ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2008

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin încheierea din 28 ianuarie 2008

a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 4954/86/2006 al acestei

instanțe, s-a dispus suspendarea judecării apelurilor declarate împotriva

sentinței civile nr. 538 din 13 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava,

în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

S-a reținut că, în speță, se impune

suspendarea judecării apelurilor determinat de înrâurirea pe care ar putea să o

aibă hotărârile ce se vor pronunța în dosarul nr. 3420/314/2006 și

3993/314/2006 ce privesc aceleași părți, asupra hotărârii ce se va pronunța în

cauza dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs reclamanta Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce

aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, criticând-o pentru nelegalitate,

fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. care, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. pot

fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său,

reclamanta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii

„sunt legați” de încheierile interlocutorii prin care se soluționează un

incident procedural, deși prin aceste hotărâri nu se rezolvă „în total

pricina”, ci doar se pregătește „dezlegarea ei”.

Or, în cauză, prin încheierea din 7

decembrie 2006 a Tribunalului Suceava a fost respinsă cererea de suspendare a

judecății întemeiată pe aceleași dispoziții legale și pe aceleași împrejurări

ca cele invocate în cererea soluționată prin hotărârea supusă controlului

judiciar.

Au mai arătat că cererea de

suspendare dedusă judecății a fost formulată în scopul împiedicării și tergiversării

soluționării cererii de chemare în judecată și care se află pe rolul

instanțelor din data de 11 aprilie 2001, abuz de drept procesual ce nu poate fi

legalizat de instanțe, cu atât mai mult cu cât cazul de întrerupere a cursului

judecății invocat de intimați este unul facultativ, fiind necesar a fi supus

cenzurii instanței de judecată tocmai în scopul evitării și sancționării

conduitei abuzive manifestate de părțile opuse.

Nu este întrunită nici cerința de

admisibilitate a unei atari cereri, prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. privind dependența soluționării pricinii de „existența sau

inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”, întrucât în

cauză nu există două judecăți concomitente asupra aceluiași drept, ci obiectul

cererilor invocate în soluționarea măsurii suspendării, privește existența sau

inexistența unei persoane.

Or, întreruperea judecării unei

cauze în așteptarea „suprimării” existenței unei părți este un refuz de

judecată, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil.

Recursul nu este fondat.

Suspendarea procesului al cărei

sediu îl constituie prevederile art. 242-245 C. proc. civ., se constituie

într-un incident procedural și care se dispune, indiferent de felul ei printr-o

încheiere, prin care instanța constată existența împrejurării care a condus la

suspendarea judecății.

Prin încheierea de suspendare,

instanța nu se dezinvestește de soluționarea pricinii și nici nu pregătește

dezlegarea ei, însă procesul rămâne în nelucrare, orice act de procedură făcut

în timpul suspendării judecății fiind supus nulității.

Regimul juridic specific al acestei

categorii de acte procedurale, care se constituie în încheieri premergătoare,

dar nu interlocutorii, face astfel ca inaplicabile dispozițiile art. 268 alin.

(3) C. proc. civ., invocate în recurs și determină netemeinicia motivului de

critică întemeiată pe aceste considerațiuni.

Nu pot fi primite nici criticile

întemeiate pe neîndeplinirea cerinței de admisibilitate a cererii întemeiate pe

dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât în speță,

indubitabil între părți se poartă litigiile invocate ca temei al cererii deduse

judecății și care privesc existența ca persoană juridică a titularului

dreptului real solicitat a fi realizat prin cererea de chemare în judecată.

Este vorba aici de o chestiune

prejudicială a cărei soluție ar putea avea, cum legal a apreciat instanța de

apel, o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus în justiție.

Suspendarea cauzei într-o atare

ipoteză este de natură să pretîntâmpine situația în care instanțele

judecătorești ar pronunța hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra

stabilității raporturilor juridice existente între părți.

Sunt corecte considerațiunile

recurentei privind reglementarea specifică a condițiilor de exercitare a

acestui drept și care se constituie într-o modalitate eficientă de a preveni

exercitarea sa abuzivă, însă, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de

apel a apreciat corect, în raport de circumstanțele cauzei, oportunitatea

suspendării cursului judecății, motiv pentru care hotărârea atacată este la

adăpost de criticile formulate.

Ca urmare, față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparține

Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților împotriva încheierii din 28 ianuarie 2008

a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 4954/86/2006, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie

2008.