ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Iași, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 32/CA din 6 martie 2006,

admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea

formulată de reclamantul P.C., prin procurator P.C.I., în contradictoriu cu

pârâții SC A. SA Scânteia Iași, prin lichidator SC C.I. Iași, H.V. și

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale București.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

La data de 7 martie 2005,

reclamantul a învestit Judecătoria Iași, cu o acțiune în constatarea nulității

absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria

M07 nr. 1062/1994, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale București, pentru titularul SC A. SA Scânteia, pentru suprafața de 2300 mp,

teren intravilan situat în comuna Mironeasa, care se suprapune pe terenul

proprietatea sa, înscris în titlul de proprietate nr. 85724/1997.

Judecătoria Iași, prin

sentința civilă nr. 6623 din 7 septembrie 2005, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, la

instanța astfel învestită formându-se dosarul nr. 6381/2005.

La data de 28 octombrie 2005

s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. 6679/2005, acțiunea

reclamantului cu obiect identic formulată în contradictoriu cu aceleași părți.

Avându-se în vedere

identitatea de părți, obiect și cauză a celor două dosare, prin încheierea din

16 ianuarie 2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. 6679/2005, la dosarul nr. 6381/2005.

Din oficiu, instanța a pus

în discuția părților excepția tardivității acțiunii, procedând la examinarea

acesteia în condițiile art. 137 C. proc. civ., iar pentru a reține temeinicia

acesteia, au fost avute în vedere considerentele în continuare arătate.

Astfel, art. 7 din Legea nr.

554/2004 prevede posibilitatea formulării unei plângeri prealabile și de către

persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu

caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat

cunoștință pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6

luni prevăzut la alin. (7).

Conform art. 11 alin. (1)

din aceeași lege, acțiunea la instanță poate fi introdusă în termen de 6 luni

de la data primirii răspunsului sau a expirării termenului legal de 30 zile

prevăzut pentru soluționarea plângerii prealabile. Pentru motive temeinice, în

cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste

acest termen, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, astfel

cum se prevede prin art. 11 alin. (2).

Alin. (5) al aceluiași

articol prevede expres că termenul prevăzut la alin. (1) este un termen de

prescripție, iar cel prevăzut la alin. (2) este un termen de decădere.

Așa cum se reține în cuprinsul

sentinței 142/2005 a Curții de Apel Iași, reclamantul a luat cunoștință de

existența actului, încă de la 24 februarie 1999, anexându-l acțiunii ce a

format obiectul dosarului nr. 3720/1999 al Judecătoriei Iași, prin care a

solicitat constatarea nulității parțiale a acestuia, iar în prezenta cauză nu a

fost în măsură să dovedească existența vreunei împrejurări mai presus de voința

sa, de natură a justifica repunerea în termen.

În opinia recurentului,

prima instanță a stabilit greșit natura actului dedus judecății, nesocotind

prevederile Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 247/2005, titlul V art. III.1,

conform cărora litigiile privind dreptul de proprietate, se judecă potrivit

dreptului comun.

S-a susținut, de asemenea,

că s-a procedat în mod greșit la soluționarea cauzei pe baza unor termene ce nu

au nimic comun cu proprietatea privată, aceasta fiind imprescriptibilă, iar

instanța a evitat în mod deliberat să verifice legalitatea actului a cărui

anulare s-a solicitat, bazându-și soluția pe o „greșeală gravă de apreciere

eronată a probelor din dosar” și pe „anularea prevederilor legale în vigoare”,

astfel încât și-a depășit atribuțiile.

Au fost invocate și alte

aspecte vizând fondul cauzei care, dată fiind modalitatea de soluționare a

acesteia în prima instanță, nu se impune a fi evidențiate, neputând fi examinate,

reclamantul-recurent solicitând chiar și modificarea parțială sau, schimbarea

în tot a altor hotărâri judecătorești, pronunțate de alte instanțe în anii 1994,

1995, în materia civilă, solicitare inadmisibilă în calea de atac promovată în

prezenta cauză.

Examinând actele dosarului

și criticile recurentului, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Prima instanță a fost învestită

cu soluționarea unei acțiuni prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria

M07 nr. 1062 din 13 septembrie 1994.

Certificatul atacat a fost

emis în cadrul procedurii speciale, reglementată de H.G. nr. 834/1991, de către

Ministerul Agriculturii și Alimentației, în prezent Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care funcționa ca autoritate a administrației

publice centrale, fiind un act administrativ supus controlului judecătoresc în

condițiile Legii nr. 554/2004, în vigoare la data sesizării instanței.

Prin urmare, fiind

competentă material în soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 10 din

Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 C. proc. civ., prima instanță a procedat în mod obiectiv la examinarea acțiunii prin prisma dispozițiilor

respectivei legi, incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. neputând fi reținută.

Nejustificate sunt și

susținerile recurentului, referitoare la depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești, prin această sintagmă utilizată de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive

sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege

organică, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe

aparținând altei autorități constituite de stat.

Or, în cauză o atare

incursiune nu s-a realizat, instanța pronunțându-se doar asupra unei excepții

ridicate din oficiu și examinată cu respectarea normelor procedurale, a cărei

admitere a avut drept consecință respingerea acțiunii reclamantului.

Potrivit art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ

și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un

act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Acțiunea în contencios administrativ

poate fi exercitată, însă numai în condițiile și în termenele prevăzute de această

lege, prin art. 7 alin. (3) și art. 11, cum corect a reținut instanța de fond.

Din această perspectivă se impune și precizarea că, prin prisma, regimului

juridic specific al nulităților actului administrativ, distincția între

nulitatea absolută și cea relativă nu are nici o relevanță practică.

Din actele dosarului a

rezultat fără dubii că reclamantul a luat cunoștință de existența actului și

s-a aflat în posesia lui încă de la data de 24 februarie 1999, anexându-l

primei acțiuni în anulare care a fost constatată perimată prin sentința civilă nr.

140 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel Iași.

Mai mult, la data de 6

decembrie 2002, reclamantul a învestit Curtea de Apel Iași, cu o altă acțiune

în anulare a aceluiași act, petit ce a fost respins ca tardiv formulat prin

sentința nr. 142 din 19 septembrie 2005, devenită irevocabilă prin decizia nr. 1340

din 19 aprilie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 14080/1/2005.

În aceste împrejurări, în

mod justificat s-a reținut temeinicia excepției tardivității a cărei incidență

a impus soluția de respingere a acțiunii, hotărârea atacată fiind dată cu

aplicarea corectă a legii și sub acest aspect.

În raport cu cele mai sus

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 32/CA din 6 martie 2006 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2007.