ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 32/CA din 6 martie 2006, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamantul P.C., prin procurator P.C.I., în contradictoriu cu pârâții SC A. SA Scânteia Iași, prin lichidator SC C.I. Iași, H.V. și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale București.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 7 martie 2005, reclamantul a învestit Judecătoria Iași, cu o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1062/1994, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale București, pentru titularul SC A. SA Scânteia, pentru suprafața de 2300 mp, teren intravilan situat în comuna Mironeasa, care se suprapune pe terenul proprietatea sa, înscris în titlul de proprietate nr. 85724/1997. Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 6623 din 7 septembrie 2005, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, la instanța astfel învestită formându-se dosarul nr. 6381/2005.

La data de 28 octombrie 2005 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. 6679/2005, acțiunea reclamantului cu obiect identic formulată în contradictoriu cu aceleași părți. Avându-se în vedere identitatea de părți, obiect și cauză a celor două dosare, prin încheierea din 16 ianuarie 2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. 6679/2005, la dosarul nr. 6381/2005. Din oficiu, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității acțiunii, procedând la examinarea acesteia în condițiile art. 137 C. proc. civ., iar pentru a reține temeinicia acesteia, au fost avute în vedere considerentele în continuare arătate.

Astfel, art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării unei plângeri prealabile și de către persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7). Conform art. 11 alin. (1) din aceeași lege, acțiunea la instanță poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului sau a expirării termenului legal de 30 zile prevăzut pentru soluționarea plângerii prealabile.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, astfel cum se prevede prin art. 11 alin. (2). Alin. (5) al aceluiași articol prevede expres că termenul prevăzut la alin. (1) este un termen de prescripție, iar cel prevăzut la alin. (2) este un termen de decădere. Așa cum se reține în cuprinsul sentinței 142/2005 a Curții de Apel Iași, reclamantul a luat cunoștință de existența actului, încă de la 24 februarie 1999, anexându-l acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 3720/1999 al Judecătoriei Iași, prin care a solicitat constatarea nulității parțiale a acestuia, iar în prezenta cauză nu a fost în măsură să dovedească existența vreunei împrejurări mai presus de voința sa, de natură a justifica repunerea în termen.

În opinia recurentului, prima instanță a stabilit greșit natura actului dedus judecății, nesocotind prevederile Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 247/2005, titlul V art. III.1, conform cărora litigiile privind dreptul de proprietate, se judecă potrivit dreptului comun. S-a susținut, de asemenea, că s-a procedat în mod greșit la soluționarea cauzei pe baza unor termene ce nu au nimic comun cu proprietatea privată, aceasta fiind imprescriptibilă, iar instanța a evitat în mod deliberat să verifice legalitatea actului a cărui anulare s-a solicitat, bazându-și soluția pe o „greșeală gravă de apreciere eronată a probelor din dosar” și pe „anularea prevederilor legale în vigoare”, astfel încât și-a depășit atribuțiile.

Au fost invocate și alte aspecte vizând fondul cauzei care, dată fiind modalitatea de soluționare a acesteia în prima instanță, nu se impune a fi evidențiate, neputând fi examinate, reclamantul-recurent solicitând chiar și modificarea parțială sau, schimbarea în tot a altor hotărâri judecătorești, pronunțate de alte instanțe în anii 1994, 1995, în materia civilă, solicitare inadmisibilă în calea de atac promovată în prezenta cauză. Examinând actele dosarului și criticile recurentului, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1062 din 13 septembrie 1994. Certificatul atacat a fost emis în cadrul procedurii speciale, reglementată de H.G. nr. 834/1991, de către Ministerul Agriculturii și Alimentației, în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care funcționa ca autoritate a administrației publice centrale, fiind un act administrativ supus controlului judecătoresc în condițiile Legii nr. 554/2004, în vigoare la data sesizării instanței. Prin urmare, fiind competentă material în soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 C. proc.

civ., prima instanță a procedat în mod obiectiv la examinarea acțiunii prin prisma dispozițiilor respectivei legi, incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. neputând fi reținută. Nejustificate sunt și susținerile recurentului, referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin această sintagmă utilizată de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând altei autorități constituite de stat. Or, în cauză o atare incursiune nu s-a realizat, instanța pronunțându-se doar asupra unei excepții ridicate din oficiu și examinată cu respectarea normelor procedurale, a cărei admitere a avut drept consecință respingerea acțiunii reclamantului.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Acțiunea în contencios administrativ poate fi exercitată, însă numai în condițiile și în termenele prevăzute de această lege, prin art. 7 alin. (3) și art. 11, cum corect a reținut instanța de fond. Din această perspectivă se impune și precizarea că, prin prisma, regimului juridic specific al nulităților actului administrativ, distincția între nulitatea absolută și cea relativă nu are nici o relevanță practică. Din actele dosarului a rezultat fără dubii că reclamantul a luat cunoștință de existența actului și s-a aflat în posesia lui încă de la data de 24 februarie 1999, anexându-l primei acțiuni în anulare care a fost constatată perimată prin sentința civilă nr. 140 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel Iași.

Mai mult, la data de 6 decembrie 2002, reclamantul a învestit Curtea de Apel Iași, cu o altă acțiune în anulare a aceluiași act, petit ce a fost respins ca tardiv formulat prin sentința nr. 142 din 19 septembrie 2005, devenită irevocabilă prin decizia nr. 1340 din 19 aprilie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 14080/1/2005. În aceste împrejurări, în mod justificat s-a reținut temeinicia excepției tardivității a cărei incidență a impus soluția de respingere a acțiunii, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii și sub acest aspect. În raport cu cele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 32/CA din 6 martie 2006 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2007.