ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2008

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 4954/86/2006 al acestei instanțe, s-a dispus suspendarea judecării apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 538 din 13 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. S-a reținut că, în speță, se impune suspendarea judecării apelurilor determinat de înrâurirea pe care ar putea să o aibă hotărârile ce se vor pronunța în dosarul nr. 3420/314/2006 și 3993/314/2006 ce privesc aceleași părți, asupra hotărârii ce se va pronunța în cauza dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii „sunt legați” de încheierile interlocutorii prin care se soluționează un incident procedural, deși prin aceste hotărâri nu se rezolvă „în total pricina”, ci doar se pregătește „dezlegarea ei”.

Or, în cauză, prin încheierea din 7 decembrie 2006 a Tribunalului Suceava a fost respinsă cererea de suspendare a judecății întemeiată pe aceleași dispoziții legale și pe aceleași împrejurări ca cele invocate în cererea soluționată prin hotărârea supusă controlului judiciar. Au mai arătat că cererea de suspendare dedusă judecății a fost formulată în scopul împiedicării și tergiversării soluționării cererii de chemare în judecată și care se află pe rolul instanțelor din data de 11 aprilie 2001, abuz de drept procesual ce nu poate fi legalizat de instanțe, cu atât mai mult cu cât cazul de întrerupere a cursului judecății invocat de intimați este unul facultativ, fiind necesar a fi supus cenzurii instanței de judecată tocmai în scopul evitării și sancționării conduitei abuzive manifestate de părțile opuse.

Nu este întrunită nici cerința de admisibilitate a unei atari cereri, prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privind dependența soluționării pricinii de „existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”, întrucât în cauză nu există două judecăți concomitente asupra aceluiași drept, ci obiectul cererilor invocate în soluționarea măsurii suspendării, privește existența sau inexistența unei persoane. Or, întreruperea judecării unei cauze în așteptarea „suprimării” existenței unei părți este un refuz de judecată, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil. Recursul nu este fondat. Suspendarea procesului al cărei sediu îl constituie prevederile art. 242-245 C. proc.

civ., se constituie într-un incident procedural și care se dispune, indiferent de felul ei printr-o încheiere, prin care instanța constată existența împrejurării care a condus la suspendarea judecății. Prin încheierea de suspendare, instanța nu se dezinvestește de soluționarea pricinii și nici nu pregătește dezlegarea ei, însă procesul rămâne în nelucrare, orice act de procedură făcut în timpul suspendării judecății fiind supus nulității. Regimul juridic specific al acestei categorii de acte procedurale, care se constituie în încheieri premergătoare, dar nu interlocutorii, face astfel ca inaplicabile dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., invocate în recurs și determină netemeinicia motivului de critică întemeiată pe aceste considerațiuni.

Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe neîndeplinirea cerinței de admisibilitate a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât în speță, indubitabil între părți se poartă litigiile invocate ca temei al cererii deduse judecății și care privesc existența ca persoană juridică a titularului dreptului real solicitat a fi realizat prin cererea de chemare în judecată. Este vorba aici de o chestiune prejudicială a cărei soluție ar putea avea, cum legal a apreciat instanța de apel, o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus în justiție. Suspendarea cauzei într-o atare ipoteză este de natură să pretîntâmpine situația în care instanțele judecătorești ar pronunța hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți.

Sunt corecte considerațiunile recurentei privind reglementarea specifică a condițiilor de exercitare a acestui drept și care se constituie într-o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, însă, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a apreciat corect, în raport de circumstanțele cauzei, oportunitatea suspendării cursului judecății, motiv pentru care hotărârea atacată este la adăpost de criticile formulate. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților împotriva încheierii din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 4954/86/2006, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2008.