ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 146/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19

aprilie 2002, reclamanta R.N.P. - Direcția Silvică Iași a solicitat anularea

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr.

4703 din 18 mai 1999, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, pentru SC M.

SA Iași.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că terenul în suprafață de 2,8 ha, situat în comuna Scobinți, județul

Iași, aparține fondului forestier proprietate publică, fiind înscris în

unitățile amenajistice nr. 126 F și nr. 126 A din compunerea unității de

producție 1 Cotnari și a fost nelegal atestat în proprietatea pârâtei, prin

certificatul întocmit cu încălcarea prevederilor art. 1 și 3 din H.G. nr.

834/1991.

Prin sentința nr. 5 din 13 ianuarie

2003, Curtea de Apel Iași a respins excepțiile invocate de pârâți privind

inadmisibilitatea și tardivitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive

a SC M. SA Iași, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea și a anulat

certificatul de atestare a proprietății pentru terenul în suprafață de 2,8 ha.

Această hotărâre a fost casată, ca

urmare a admiterii recursului declarat de SC M. SA, prin decizia nr. 718 din 20

februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ, care a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

aceeași instanță, reținând că se impune completarea probelor, cu acte și o nouă

expertiză tehnică, în vederea clarificării situației juridice a terenului în

litigiu.

În fond după casare, Curtea de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr.

65/CA din 25 aprilie 2005, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea în

anulare formulată de reclamantă.

Instanța de fond a constatat că

actul de atestare a proprietății contestat prin acțiune a fost întocmit de

ministerul pârât, cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr.

834/1991, pentru că terenul în suprafață de 2,8 ha s-a aflat, cu începere din

anul 1967, în patrimoniul I.F.E.T. Iași, reorganizată în SC M. SA Iași, care a

exercitat dreptul de administrare în numele statului. Evidențierea terenului în

amenajamentele silvice indicate în acțiune de reclamantă a fost considerată de

instanța de fond, ca nerelevantă în cauză, cu motivarea că ele nu mai corespund

destinației reale a terenului din anul 1963, când a fost afectat activității de

transport și de exploatare forestieră realizată de fosta unitate economică, a

cărei succesoare este beneficiara dreptului de proprietate, atestat în

condițiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs, reclamanta R.N.P. - Direcția Silvică Iași și a solicitat

casarea hotărârii, ca nelegală și netemeinică.

Recurenta a susținut că hotărârea

instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea regimului juridic al

terenului inclus în fondul forestier național, ca parte a Unității de producție

nr. 1 Cotnari - Ocolul Silvic Hârlău. În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 135 din Constituție, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 4-5

din Legea nr. 26/1996 și s-a arătat că terenul aparține domeniului public,

astfel încât nu erau aplicabile prevederile H.G. nr. 834/1991, privind

atestarea dreptului de proprietate al societăților comerciale cu capital de

stat, la data înființării lor.

Recurenta a considerat că în mod

greșit hotărârea atacată s-a întemeiat pe concluziile unei expertize, care nu a

răspuns la obiectivele stabilite de instanța de fond, conform celor reținute în

decizia de casare a primei sentințe pronunțate în cauză.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Probele administrate cu ocazia primei

judecăți și în fond după casare, și anume, înscrisurile înfățișate de părți și

expertizele topometrice efectuate, au fost corect apreciate de instanța de fond

pentru stabilirea regimului juridic al terenului în suprafață de 2,8 ha, situat

în comuna Scobinți, județul Iași, pentru care s-a solicitat prin acțiune,

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria

M.03 nr. 4703 din 18 mai 1999.

Înscrierea acestui teren în

amenajamentul silvic al U.P.I. Cotnari, Ocolul Silvic Hârlău, întocmit în anul

1963, a fost corect considerată de instanța de fond, ca lipsită de efecte

juridice, întrucât actualizarea acestor documente silvice, efectuată succesiv

în 1973, 1984 și 1995, nu s-a întemeiat pe situația reală a bunului, dovedită de

SC M. SA, pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate.

Terenul de 2,8 ha a fost înscris în

anul 1963, în amenajamentul silvic, cu mențiunea că este afectat pentru

„fabrica cu gaterul din Hârlău” și parcul auto al Sectorului de exploatare

Hârlău, dar prin Decretul nr. 648/1967 și H.C.M. nr. 1599/1967, activitatea de

silvicultură a fost separată de activitatea de exploatare, transport și

industrializare a lemnului, pentru care s-au organizat întreprinderi

forestiere, prin divizarea fostelor direcții regionale de economie forestieră.

Aceste întreprinderi forestiere au

fost organizate conform Decretului nr. 199/1949, și în scopul desfășurării

activității de exploatare, transport și industrializare a lemnului, au preluat

de la fostele direcții regionale, părțile din patrimoniu necesare realizării

obiectului de activitate.

În cauză, nu s-a contestat că

recurenta Direcția Silvică Iași și intimata SC M. SA sunt succesoarele în

drepturi și obligații ale entităților juridice prevăzute în aceste acte

normative și nici faptul că, din anul 1960, terenul în suprafață de 2,8 ha a

avut aceeași destinație, fiind ocupat de construcții industriale specifice

activității de exploatare, transport tehnologic și industrializare primară a

lemnului: gatere, centre de sortare și de prelucrare a lemnului, puncte de

mecanizare.

În calitatea sa de succesoare a

S.E.T. Hârlău, I.F.E.T. Iași și ulterior, S.E.T.T.P.P.L. Iași, societatea

comercială intimată a avut în patrimoniul său de la data înființării prin H.G. nr.

15/1994, dreptul de administrare a acestui teren necesar realizării obiectului

de activitate, îndeplinind condițiile cumulative prevăzute de art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Recurenta a contestat neîntemeiat

existența dreptului de administrare directă în patrimoniul intimatei-pârâte,

susținând că aceasta a avut numai folosința temporară a terenului. Apărarea

recurentei nu poate fi primită, în condițiile în care nu a dovedit exercitarea

unor atribuții de administrare sau de gospodărire a terenului din anul 1967 și

nici existența unei convenții privind locațiunea bunului, încheiată în calitate

de administrator al fondului forestier.

În atare situație, instanța de fond

a apreciat corect că înscrierile din documentele silvice nu dovedesc

susținerile din acțiune, infirmate de probele administrate de intimata-pârâtă,

cu privire la posesia și folosința terenului, exercitate ca atribute ale

dreptului de administrare directă care i-a fost transmis din patrimoniul fostei

întreprinderi forestiere.

Din adeverințele nr. 4190 din 21

noiembrie 2002, nr. 1769 din 16 martie 2001 și nr. 800 din 14 februarie 2005,

eliberate de Primăria comunei Scobinți, județul Iași, rezultă că fosta

întreprindere forestieră I.F.E.T. Iași, reorganizată în SC M. SA, este înscrisă

în registrul agricol, începând din anul 1967 și în cadastrul funciar, din anul

1986, cu terenul de 2,76 ha aferent atelierului de prelucrare a lemnului

(gater) și cu terenul de 0,60 ha aferent coloanei auto, pentru care a plătit

taxele și impozitele prevăzute de lege. De asemenea, din adeverința nr. 764 din

5 aprilie 1999, eliberată de O.C.A.O.T.A. Iași, rezultă că societatea intimată

este înscrisă cu suprafața de 3,3669 ha, în intravilanul comunei Scobinți,

teren aferent atelierului de prelucrare a lemnului Hârlău.

În consecință, intimata-pârâtă a

dovedit că dreptul de administrare asupra terenului s-a aflat în patrimoniul

său la data înființării, iar lipsa protocolului de preluare în baza Decretului

nr. 648/1967 a fost fără temei opusă de către recurentă, dat fiind că, la

rândul său, în calitate de succesoare a fostei direcții regionale silvice, nu a

prezentat un asemenea document care trebuia întocmit de ministrul economiei

forestiere, conform art. 3 din H.C.M. nr. 1599/1967.

Dispozițiile legale privind

proprietatea publică a statului și fondul național forestier nu au fost

încălcate de instanța de fond, întrucât recurenta nu a dovedit că terenul în

suprafață de 2,8 ha este supus regimului juridic prevăzut de reglementarea respectivă,

invocată și în recurs.

Instanța de fond a apreciat judicios

că apartenența terenului la domeniul public și includerea lui în fondul

forestier nu poate fi atestată doar de înscrierile efectuate în amenajamentele

silvice, fără prezentarea documentației avută în vedere sau a altor înscrisuri

privind categoria de folosință și afectațiunea terenului, ca fiind ocupat de

păduri sau destinat împăduririi, culturii, producției sau administrației

silvice.

În ultimul motiv de recurs, s-a

susținut nefondat că hotărârea atacată s-a întemeiat pe un raport de expertiză

care nu a răspuns obiectivelor stabilite ca fiind utile pentru soluționarea

cauzei. Instanța de fond s-a pronunțat pe baza tuturor probelor administrate și

concluziile expertizei efectuate în fond după casare au fost coroborate cu

actele și cu raportul de expertiză depuse la prima judecată a litigiului.

Această ultimă critică se dovedește a fi neîntemeiată și față de împrejurarea

că nu a fost formulată de parte sub forma unei obiecțiuni la raportul de expertiză

efectuat în fond după casare. Obiecțiunile depuse de recurentă la termenul din

18 aprilie 2005 nu se referă și la aspectele invocate în prezentul recurs,

astfel încât necercetarea lor de către instanța de fond nu determină casarea

hotărârii pronunțate.

Față de considerentele expuse,

constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.N.P.

R. - Direcția Silvică Iași împotriva sentinței civile nr. 65/CA din 25 aprilie

2005 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 ianuarie 2006.