ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 896/2008

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor de la dosar, reține următoarele: Prin sentința penală nr. 77/ P din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admisă plângerea formulată de petentul G.V., aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranță Oradea, împotriva Rezoluției din 12 martie 2007, dată în dosarul nr. 192/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Rezoluției din 26 martie 2007, dată în dosarul nr. 107/VII 1.1/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. În baza dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a dispus desființarea rezoluției de mai sus și a trimis cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor A.A., l.l., T.L., T.A., M.F.

și A.l., pentru comiterea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 193, 247 și 250 C. pen. S-a dispus reaudierea petentului, audierea făptuitorilor, audierea martorilor și administrarea oricăror alte probe necesare pentru lămurirea cauzei, în conformitate cu considerentele acestei hotărâri. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, la data de 6 decembrie 2006, petentul G.V. a formulat o plângere penală împotriva făptuitorilor A.A., l.l., T.L., T.A., M.F. și A.l. pentru comiterea infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 193, 247 și 250 C. pen., arătând că, în calitate deținut la P.R.M.S. Oradea a fost supus unor „atrocități” de către aceștia, începând cu 8 iulie 2005, abuzuri care s-au intensificat cu data de 25 mai 2005, atingând apogeul la sfârșitul lunii octombrie.

Petentul a arătat că prin aceste fapte se urmărește intimidarea lui de către conducerea și personalul P.R.M.S. Oradea pentru a-și retrage multiplele plângeri pe care Ie-a depus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea; s-a amintit de dosarul 178/P/2006 aflat pe rolul Judecătoriei Oradea precum și de sesizarea C.S.E. pedepselor constituită în baza Legii nr. 275/2006. La data de 1 martie 2007, petentul a fost chemat în vederea precizării plângerii formulate, sens în care s-a încheiat un proces - verbal de precizare a plângerii din conținutul căruia rezultă că petentul G.V. solicită tragerea la răspundere penală a făptuitorilor M.F., l.l., T.L. și A.l. pentru comiterea infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 193, 247 si 250 C. pen.

Petentul a arătat că, în data de 6 noiembrie 2006, a fost în audiență la directorul penitenciarului I.I., ocazie cu care acesta l-ar fi amenințat că îl va extermina dacă nu-și retrage toate plângerile pe care Ie-a formulat împotriva personalului Penitenciarului Oradea. Tot cu aceeași ocazie, făptuitorul M.F. l-ar fi amenințat cu bătaia în același scop, T.L. ar fi afirmat că este „handicapat iar ag. A.l. ar fi afirmat că este un „gunoi” și i-ar fi întocmit o serie de rapoarte nefavorabile, dar lipsite de temeinicie. Prin Rezoluția din 12 martie 2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.A., I.I., T.L., T.A., M.F. și A.l.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 193, 247 și 250 C. pen., în motivarea soluției reținându-se că faptele sesizate de petent, pe de o parte au făcut obiectul unor alte lucrări penale solicitate în dosarele 178/P/2006, 151/P/2006, iar pe de altă parte nu există alte elemente de natură probatorie care să dovedească existența infracțiunii de insultă, calomnie, amenințare și tâlhărie, nemulțumirile petentului fiind legate de regimul de executare al pedepsei, concluzionându-se astfel, că faptele nu există.

Rezoluția mai sus arătată a fost menținută prin Rezoluția din 26 martie 2007 dată în dosarul nr. 107A/ll 1.1/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care a fost respinsă plângerea formulată de petent, reținându-se că, față de argumentele invocate în soluția de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarele atașate precum și față de faptul că petentul nu a invocat nici în plângere și nici în completarea acesteia vreun element de natură probatorie care să poată fi administrat în vederea dovedirii susținerilor sale, soluția dispusă este legală și temeinică. Împotriva acestor rezoluții petentul a formulat plângere în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., prin care a solicitat instanței desființarea rezoluției din 12 martie 2007 dată în dosarul nr. 192/ P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Rezoluției din 26 martie 2007 dată în dosarul nr. 107/VII 1.1/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Plângerea formulată nu a fost motivată în scris, însă cu ocazia dezbaterii pe fond a plângerii petentul a arătat că plângerea sa a fost soluționată pe baza unor acte cuprinse în dosare care nu au legătură cu prezenta cauză, dosare ce au fost conexate la plângerea sa ; a mai arătat că la data când a formulat plângerea nu cunoștea că prenumele făptuitorului T. este D. și nu A., astfel că urmărirea penală a fost efectuată împotriva altei persoane, precum și că a fost supus la tratamente inumane de către făptuitori, având mai multe certificate medicale emise în acest sens, certificate care nu au fost depuse la dosar de către procurorul ce a instrumentat cauza. Examinând plângerea formulată, din oficiu și prin prisma motivelor invocate, instanța de fond a reținut că cele două rezoluții sunt nelegale.

În acest sens s-a reținut că procurorul a încălcat principiile prevăzute de art. 4, art. 200 și art. 202 alin. (1) C. proc. pen., privind rolul activ, obiectul urmăririi penale și rolul activ al organului de urmărire penală, acesta neexercitându-și rolul activ și eludând obiectul urmăririi penale întrucât în cauză nu s-a administrat nici o probă în afară de declarația prin care petentul și-a precizat plângerea, declarația consemnată în procesul - verbal de precizare a plângerii, ori probele necesare soluționării unei cauze nu se rezumă doar la declarațiile părții vătămate ci sunt prevăzute în Titlul III Cap. l și II C. proc. pen. Referitor la rezoluțiile depuse la dosarul cauzei, s-a reținut că, din cuprinsul acestora rezultă cu certitudine că se referă la alte fapte decât cele ce fac obiectul prezentei plângeri.

Astfel, câtă vreme petentul G.V. și-a precizat plângerea, arătând că faptele reclamate ar fi avut loc în data de 6 noiembrie 2006 este evident că rezoluțiile depuse nu au legătură cu această faptă. Astfel, rezoluția nr. 337 din 18 septembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor se referă la fapte care ar fi fost comise, în perioada 14 iulie 2003 - 22 iunie 2006, rezoluția nr. 77 din 24 martie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor se referă la fapte care ar fi fost comise în anul 2003, rezoluția 178 din 21 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea se referă la fapte care ar fi fost comise, în data de 23 septembrie 2006; de altfel, rezoluțiile respective privesc atât pe făptuitorii din prezenta cauză cât și alți ofițeri și subofițeri din cadrul Penitenciarului Oradea.

Față de cele mai sus arătate, instanța de fond a constatat că plângerea formulată de petentul G.V. este întemeiată și ca urmare a admis-o conform art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a desființat rezoluțiile mai sus arătate, dispunând totodată trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor A.A., I.I., T.L., T.A., M.F. și A.l. pentru comiterea infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 193, 247 și 250 C. pen. Instanța de fond s-a conformat dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., indicând faptele și împrejurările care urmează a fi constatate și prin ce mijloace de probă. Astfel, a arătat că se va proceda la reaudierea petentului pentru ca acesta să-și precizeze în mod concret cererea atât cu privire la faptele reclamate cât și cu privire la făptuitorii împotriva cărora înțelege să formuleze plângere.

Acest lucru se impune întrucât în plângerea înregistrată la data de 28 noiembrie 2006 petentul a indicat ca făptuitori pe A.A., I.I., A.l., M.F., T.L., inspector T. (fără indicarea prenumelui) agent - șef R. (fără indicarea prenumelui) și pe „șeful serviciului evidență” cu solicitarea ca acesta din urmă să fie identificat de organele de urmărire penală, în precizarea plângerii a arătat că a formulat plângere doar față de I.I., A.l., M.F. și T.L., iar în fața instanței a arătat că nu a dorit să facă plângere împotriva făptuitorului T.A. ci împotriva lui T.D. însă nu știa prenumele acestuia.

De asemenea, se va proceda la audierea făptuitorilor și a martorilor indicați de părți ori identificați de organele de urmărire penală ale căror declarații sunt pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei și la administrarea oricăror alte probe necesare pentru lămurirea cauzei, înscrisuri, acte medicale, etc. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs petentul G.V. În motivele de recurs depuse în scris la dosar și prezentate oral de petent, acesta a reiterat susținerile din plângerea precizată, arătând că în calitate de deținut la Penitenciarul de Maximă Siguranță Oradea, a fost supus de către intimați, unor atrocități, începând cu data de 8 iulie 2005, abuzuri care s-au identificat după data de 25 mai 2008, motiv pentru care a solicitat începerea urmăririi penale împotriva intimaților pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 193, art. 247 și art. 250 C. pen.

Consideră sentința recurată ca nelegală, întrucât, deși i s-a admis plângerea, nu au fost propuse probe certe concludente și utile care să-i susțină acuzațiile, încălcându-se astfel, „principiile legalității, egalității, umanității și personalității, care stau la baza dreptului penal”. Verificându-și competența de soluționare a acestui recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 60 alin. (4) din Legea nr. 293/2004 cu modificările ulterioare, competența de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, revine curților de apel pentru infracțiunile comise de ofițeri până la gradul de inspector șef principal de penitenciar, inclusiv.

Cum, intimații A.A., I.I., T.D., M.F. și T.F. au gradul de inspector la Penitenciarul Oradea competența de soluționare în primă instanță a plângerii petentului, a revenit Curții de Apel Oradea, iar competența de soluționare a recursului declarat împotriva sentinței pronunțată de această instanță revine potrivit art. 29 pct. 2 lit. c) Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând sentința primei instanțe în raport de criticile formulate de petent și de dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte Constată că recursul petentului G.V. este nefondat.

Instanța de fond, examinând actele efectuate în faza premergătoare urmăririi penale, a constatat că, actele care au stat la baza neînceperii urmăririi penale față de inculpați, vizează alte fapte decât cele reclamate de petent, așa cum au fost precizate la data de 1 martie 2007. Astfel, instanța de fond a apreciat că actele premergătoare urmăririi penale, efectuate în cauza de față nu sunt complete, motiv pentru care a admis plângerea petentului a desființat cele două rezoluții date de procuror și a dispus trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale. Potrivit art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc.

pen., instanța a arătat că, procurorul va proceda la audierea făptuitorilor și a martorilor indicați de părți ori identificați de organele de urmărire penală ale căror declarații sunt pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei și la administrarea oricăror alte probe necesare pentru lămurirea cauzei, înscrisuri, acte medicale, etc. Sub acest aspect sentința primei instanțe este temeinică și legală, iar aprecierea petentului din motivele de recurs că, probele propuse sunt inexistente, este nefondată. Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. pen., sarcina administrării probelor în faza de urmărire penală, a procesului penal revine organului de urmărire penală, părțile având posibilitatea să propună probe pentru dovedirea susținerilor lor.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, și aprecierea lor se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Astfel, asupra caracterului pertinent, concludent și util al unei probe, se poate pronunța numai procurorul în faza de urmărire penală și instanța de judecată în faza de judecată, aprecierea petentului că probele dispuse de instanță sunt inexistente și nu sunt utile soluționării cauzei, este nefondată. Instanța nu putea să rețină cauza spre soluționare în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., așa cum a susținut petentul, întrucât în cauză nu fusese administrată nicio probă, această soluție putând fi pronunțată numai în cazul în care la dosar sunt suficiente probe pentru începerea urmăririi penale iar procurorul a dat o soluție de scoatere de sub urmărire penală.

Întrucât sentința primei instanțe este temeinică și legală, neexistând nici un motiv de casare a acesteia, Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat urmând să fie respins, ca atare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul G.V. împotriva sentinței penale nr. 77/P/2007 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 12 martie 2008.