisuri în cauză ( filele 73 – 126 dosar ). În consecință, necomunicarea cererii și a actelor în sprijinul ei, anterior primirii cererii de către instanța de judecată, nu a produs vreo vătămare pârâtei, cât timp i-au fost comunicate totuși anterior dezbaterilor în cauză, motiv pentru care excepția formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat următoarele: La data de 24 iulie 2006, în temeiul art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, Agenția Domeniilor Statului a emis somația nr. 79368, prin care s-a solicitat contestatorului achitarea creanței scadente potrivit contractului de arendă nr. 186/11 iunie 2002, în valoare de 4248,28 lei reprezentând arendă neachitată-penalități. Potrivit art. 6.1 lit. a) din contractul de arendă ce reprezintă titlu executoriu, contestatorul avea obligația de a plăti arendatorului contravaloarea cantității de 315 kg. grâu STAS 813/68/ha/an agricol. Potrivit art. 6.3 din același contract, plata arendei urma să se facă în 4 tranșe, respectiv 10% până la 30 iunie, 15% până la 31 august, 50% până la 31 octombrie și 25% până la 27 decembrie.
În contract, însă, nu se precizează pentru care an agricol se face plata redevenței potrivit art. 6.3 din contract (filele 123-125 dosar). Pe de altă parte, deși la data de 27 august 2003 s-a diminuat suprafața de teren arendată cu 1,93 ha, iar mai apoi cu 8 ha, contractul de arendă nu a fost renegociat proporțional cu această diminuare. Se constată că potrivit art. 2.4 din contractul de arendă doar în situația reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor speciale sau a hotărârilor judecătorești, arenda se diminua de drept, corespunzător suprafeței de teren rămase. Or, în situația încheierii contractului de concesiune de Agenția Domeniilor Statului cu SC A. SRL, care a afectat 8 ha.
Din obiectul contractului de arendă în litigiu, nu mai intervenea această reducere de drept, contractul trebuind a fi renegociat proporțional cu această diminuare. De asemenea, avându-se în vedere și lipsa mențiunii anului agricol pentru care trebuia efectuată plata redevenței, se apreciază incertitudinea creanței prevăzută în actul de executare. În același sens, se constată că, potrivit art. 9.1 din contractul de arendă, forța majoră este prevăzută ca și clauză de exonerare a răspunderii pentru neexecutarea obligației contractuale. În continuare, în art. 9.2 se prevede că în cazul calamităților naturale declarate prin act normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport cu cota stabilită în actul normativ.
Or, prin H.G. nr. 440 din 10 aprilie 2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002-2003, județul Mehedinți figurând în anexa acestei hotărâri de guvern. Nici în această situație nu s-a procedat la o renegociere a contractului de arendă, titlul executoriu cuprinzând și sumele datorate cu titlu de redevență pentru această perioadă (filele 113 – 114 dosar). Nu se poate invoca nici neasigurarea corespunzătoare a arendașului, atât timp cât potrivit H.G. nr. 400/2003, culturile au fost afectate total. Doar în situația în care cota nu ar fi fost de 100%, s-ar fi pus problema aplicării art. 9.2 și art. 4.2 privind renegocierea arendei în funcție de măsurile de prevenire, sau de asigurarea proporției cuvenite arendatorului.
Forța majoră în speță, calamitatea naturală nu este imputabilă arendașului. Curtea a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada unei creanțe certe, astfel încât, executarea silită pornită pentru o creanță al cărei cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, atrage nulitatea actelor de executare, potrivit art. 379 C. proc. civ. care arată imperativ că numai o creanță certă, lichidă și exigibilă poate fi executată silit. Împotriva hotărârii a formulat recurs creditoarea Agenția Domeniilor Statului criticând-o pentru nelegalitate din prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. pentru motivele ce succed:
Contestația la executare este inadmisibilă față de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 întrucât nu s-a făcut dovada comunicării cererii și a actelor pe care se întemeiază înainte de depunerea acestora în instanță.
Actele de executare săvârșite sunt întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare, astfel încât acestea sunt legale întrucât contestatorul nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a arendei.
Contractul de arendă stipulează la art. 62 că plata arendei se datorează de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a suprafeței de teren arendate, 18 iulie 2002, astfel că aprecierea instanței de fond referitoare la lipsa mențiunii anului agricol pentru care se face plata arendei este nefondată.
În mod greșit s-a reținut că recurenta nu a diminuat suprafața și redevența datorată corespunzător diminuărilor de teren, astfel cum rezultă din fițele de clacul aferente debitului din anul 2002. Aceeași împrejurare rezultă și din fișele de calcul aferente anului 2004, conform cărora suprafața a fost diminuată cu 8 ha.
Conform art. 4.2 lit. h) din contract., arendașul avea obligația să asigure culturile cel puțin în proporția cuvenită arendatorului la o societate de asigurări specializate, astfel că invocarea calamităților naturale este nefondată. Cu privire la forța majoră, reținută de instanță se arată că în cazul contractelor de arendă riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat. Obligația de a plăti o sumă de bani asumată prin contract este o obligație de a da bunuri de gen și nicio obligație contractuală nu leagă plata prețului arendei de obținerea unei anumite producții sau într-o cantitate care să asigure plata arendei. Din contract rezulta obligația de plată de rate a arendei anterior perioadei recoltării.
Potrivit H.G. nr. 440/2003 privind declararea stării de calamitate naturală în anul 2002-2003, arendașul a beneficiat de despăgubiri pentru culturile afectate din partea statului. O exonerare de răspundere privind plata arendei ar însemna o dublă despăgubire.
Actele de executare efectuate de recurentă sunt legale deoarece creanța este certă, lichidă și exigibilă. Prin întâmpinarea formulată se solicită respingerea recursului pentru motivele ce urmează : Pentru anul agricol 2002-2003 nu se datorează nicio sumă de bani din cauza calamității naturale. Față de împrejurarea că la 3 iulie 2003 s-a adus la cunoștința recurentei intenția de verificare a celor 3 contracte și pentru că nu s-a emis nicio factură fiscală până la 25 noiembrie 2006, intimatul a considerat că tăcerea a însemnat acordul tacit la rezilierea contractului, astfel încât nu a cultivat nici o suprafață de teren din 3 iulie 2003, contractul fiind reziliat de comun acord conform art. 8 din contract. Culturile au fost asigurate, dar recurenta nu a dorit să ia în considerare asigurarea, încălcând dispozițiile art. 8.2 din contract. Despăgubirea primită de la stat se referă la cheltuielile făcute cu ocazia însămânțărilor, a întreținerii culturilor și nu la venitul nerealizat, așa încât apărarea că ar opera îmbogățirea fără just temei este neîntemeiată. Redevența a fost calculată și pentru anul 2004, an în care contractul fusese deja reziliat de comun acord, conform art. 7.1 lit. a). În dovedirea apărărilor formulate a fost depusă copia conformă cu originalul a poliței de asigurare nr. 703475 încheiată la 13 decembrie 2002 între SC A.S. SA Mehedinți și F.F. având drept obiect asigurarea facultativă a culturilor agricole pentru 40 ha grâu situat pe raza comunei Vînjuleț. Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 6 alin. (5) din Legea arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr. 65/1998, O.U.G. nr. 157/2002, Legea nr. 350/2003, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 276/2005 și Legea nr. 223/2006, contractele de arendare încheiate în scris și înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract. Executarea silită pornită de Agenția Domeniilor Statului în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 este supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului față de conținutul O.U.G. nr. 64/2005 pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate Agenției Domeniilor Statului de către partenerii contractuali. Dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 obligă contestatorul să comunice intimatului-creditor cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanță. Nerespectarea acestor dispoziții împiedică pe judecător să primească cererea de chemare în judecată fără dovada privind îndeplinirea obligației de comunicare. Dispozițiile speciale de procedură menționate protejează interesele creditorului constând în cunoașterea cererii și a tuturor actelor, înainte de declanșarea litigiului. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Turnu Severin cu încălcarea dispozițiilor menționate, dar, prin grija instanței competente a soluționa litigiul, Curtea de Apel București, lipsurile au fost complinite. De altfel recurenta, după comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor doveditoare, a formulat întâmpinare precum și înscrisuri în dovedirea apărărilor invocate. În consecință, necomunicarea cererii de chemare în judecată și a actelor pe care se întemeiază anterior înregistrării litigiului pe rolul instanței de judecată nu au produs recurentei nicio vătămare în drepturile sale. Rezultă astfel că excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect soluționată de prima instanță. Susține recurenta că cererea formulată nu putea fi admisă față de dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au fost invocate vicii și nelegalități ale actelor de executare ulterioare hotărârii ce se execută. Critica este neîntemeiată întrucât fiind în prezența unui titlu executoriu prevăzut de lege, Legea nr. 16/1994, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. și nu art. 399 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora în atare situație, în contestația la executare se pot invoca și apărări de fond împotriva titlului executoriu. Susține recurenta că prima instanță a considerat caracterul incert al creanței deoarece în contract nu se precizează pentru ce an agricol se face plata redevenței. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 6.2. din contract plata arendei se datorează de la data semnării procesului-verbal de primire a suprafeței de teren arendate și corespunzător suprafeței cuprinsă în procesul-verbal, respectiv 18 iulie 2002. De asemenea, din clauzele contractuale rezultă că plata arendei este prevăzută pe ani calendaristici, primul an de plată fiind 2002 față de conținutul art. 6.2 din contract. Reține instanța de fond că deși suprafețele arendate s-au diminuat, inițial cu 1,93 ha, iar ulterior cu 8 ha redevența nu a fost diminuată corespunzător. Sub acest aspect Înalta Curte reține cele ce succed: Între părți a intervenit contractul de arendă nr. 186 din 11 februarie 2006 prin care s-a transmis contestatorului dreptul și obligația de exploatare a unui teren cu destinație agricolă în suprafață de 12 ha. Recurenta a diminuat inițial suprafața arendată cu 1,93 ha și ulterior, în 2004, cu încă 8 ha, astfel cum rezultă din adresa nr. 786 din 25 mai 2005. Conform dispozițiilor art. 6.1 din contractul de arendă, arendașul avea obligația de plată anuală a unei arende reprezentând echivalentul în lei a 315 kg grâu stas 813/68/ha. Recurenta a diminuat arenda datorată corespunzător suprafeței rămase în 2002, respectiv pentru 10.07 ha, situație ce rezultă din fișele de calcul aferente debitului din anul 2002 (fila 113 dosar fond). Din fișele aferente anului 2004 rezultă că la 22 aprilie 2004 suprafața arendată a fost diminuată, așa cum s-a arătat, cu încă 8 ha, arenda diminuându-se corespunzător suprafeței de teren rămase (fila 121 dosar fond). Operațiunea de diminuare a suprafețelor de teren era previzibilă și acceptată de intimat față de conținutul dispozițiilor art. 2.4 din contract conform cărora „în situația în care suprafața de teren, proprietate privată a statului ce face obiectul contractului de arendă, va fi diminuată ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului agricol … prevederile contractului se modifică de drept, prin scăderea suprafeței de teren ce face obiectul retrocedării și, în mod corespunzător, a arendei datorate. Rezultă astfel că modificarea unilaterală de către Agenția Domeniilor Statului a contractului de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 cu privire la suprafața arendată și a cuantumului arendei este legală, față de conținutul contractului, prin raportare la dispozițiile art. 969 C. civ. Intimatul susține că a intervenit rezilierea contractului prin acordul părților urmare a faptului că la 3 iulie 2003 a adus la cunoștința reprezentanților în teritoriu și recurentei intenția sa de a rezilia contractul, apreciind că tăcerea a însemnat acordul tacit al recurentei la rezilierea contractului. Apărarea este neîntemeiată. Fiind în prezența unui contract sinalagmatic, lipsa răspunsului arendatorului la solicitarea arendașului de reziliere a contractului nu poate valora acord tacit la rezilierea prin acordul părților. De altfel, procedura aprobării tacite stabilite prin O.U.G. nr. 27/2003 aprobat cu modificări prin Legea nr. 486/2003 privește o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizațiilor de către autoritățile administrației publice și nu are incidență în cauză. Intimatul, în lipsa acordului arendatorului, avea posibilitatea conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 16/1994 să ceară în justiție rezilierea contractului. Drept urmare, intimatul are obligația de plată a redevenței cât timp contractul este în ființă. Potrivit art. 8.2 din contract, arendașul are obligația de a asigura culturile înființate cel puțin până la nivelul cuvenit arendatorului. Prin actul nou depus în recurs, intimatul a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații doar pentru perioada 18 decembrie 2002-1 august 2003. Dat fiind obligația sa de asigurare până la nivelul redevenței datorate, împrejurarea că prin H.G. nr. 440 din 10 aprilie 2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002 – 2003, este lipsită de relevanță. Riscul contractului (soarta obligației arendașului de a plăti arenda stabilită în bani) este suportat de arendaș, prin neîndeplinirea obligației de asigurare cel puțin până la nivelul cuvenit arendatorului. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reținând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va admite recursul și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge contestația la executare ca nefondată. Vor fi menținute dispozițiile privitor la respingerea excepției inadmisibilității. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE: Admite recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a Curții București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte sentința în sensul că respinge contestația la executare formulată de debitorul F.F. ca nefondată. Menține dispoziția privitoare la respingerea excepției inadmisibilității. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.