ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 146/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2002, reclamanta R.N.P. - Direcția Silvică Iași a solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 4703 din 18 mai 1999, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, pentru SC M. SA Iași. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că terenul în suprafață de 2,8 ha, situat în comuna Scobinți, județul Iași, aparține fondului forestier proprietate publică, fiind înscris în unitățile amenajistice nr. 126 F și nr. 126 A din compunerea unității de producție 1 Cotnari și a fost nelegal atestat în proprietatea pârâtei, prin certificatul întocmit cu încălcarea prevederilor art. 1 și 3 din H.G.

nr. 834/1991. Prin sentința nr. 5 din 13 ianuarie 2003, Curtea de Apel Iași a respins excepțiile invocate de pârâți privind inadmisibilitatea și tardivitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive a SC M. SA Iași, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea și a anulat certificatul de atestare a proprietății pentru terenul în suprafață de 2,8 ha. Această hotărâre a fost casată, ca urmare a admiterii recursului declarat de SC M. SA, prin decizia nr. 718 din 20 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, care a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, reținând că se impune completarea probelor, cu acte și o nouă expertiză tehnică, în vederea clarificării situației juridice a terenului în litigiu.

În fond după casare, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 65/CA din 25 aprilie 2005, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamantă. Instanța de fond a constatat că actul de atestare a proprietății contestat prin acțiune a fost întocmit de ministerul pârât, cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, pentru că terenul în suprafață de 2,8 ha s-a aflat, cu începere din anul 1967, în patrimoniul I.F.E.T. Iași, reorganizată în SC M. SA Iași, care a exercitat dreptul de administrare în numele statului.

Evidențierea terenului în amenajamentele silvice indicate în acțiune de reclamantă a fost considerată de instanța de fond, ca nerelevantă în cauză, cu motivarea că ele nu mai corespund destinației reale a terenului din anul 1963, când a fost afectat activității de transport și de exploatare forestieră realizată de fosta unitate economică, a cărei succesoare este beneficiara dreptului de proprietate, atestat în condițiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, reclamanta R.N.P. - Direcția Silvică Iași și a solicitat casarea hotărârii, ca nelegală și netemeinică. Recurenta a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea regimului juridic al terenului inclus în fondul forestier național, ca parte a Unității de producție nr. 1 Cotnari - Ocolul Silvic Hârlău.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 135 din Constituție, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 4-5 din Legea nr. 26/1996 și s-a arătat că terenul aparține domeniului public, astfel încât nu erau aplicabile prevederile H.G. nr. 834/1991, privind atestarea dreptului de proprietate al societăților comerciale cu capital de stat, la data înființării lor. Recurenta a considerat că în mod greșit hotărârea atacată s-a întemeiat pe concluziile unei expertize, care nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanța de fond, conform celor reținute în decizia de casare a primei sentințe pronunțate în cauză. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Probele administrate cu ocazia primei judecăți și în fond după casare, și anume, înscrisurile înfățișate de părți și expertizele topometrice efectuate, au fost corect apreciate de instanța de fond pentru stabilirea regimului juridic al terenului în suprafață de 2,8 ha, situat în comuna Scobinți, județul Iași, pentru care s-a solicitat prin acțiune, anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 4703 din 18 mai 1999. Înscrierea acestui teren în amenajamentul silvic al U.P.I. Cotnari, Ocolul Silvic Hârlău, întocmit în anul 1963, a fost corect considerată de instanța de fond, ca lipsită de efecte juridice, întrucât actualizarea acestor documente silvice, efectuată succesiv în 1973, 1984 și 1995, nu s-a întemeiat pe situația reală a bunului, dovedită de SC M. SA, pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Terenul de 2,8 ha a fost înscris în anul 1963, în amenajamentul silvic, cu mențiunea că este afectat pentru „fabrica cu gaterul din Hârlău” și parcul auto al Sectorului de exploatare Hârlău, dar prin Decretul nr. 648/1967 și H.C.M. nr. 1599/1967, activitatea de silvicultură a fost separată de activitatea de exploatare, transport și industrializare a lemnului, pentru care s-au organizat întreprinderi forestiere, prin divizarea fostelor direcții regionale de economie forestieră. Aceste întreprinderi forestiere au fost organizate conform Decretului nr. 199/1949, și în scopul desfășurării activității de exploatare, transport și industrializare a lemnului, au preluat de la fostele direcții regionale, părțile din patrimoniu necesare realizării obiectului de activitate.

În cauză, nu s-a contestat că recurenta Direcția Silvică Iași și intimata SC M. SA sunt succesoarele în drepturi și obligații ale entităților juridice prevăzute în aceste acte normative și nici faptul că, din anul 1960, terenul în suprafață de 2,8 ha a avut aceeași destinație, fiind ocupat de construcții industriale specifice activității de exploatare, transport tehnologic și industrializare primară a lemnului: gatere, centre de sortare și de prelucrare a lemnului, puncte de mecanizare. În calitatea sa de succesoare a S.E.T. Hârlău, I.F.E.T. Iași și ulterior, S.E.T.T.P.P.L. Iași, societatea comercială intimată a avut în patrimoniul său de la data înființării prin H.G. nr. 15/1994, dreptul de administrare a acestui teren necesar realizării obiectului de activitate, îndeplinind condițiile cumulative prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G.

nr. 834/1991. Recurenta a contestat neîntemeiat existența dreptului de administrare directă în patrimoniul intimatei-pârâte, susținând că aceasta a avut numai folosința temporară a terenului. Apărarea recurentei nu poate fi primită, în condițiile în care nu a dovedit exercitarea unor atribuții de administrare sau de gospodărire a terenului din anul 1967 și nici existența unei convenții privind locațiunea bunului, încheiată în calitate de administrator al fondului forestier. În atare situație, instanța de fond a apreciat corect că înscrierile din documentele silvice nu dovedesc susținerile din acțiune, infirmate de probele administrate de intimata-pârâtă, cu privire la posesia și folosința terenului, exercitate ca atribute ale dreptului de administrare directă care i-a fost transmis din patrimoniul fostei întreprinderi forestiere.

Din adeverințele nr. 4190 din 21 noiembrie 2002, nr. 1769 din 16 martie 2001 și nr. 800 din 14 februarie 2005, eliberate de Primăria comunei Scobinți, județul Iași, rezultă că fosta întreprindere forestieră I.F.E.T. Iași, reorganizată în SC M. SA, este înscrisă în registrul agricol, începând din anul 1967 și în cadastrul funciar, din anul 1986, cu terenul de 2,76 ha aferent atelierului de prelucrare a lemnului (gater) și cu terenul de 0,60 ha aferent coloanei auto, pentru care a plătit taxele și impozitele prevăzute de lege. De asemenea, din adeverința nr. 764 din 5 aprilie 1999, eliberată de O.C.A.O.T.A. Iași, rezultă că societatea intimată este înscrisă cu suprafața de 3,3669 ha, în intravilanul comunei Scobinți, teren aferent atelierului de prelucrare a lemnului Hârlău.

În consecință, intimata-pârâtă a dovedit că dreptul de administrare asupra terenului s-a aflat în patrimoniul său la data înființării, iar lipsa protocolului de preluare în baza Decretului nr. 648/1967 a fost fără temei opusă de către recurentă, dat fiind că, la rândul său, în calitate de succesoare a fostei direcții regionale silvice, nu a prezentat un asemenea document care trebuia întocmit de ministrul economiei forestiere, conform art. 3 din H.C.M. nr. 1599/1967. Dispozițiile legale privind proprietatea publică a statului și fondul național forestier nu au fost încălcate de instanța de fond, întrucât recurenta nu a dovedit că terenul în suprafață de 2,8 ha este supus regimului juridic prevăzut de reglementarea respectivă, invocată și în recurs.

Instanța de fond a apreciat judicios că apartenența terenului la domeniul public și includerea lui în fondul forestier nu poate fi atestată doar de înscrierile efectuate în amenajamentele silvice, fără prezentarea documentației avută în vedere sau a altor înscrisuri privind categoria de folosință și afectațiunea terenului, ca fiind ocupat de păduri sau destinat împăduririi, culturii, producției sau administrației silvice. În ultimul motiv de recurs, s-a susținut nefondat că hotărârea atacată s-a întemeiat pe un raport de expertiză care nu a răspuns obiectivelor stabilite ca fiind utile pentru soluționarea cauzei. Instanța de fond s-a pronunțat pe baza tuturor probelor administrate și concluziile expertizei efectuate în fond după casare au fost coroborate cu actele și cu raportul de expertiză depuse la prima judecată a litigiului.

Această ultimă critică se dovedește a fi neîntemeiată și față de împrejurarea că nu a fost formulată de parte sub forma unei obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în fond după casare. Obiecțiunile depuse de recurentă la termenul din 18 aprilie 2005 nu se referă și la aspectele invocate în prezentul recurs, astfel încât necercetarea lor de către instanța de fond nu determină casarea hotărârii pronunțate. Față de considerentele expuse, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.N.P. R. - Direcția Silvică Iași împotriva sentinței civile nr. 65/CA din 25 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2006.