ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Fetești sub nr. 733/229/2006 (număr în format vechi

1088/2006), SC J. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M.B.I. SRL

Fetești, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să

încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial

situat în str. Călărași, Județul Ialomița, conform prevederilor art. 6.1 lit.

e) din contractul de închiriere semnat de părțile în litigiu.

La termenul de judecată din

data de 13 septembrie 2006 pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii principale, precum și cerere reconvențională având ca

obiect evacuarea reclamantei din spațiul comercial, pentru lipsa titlului.

Reclamanta-pârâtă SC J. SRL

la termenul de judecată fixat, la data de 12 octombrie 2006, a formulat cerere

completatoare la cererea principală, prin care a solicitat instanței

constatarea unui drept de creanță la valoarea îmbunătățirilor și construcțiilor

realizate la spațiul închiriat și instituirea unui drept de retenție asupra

acestuia până la plata de către pârâtă a contravalorii îmbunătățirilor, a căror

evaluare a fost apreciată la suma de 100.000.000 lei Rol.

Prin sentința civilă nr. 1459

din 2 noiembrie 2006, Judecătoria Fetești, reținând natura comercială a

litigiului, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a

declinat competența soluționării acestuia în favoarea Tribunalului Ialomița.

Prin sentința comercială nr.

159/ F din 6 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 733/229/2006, Tribunalul

Ialomița, secția civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamantei privind

obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și ca

inadmisibilă cererea aceleiași părți referitoare la constatarea unui drept de

creanță în cuantum de 10.000 lei.

Prin aceeași hotărâre a fost

admisă cererea reconvențională și s-a dispus evacuarea pârâtei – reconveniente

din spațiul care a format obiectul închirierii între părți și obligarea SC J.

SRL la plata sumei de 6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța soluția

respingerii cererii principale, după enunțarea conținutului dispozițiilor art. 6.1

lit. e) și ale art. 9.1 din contractul de închiriere intervenit între părți,

instanța fondului a reținut, în esență, în baza actelor dosarului că nici una

din părți, în termenul convenit de 20 zile de la expirarea locațiunii, nu a

dovedit că a solicitat celeilalte părți respectarea obligației privind

încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul închiriat și că,

din susținerile acestora rezultă că neîncheierea respectivei convenții se

datorează neînțelegerii asupra prețului vânzării, instanța neputându-se

substitui voinței părților cu privire la stabilirea prețului.

Prima instanță a constatat

că obligația locatorului de a restitui către locatar contravaloarea

investițiilor realizate în spațiul închiriat, reprezintă o obligație

principală, evaluabilă în bani și deci supusă procedurii concilierii directe

prealabile și întrucât reclamanta nu a dovedit efectuarea acesteia a dispus respingerea

ca inadmisibilă a cererii de constatare și plată a unui drept de creanță.

Instanța fondului a admis

cererea de evacuare formulată de pârâtă pe cale reconvențională, constând că

reclamanta nu mai justifică prin nici un titlu folosirea spațiului, urmare

împlinirii termenului contractului de închiriere.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta-pârâtă SC J. SRL, criticile formulate vizând

nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

Apelanta a solicitat, în

principal, admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar schimbarea în parte a hotărârii și pe fond

admiterea cererilor formulate, susținând în esență următoarele critici:

- instanța a nesocotit

dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ., în contextul în care capătul

de cerere privind dreptul de creanță evaluabil în bani, a fost formulat urmare

cererii pârâtei pentru evacuare, nemaifiind deci necesară efectuarea procedurii

concilierii;

- instanța a omis să se

pronunțe asupra problemei lipsei concilierii prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ., deși reclamanta a invocat acest aspect, cât privește cererea

reconvențională;

- cauza a fost soluționată

în grabă, fără a da posibilitate părților de a administra toate dovezile

necesare, instanța admițând numai proba cu înscrisuri și respingând pentru

considerente neînțelese, ca irelevantă proba cu interogatoriul;

- pe fond, cererea

principală a privit obligarea pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanta nesolicitând instanței să se substituie părților

cu privire la stabilirea prețului, astfel cum a fost motivată sentința

pronunțată, ci doar cu privire la voința de a contracta, ținând seama de

prevederile art. 6.1 lit. e) și art. 14 din contractul de închiriere, iar dacă

ar fi fost lăsate părțile să administreze probe, „probabil s-ar fi putut

stabili chiar prețul negociat între reprezentanții” acestora.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia nr. 336 din 26 iunie 2007, a respins apelul

reclamantei SC J. SRL, ca nefondat.

În fundamentarea acestei

decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, legalitatea și

temeinicia sentinței apelate sub aspectul criticilor formulate.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta SC J. SRL București, criticând-o pentru

nelegalitate, numai sub aspectul dezlegării dată de instanțe cererii sale

completatoare.

Recurenta reclamantă își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte.

- instanța de control

judiciar a respins în mod nejustificat proba cu interogatoriul, nesocotind

astfel dispozițiile art. 46 C. com., care instituie o mai mare libertate

administrării mijloacelor de probă;

- hotărârea recurată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720

1

și 720

5

C.

proc. civ., dat fiind faptul că cererea completatoare formulată de reclamantă

la cererea reconvențională a pârâtei are regimul unei cereri reconvenționale.

Înalta Curte, examinând

decizia recurată sub aspectul criticilor formulate, constată că recursul este

fondat din perspectiva celei de-a doua critici.

Astfel, prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial identificat în

acțiune.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând evacuarea reclamantei din spațiul închiriat.

Urmare a cererii

reconvenționale, reclamanta-pârâtă reconvențional a formulat la rândul său o

cerere completatoare, solicitând instanței să constate dreptul său de creanță

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse spațiului închiriat și

instituirea unui drept de retenție asupra imobilului.

Legătura de cauzalitate

între cererea reconvențională și cea completatoare este evidentă întrucât

pretențiile din cererea completatoare sunt determinate de obiectul cererii

reconvenționale.

În fapt, reclamanta-pârâtă

reconvențional a formulat la rândul său cerere reconvențională la cererea

reconvențională a pârâtei reconveniente, pretențiile derivând din același

raport juridic, respectiv contractul de închiriere.

Așadar, cererea

completatoare are caracterul unei cereri reconvenționale la cererea

reconvențională în doctrină fiindu-i recunoscut reclamantului acest drept.

În consecință, urmare a

acestei calificări, sunt incidente, în ceea ce privește cererea completatoare a

reclamantei, dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ., potrivit cărora

procedura concilierii prealabile reglementată de art. 720

1

C. proc.

civ., nu este necesară în cazul cererii reconvenționale având ca obiect

pretenții evaluabile în bani.

În ceea ce privește prima

critică aceasta urmează a fi îndepărtată întrucât vizează netemeinicia

hotărârii recurate, astfel că nu poate forma obiectul unui examen de

nelegalitate.

În considerarea celor ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va

casa în tot decizia recurată și în parte sentința apelată și va trimite cauza

instanței de fond pentru soluționarea cererii formulată de reclamantă,

subsecventă cererii reconvenționale, celelalte dispoziții ale sentinței urmând

a fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC J. SRL București, împotriva deciziei nr. 336 din 26 iunie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată în

tot și în parte sentința nr. 159/ F din 6 martie 2007 a Tribunalului Ialomița

și trimite la instanța de fond pentru soluționarea pe fond a cererii formulată

de reclamantă, subsecventă cererii reconvențională. Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 8 aprilie 2008.