ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1311/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ reclamantul P.Z. a chemat în judecată C.J.P.B. solicitând anularea Hotărârii nr. 11948 din 18 noiembrie 2005 emisă de pârâtă și obligarea ei să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare. În motivarea acțiunii sale reclamantul a arătat că în mod greșit comisia nu a luat în considerare persecuția etnică, interpretând eronat probele aflate la dosar, nemenționând locul de naștere de unde a fost nevoit să se refugieze cu părinții din cauza persecuțiilor etnice. Cauza a fost soluționată prin sentința nr. 17/ CA din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea prin respingerea acțiunii.

În urma recursului declarat de recurent Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2088 din 6 iunie 2006 a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare cu indicația de a suplimenta probatorii pentru a-și putea forma convingerea clară asupra cererii formulate în fond după casare. Prin sentința civilă nr. 188/ CA din 5 noiembrie 2006 Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de P.Z. prin care a solicitat obligarea C.J.P.B. să-i recunoască calitatea de refugiat din motive de persecuție etnică și acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000. Pentru a hotărî astfel această instanță a reținut că în mod corect pârâta a respins cererea reclamantului întrucât în lipsa unor probe concludente din care să rezulte că motivul refugierii din localitatea Oradea este persecuția etnică, dispozițiile Legii nr. 189/2000 nu pot fi aplicate.

Certificatul „de întoarcere acasă” emis de Ambasada Regală Maghiară din București la data de 6 noiembrie 1940 exprimă dorința familiei P. de a se întoarce la Oradea după Dictatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naștere al tatălui reclamantului, iar nu dovada persecuției din motive etnice. Față de refuzul reclamantului de a propune și administra alte probe, din care să rezulte motivul refugiului, acțiunea nu este dovedită. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care a susținut că persecuția etnică a fost determinată de regimul antonescian care considera străin orice cetățean român ce vorbea o altă limbă și că prima instanță a interpretat greșit și tendențios. Certificatul de întoarcere acasă eliberat de Ambasada Regală Maghiară.

Acest act a mai susținut reclamantul nu reprezintă o dorință de a se stabili pe teritoriul Ungariei ci ține locul unui pașaport cu care familia din care a făcut parte să poată părăsi orașul natal. În fine a mai arătat că tatălui său i s-a desfăcut contractul de muncă fără motiv și nu a mai putut lucra decât după ce s-a stabilit la Oradea. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din cererea adresată de reclamant pârâtei, rezultă că acesta a solicitat a i se stabili calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu motivarea că a fost strămutat din motive etnice din Brașov la Oradea începând cu data de 6 septembrie 1940 până la 23 noiembrie 1940, cu motivarea din acțiune, adăugând în plus că părinții au fost nevoiți să vândă casa și să închirieze de la stat vagon pentru transportul mobilierului. Din această cerere rezultă că părinții reclamantului au hotărât să părăsească Brașovul, de frică și că Ambasada Maghiară din București i-a eliberat tatălui actul oficial de întoarcere acasă.

Față de refuzul reclamantului de a propune și administra probe din care să rezulte motivele care au determinat refugiu, persecuția etnică, durata refugiului, singura probă care poate fi avută în considerare este actul denumit Certificat de întoarcere acasă emis de Ambasada Regală Maghiară din București la 6 noiembrie 1940 care exprimă dorința familiei P. de a e întoarce la Oradea după Diktatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naștere al tatălui reclamantului. Astfel că în lipsa unor probe concludente din care să rezulte persecuția etnică, nici un alt motiv invocat nu poate fi avut în vedere.

Înscrisurile din cartea de muncă a tatălui reclamantului nu fac dovada că acesta din data de 5 septembrie 1940 a lucrat în cadrul căilor ferate maghiare până la 23 octombrie 1944; problemele legate de întoarcerea efectivă acasă, vânzarea casei din Brașov, transportul bunurilor mobile și imobile și locul trecerii frontierei, nu reprezintă persecuție etnică în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Cum în speță nu s-a dovedit că reclamantul și familia sa ar fi fost persecutați etnic, ci că au hotărât să se mute definitiv din localitatea de domiciliu în localitatea natală a tatălui, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică urmând a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.Z., împotriva sentinței civile nr. 188/ CA din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2007.