ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3441/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3441/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
780 pronunțată în data de 2 martie 2006 în dosarul nr. 3986/2004 (număr unic
18654/3/2004), Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâta
SC P.C. SA, a constatat rezilierea contractului de concesiune nr. 10190/2004, a
obligat pârâta la plata sumei de 1.217.398.324 ROL reprezentând redevență
neachitată și a respins celelalte capete de cerere, obligând pârâta la plata
sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti
redevența pentru suprafața de 485,27 ha în calitate de consecionar conform art.
4 din contract și că reclamanta este îndreptățită să solicite constatarea
rezilierii contractului potrivit pactului comisoriu de gradul III prevăzut de art.
5.3, în temeiul art. 10 din contract.
S-a considerat că pârâta
beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 190/2004.
Împotriva acestei sentințe
reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI a declarat apel și prin decizia nr. 593 din 9
noiembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins,
ca nefondat, apelul.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut că redevența datorată de pârâtă pentru suprafața rămasă de
485,27 ha este în sumă de 1.217.398.324 ROL și că în contextul în care pârâta
s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni 1 din 6 ianuarie
2004) beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2004 în sensul scutirii legale
de la plata penalităților de întârziere aferente redevenței datorate A.D.S. indiferent
de formalitatea încheierii unei convenții între părți sub acest aspect.
S-a reținut că potrivit art.
5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003 concesionarea este scutită de la plata TVA, iar
potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de
la plata obligațiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004.
Împotriva acestei decizii
reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI a declarat recurs în termenul legal prevăzut de
art. 301 C. proc. civ., invocând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
nelegalitatea soluției.
În dezvoltarea în fapt a
motivelor de recurs s-a susținut în esență că instanța de apel a interpretat
greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia și a aplicat greșit legea.
În acest sens s-a arătat că
instanța în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ.,
trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la Primăria Iași referitoare la
suprafața de teren ce a fost exploatată de pârâtă, că aceasta parte nu a
răspuns solicitărilor reclamantei de a întocmi convențiile cuprinzând sumele
care urmau a fi șterse de la plată, pentru efectuarea modificărilor necesare în
evidențele contabile, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, că în
lipsa unei astfel de convenții nu se putea opera scăderea debitului, că aceeași
situație este incidentă și în ceea ce privește suma pretinsă cu titlu de TVA.
S-a susținut că taxa pe
valoarea adăugată calculată în temeiul Legii nr. 345/2002 a fost facturată și
trebuia plătită așa cum rezultă și din adresa nr. 322/63/2004 emisă de
Ministerul Finanțelor Publice – Direcția generală de gestiune a impozitelor și
contribuțiilor.
Intimata SC P.C. SA a
formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat pentru
considerentele care urmează.
Potrivit art. 129 alin. (5)
judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.
Textul vizează determinarea
adevărului „pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în
scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.
Prin modul de soluționare a
cauzei instanța de apel a încălcat acest principiu.
În virtutea rolului său
activ instanța de apel trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru
stabilirea situației de fapt și de drept care a generat litigiul dintre părți.
Aceste demersuri se puteau
concretiza în stabilirea exactă a adevăratelor raporturi juridice dintre părți
în cadrul contractului de concesiune nr. 10190/2000 în ceea ce privește
întinderea suprafeței pentru care s-a calculat redevența, drepturile și obligațiile
asumate reciproc, modalitățile și condițiile de plată, răspunderea care se
instituie în situația nerespectării clauzelor contractuale în raport de toate
probele aflate la dosar și coroborate cu dispozițiile legale incidente.
Instanța de apel a reținut
dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 ca temei al
scutirii pârâtei de la plata penalităților de întârziere aferente redevenței
datorate A.D.S., precum și dispozițiile art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003
pentru scutirea pârâtei de la plata TVA fără a argumenta dacă sunt îndeplinite
cerințele Legii nr. 190/2004, O.G. nr. 36/2003 pentru acordarea acestor
înlesniri la plată, respectiv dacă pârâta se încadrează în societățile comerciale
cuprinse în anexele 1 și 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților
comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a
statului cu destinație agricolă, dacă pârâta înregistra sau nu obligații
restante reprezentând redevența și accesoriile aferente față de A.D.S. pentru
perioada de după privatizare, în baza contractului de concesiune încheiat,
natura obligațiilor bugetare și în acest caz dacă s-au întocmit certificatele
de obligații bugetare eliberate conform prevederilor legale în vigoare de
organele competente, etc.
De asemenea, instanța de
apel era datoare să analizeze și apărările intimatei pentru a stabili exact
dacă Primăria Municipiului Iași și-a exercitat atributele dreptului de
proprietate pentru suprafața pentru care au fost emise titlurile de proprietate,
precum și dacă pârâta a răspuns solicitării A.D.S. de încheiere a convenției
pentru acordarea înlesnirilor la plată prevăzute de art. 1 alin. (1) lit.d).
În prin acest sens instanța
de apel era în drept să ceară explicații părților cu privire la situația de
fapt, la apărările și susținerile acestora și putea ordona completarea probatoriilor
necesare dezlegării pricinii.
Numai prin stabilirea
riguroasă a situației de fapt în contextul drepturilor și obligațiilor asumate
prin contract instanța se putea pronunța în limitele sesizării.
În raport de cele ce preced,
rezultă însă că în cauză situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită.
Or, potrivit art. 314 C.
proc. civ., Înalta Curte ca instanță de recurs hotărâște asupra fondului numai
în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin
stabilite.
Față de cele arătate, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul
declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI, va casa hotărârea recurată și va
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială.
Cu prilejul rejudecării se
va avea în vedere și evoluția contractului de concesiune nr. 10190 din 20
aprilie 2004 încheiat de părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 593 din 9 noiembrie 2006,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
Casează decizia recurată și
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 1 noiembrie 2007.