ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1311/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe calea contenciosului administrativ reclamantul P.Z. a chemat în judecată C.J.P.B.

solicitând anularea Hotărârii nr. 11948 din 18 noiembrie 2005 emisă de pârâtă

și obligarea ei să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000

cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii sale

reclamantul a arătat că în mod greșit comisia nu a luat în considerare

persecuția etnică, interpretând eronat probele aflate la dosar, nemenționând

locul de naștere de unde a fost nevoit să se refugieze cu părinții din cauza

persecuțiilor etnice.

Cauza a fost soluționată

prin sentința nr. 17/ CA din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea prin respingerea acțiunii.

În urma recursului declarat

de recurent Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2088 din 6

iunie 2006 a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare cu indicația de

a suplimenta probatorii pentru a-și putea forma convingerea clară asupra

cererii formulate în fond după casare.

Prin sentința civilă nr.

188/ CA din 5 noiembrie 2006 Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de P.Z. prin care a solicitat obligarea C.J.P.B. să-i recunoască

calitatea de refugiat din motive de persecuție etnică și acordarea drepturilor

compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel

această instanță a reținut că în mod corect pârâta a respins cererea

reclamantului întrucât în lipsa unor probe concludente din care să rezulte că

motivul refugierii din localitatea Oradea este persecuția etnică, dispozițiile

Legii nr. 189/2000 nu pot fi aplicate.

Certificatul „de întoarcere

acasă” emis de Ambasada Regală Maghiară din București la data de 6 noiembrie

1940 exprimă dorința familiei P. de a se întoarce la Oradea după Dictatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naștere al tatălui

reclamantului, iar nu dovada persecuției din motive etnice. Față de refuzul

reclamantului de a propune și administra alte probe, din care să rezulte

motivul refugiului, acțiunea nu este dovedită.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul care a susținut că persecuția etnică a fost

determinată de regimul antonescian care considera străin orice cetățean român

ce vorbea o altă limbă și că prima instanță a interpretat greșit și tendențios.

Certificatul de întoarcere acasă eliberat de Ambasada Regală Maghiară. Acest

act a mai susținut reclamantul nu reprezintă o dorință de a se stabili pe

teritoriul Ungariei ci ține locul unui pașaport cu care familia din care a

făcut parte să poată părăsi orașul natal.

În fine a mai arătat că

tatălui său i s-a desfăcut contractul de muncă fără motiv și nu a mai putut

lucra decât după ce s-a stabilit la Oradea.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.

189/2000, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din cererea adresată de

reclamant pârâtei, rezultă că acesta a solicitat a i se stabili calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu motivarea că a fost strămutat din motive

etnice din Brașov la Oradea începând cu data de 6 septembrie 1940 până la 23

noiembrie 1940, cu motivarea din acțiune, adăugând în plus că părinții au fost

nevoiți să vândă casa și să închirieze de la stat vagon pentru transportul

mobilierului.

Din această cerere rezultă

că părinții reclamantului au hotărât să părăsească Brașovul, de frică și că

Ambasada Maghiară din București i-a eliberat tatălui actul oficial de

întoarcere acasă.

Față de refuzul reclamantului

de a propune și administra probe din care să rezulte motivele care au

determinat refugiu, persecuția etnică, durata refugiului, singura probă care

poate fi avută în considerare este actul denumit Certificat de întoarcere acasă

emis de Ambasada Regală Maghiară din București la 6 noiembrie 1940 care exprimă

dorința familiei P. de a e întoarce la Oradea după Diktatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naștere al tatălui reclamantului.

Astfel că în lipsa unor

probe concludente din care să rezulte persecuția etnică, nici un alt motiv

invocat nu poate fi avut în vedere. Înscrisurile din cartea de muncă a tatălui

reclamantului nu fac dovada că acesta din data de 5 septembrie 1940 a lucrat în cadrul căilor ferate maghiare până la 23 octombrie 1944; problemele legate de

întoarcerea efectivă acasă, vânzarea casei din Brașov, transportul bunurilor

mobile și imobile și locul trecerii frontierei, nu reprezintă persecuție etnică

în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Cum în speță nu s-a dovedit

că reclamantul și familia sa ar fi fost persecutați etnic, ci că au hotărât să

se mute definitiv din localitatea de domiciliu în localitatea natală a tatălui,

Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică

urmând a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.Z., împotriva sentinței civile nr. 188/ CA din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2007.