ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3332/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3332/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Curtea

de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, a

respins ca nefondat apelul reclamantului Fondul B.O.R. al Bucovinei -

Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei formulat împotriva sentinței civile nr. 538

din 13 martie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. 4954/86/2006

(nr. 2705/C/2006).

A admis, în parte, apelurile declarate de

pârâții R.N.P.R. - D.S. Suceava, Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava și

de intervenienții Prefectul Județului Suceava, Fundația P.F.S. - Suceava,

formulate împotriva aceleiași sentințe civile nr. 538 din 13 martie 2007 a

Tribunalului Suceava, pe care o schimbă.

Judecând, a respins în întregime, ca

neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de reclamantul Fondul B.O.R. al

Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei împotriva pârâților R.N.P.R.D.S.

Suceava și Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, având ca obiect

revendicare imobiliară și rectificare de carte funciară.

A admis cererile de intervenție accesorie

formulate în interesul pârâților de intervenienții: C.A., H.I., H.E., F.E.,

Ș.M., B.N., Ș.N., T.E., Ș.M. și Ș.I.L.

A obligat reclamantul să plătească pârâtei

R.N.P.R. - D.S. Suceava suma de 300.000 lei (trei sute mii lei), cheltuieli

parțiale de judecată în apel.

A respins toate celelalte cereri de obligare

a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

După trei cicluri procesuale, pe larg și în

mod judicios expuse în cuprinsul hotărârii ce face obiectul controlului

judiciar pendinte, în cel de-al patrulea ciclu procesual curtea de apel a

rețint următoarele:

Prin încheierea ședinței publice din data de

21 iunie 2012 (pag. 138 vol. XVI dosar Curtea de Apel Cluj) instanța de apel a

dispus administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară în conformitate cu

direcțiile stabilite prin decizia de casare dintr-un ciclu procesual anterior,

a numit comisia de experți și a fixat obiectivele expertizei. Cu referire la

componența comisiei de experți, precum și la obiectivele raportului de

expertiză, acestea au suferit modificări prin dispozițiile încheierii de

ședință din 20 iulie 2012 (pag. 273 vol. XVI dosar Curtea de Apel, Cluj).

Avansul provizoriu privind cheltuielile de

deplasare a experților, precum și avansul onorariu provizoriu pentru fiecare

expert au fost stabilite de către instanța de apel prin dispozitivul încheierii

ședinței publice din data de 11 septembrie 2012, în raport cu estimările făcute

de cei trei experți privind costurile administrării probei cu expertiză.

În data de 12 iulie 2012, conform

dispozițiilor încheierii de ședință pronunțată în data de 30 mai 2012 de către

Judecătoria Vatra Dornei, prin care s-a admis excepția de litispendență

invocată de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a fost trimis pentru a fi atașat

la prezenta cauză Dosarul nr. 2160/334/2011, având ca obiect „rectificare carte

funciară” privind pe reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei.

Prin declarația înregistrată la dosarul

cauzei pentru termenul din 11 septembrie 2012 (pag. 26 vol. XVII dosar Curte de

Apel, Cluj), Fondul B.O.R. al Bucovinei, în exercitarea dreptului său de

dispoziție procesuală, a arătat că înțelege să renunțe la judecată, în Dosarele

reunite, identificate cu nr. 2597/237/2011 al Judecătoriei Gura Humorului și

respectiv, nr. 2160/334/2011, în care s-a admis excepția de litispendență.

Instanța de apel a luat act de această

renunțare prin încheierea ședinței publice din data de 11 septembrie 2012.

Prin încheierea ședinței publice din data de

06 noiembrie 2012, instanța de apel a dispus suspendarea judecății în apel, în

temeiul prevederilor art. 155

1

C. proc. civ., până la îndeplinirea

obligației de plată stabilită în sarcina reclamantului apelant Fondul B.O.R. al

Bucovinei și anume, a avansului în valoare de 150.000 lei reprezentând

cheltuieli de deplasare pentru efectuarea expertizei, precum și a sumei de

1.050.000 lei reprezentând avans onorariu expertiză din avansul onorariu

provizoriu stabilit pentru efectuarea expertizei. Pentru a dispune astfel,

instanța a constatat faptul că administrarea probei cu expertiză nu a fost

încuviințată la cererea uneia dintre părți, fiind vorba despre obligativitatea

acestei probe, stabilită prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011a

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, nu se verifică ipoteza art. 171

C. proc. civ., nefiind operantă sancțiunea decăderii. Este o situație similară

celei în care proba a fost dispusă din oficiu, în sensul art. 171

1

C.

proc. civ., instanța stabilind prin încheierea din 11 septembrie 2012

cheltuielile de administrare a probei cu expertiză, precum și părțile care trebuie

să le plătească.

Reținând faptul că judecata în această cauză

a fost în mod repetat amânată, oferindu-se reclamantei timpul fizic necesar

îndeplinirii obligației de plată a cheltuielilor necesare administrării probei

cu expertiză, iar cu toate acestea reclamanta nu a făcut dovada plății

avansului stabilit de instanță, împiedicând astfel desfășurarea normală a

procesului, instanța a apreciat că se impune suspendarea judecății în temeiul

prevederilor art. 155

1

C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei, susținând în

esență că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 171

1

C. proc.

civ., proba nefiind dispusă din oficiu.

Prin Decizia civilă nr. 2165 din 05 aprilie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr.

1162/1/2010/a1, a fost admis recursul reclamantului, fiind casată încheierea

din 06 noiembrie 2012, cu trimiterea cauzei în vederea continuării judecății la

aceeași instanță, sens în care s-a constatat că în mod greșit instanța de apel

a procedat la suspendarea judecății. Chiar și în ipoteza în care proba a fost

dispusă din oficiu, apreciază instanța supremă, este posibilă aplicarea

sancțiunii decăderii pentru partea care nu și-a îndeplinit în termenul legal

obligația stabilită de către instanță în sarcina sa, deși această parte a

propus proba în discuție.

Consecutiv pronunțării acestei decizii,

cauza a fost repusă pe rolul Curții de Apel Cluj, iar prin încheierea pronunțată

în ședința publică din data de 17 septembrie 2013, instanța a luat act de

împrejurarea că de la data stabilirii în sarcina apelantei reclamante Fondul B.O.R.

al Bucovinei a obligației de a suporta jumătate din costul expertizei, de

asemenea de la data la care s-a stabilit suma de 1.200.000 lei (din care

150.000 lei cheltuielile necesare pentru deplasarea experților la fața locului

și 1.050.000 lei avans onorariu experți) a trecut mai mult de un an, cu mult

peste termenul de 5 zile la care se referă art. 170 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, ținând seama și de eventuale

alte dispoziții legale ce interesează în legătură cu administrarea probei cu

expertiză (precum cele evocate de Înalta Curte de Casație și Justiție în

considerentele deciziei sale din 5 aprilie 2013, precum și cele ale art. 17 alin.

(2) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităților de expertiză

tehnică), instanța, ținând seama inclusiv de susținerile ferme făcute de

reprezentantul reclamantei apelante în sensul că, apelanta nu dorește și nu

poate face plata sumei stabilite în sarcina sa cu privire la costul expertizei,

a pronunțat decăderea reclamantei apelante din dreptul de a se administra proba

cu expertiză.

În final, ținând seama de toate

circumstanțele prezentei cauze, respectiv de vechimea ei, numărul mare de

volume acumulate, de complexitatea materialului probator, de volumul și uneori

de complexitatea juridică a susținerilor făcute de părți, ținând seama în egală

măsură de importanța patrimonială pentru părți a prezentei cauze, dată fiind

suprafața mare de terenuri în litigiu, văzând totodată faptul că la acest

termen de judecată s-a stabilit că nu este posibilă administrarea probei cu

expertiză și, de asemenea, că nu este cazul a se administra și alte probe în

cauză, instanța a declarat închisă cercetarea judecătorească, stabilind un nou

termen pentru depunerea de concluzii orale.

Verificând hotărârea primei instanțe, în

limitele apelurilor declarate de părți, Curtea a apreciat că este nefondat

apelul reclamantului și sunt, în parte, întemeiate apelurile pârâților, în

considerarea celor ce succed:

A. Excepțiile procesuale

Pe parcursul procesului, inclusiv prin

declarațiile de apel, părțile în proces au uzat de excepțiile procesuale, fie

pentru a se apăra, fie în scopul consolidării pretențiilor afirmate ori al

perfectării formelor procedurale în cadrul cărora înțeleg să își realizeze

aceste pretenții.

Invocate fiind, concomitent, atât excepții de

procedură, cât și excepții de fond, Curtea a înțeles să procedeze la

soluționarea acestora respectând criteriul impus prin art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., iar pe de altă parte, criteriile propuse de doctrină, în sensul că

s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum excepția de

necompetență, excepția privitoare la plata taxei de timbru, excepția privitoare

la compunerea completului de judecată, iar apoi asupra excepțiilor de fond,

precum excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantului, excepția lipsei

de calitate procesuală a pârâtei, excepția inadmisibilității, excepția

nulității actelor constitutive ale reclamantei.

Cu privire la excepția de necompetență după

materie a tribunalului, invocată de apelanta intervenientă Fundația P.F.S.-Suceava,

cu motivarea că soluția instanței de fond este nelegală întrucât aceasta nu era

competentă material să se pronunțe, competența în primă instanță aparținând

judecătoriei, iar nu tribunalului,

Curtea a constatat că reclamantul a învestit

prima instanță cu soluționarea unei acțiuni civile de drept comun în

revendicare imobiliară, o acțiune reală petitorie și patrimonială (având un

conținut economic), prin exercitarea acesteia tinzându-se la valorificarea

dreptului de proprietate asupra unor imobile.

Așa fiind, competența de soluționare a unei

astfel de acțiuni se determină potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., în raport cu valoarea bunurilor care formează obiectul dreptului de

proprietate invocat, în reglementarea legii de procedură în vigoare la data

cererii de chemare în judecată, respectiv 12 aprilie 2001, care stabilea o

limită valorică de 2 miliarde lei, peste care competența de primă instanță

aparținea tribunalelor. Or, reținând faptul că ceea ce se revendică în cadrul

prezentului proces, prin cererea de chemare în judecată adresată tribunalului în

anul 2001, este suprafața de 192.158 ha teren cu vegetație forestieră, precum

și construcțiile necesare administrării acestor păduri, rezultă cu evidență că

limita valorifică impusă prin legea de procedură atrage competența de primă

instanță a tribunalului. De altfel, în acest sens există și evaluarea

reclamantului, formulată prin cererea introductivă de instanță, în anul 2001.

Este adevărat că reclamantul solicită și

rectificarea înscrierilor de carte funciară, însă această solicitare are

caracterul unei acțiuni accesorii, grefată pe acțiunea principală în

revendicare, care însoțește dreptul subiectiv lezat prin înscrierile

nevalabile. În consecință, acțiunea în rectificare nu este de natură să

modifice competența de primă instanță a tribunalului, accesoriul urmând soarta

principalului, inclusiv sub aspectul competenței materiale, în raport cu

dispozițiile art. 17 C. proc. civ.

În consecință, Curtea a respins ca

neîntemeiată excepția necompetenței materiale, constatând că judecata în primă

instanță s-a făcut cu respectarea normelor imperative de competență.

Cu privire la excepția netimbrării cererii de

apel, inclusiv a cererii de chemare în judecată, excepție invocată și susținută

de Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, precum și de intervenienta Fundația

P.F.S. - Suceava, autorii excepției afirmând că acțiunea este una de drept

comun și se impune a fi supusă exigențelor Legii nr. 146/1997, respectiv plata

taxei judiciare de timbru în funcție de valoarea bunului revendicat.

Prin încheierea ședinței publice din 04

noiembrie 2011, Curtea a respins această excepție, constatând că, în prezenta

cauză, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare imobiliară de drept

comun, invocând, în esență, o preluare abuzivă, fără titlu, a imobilului care

face obiectul dreptului litigios. Prin urmare, operează scutirea de taxa

judiciară de timbru, în raport cu dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

care reprezintă dreptul comun în materie.

În același sens, s-au pronunțat anterior

Tribunalul Suceava, prin încheierea din 06 iulie 2006 și Curtea de Apel

Timișoara, prin încheierea din 07 decembrie 2009.

S-a cerut, de altfel, reexaminarea modului de

stabilire a taxei judiciare de timbru, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 1162/1/2010, a fost respinsă

cererea de reexaminare. Rezolvarea dată acestui incident procedural a dobândit,

astfel, caracter irevocabil.

Cu privire la excepția nelegalei constituiri

a completului de judecată în primă instanță, urmare a unei greșite respingeri a

cererilor de recuzare, excepție invocată de apelanta R.N.P.R. - D.S. Suceava,

precum și de apelanta Fundația P.F.S. - Suceava, cu motivarea că

încheierea asupra recuzării a fost pronunțată fără să fi fost ascultat

judecătorul recuzat, nu a fost citită în ședință publică și a fost pe nedrept

respinsă.

În raport cu dispozițiile art. 31 și art. 32 C.

proc. civ., instanța decide asupra recuzării în Camera de consiliu, fără

prezența părților și ascultând pe judecătorul recuzat. Încheierea asupra

recuzării se citește în ședință publică.

Prin textele normative invocate se instituie

o procedură simplă și operativă de soluționare a cererii de recuzare, judecarea

unei astfel de cereri excluzând în mod absolut fondul cauzei și, mai mult decât

atât, ea nu presupune, în mod necesar, dezbateri contradictorii, fără ca prin

aceasta să se aducă o încălcare a dreptului la apărare al părților. Aceasta

tocmai pentru că nu este vizat fondul cauzei, instanța pronunțându-se exclusiv

asupra motivelor recuzării, în scopul asigurării unei desfășurări normale a

judecății.

Soluționarea cererii de recuzare fără să fi

fost ascultat judecătorul recuzat este susceptibilă de a conduce, în anumite

circumstanțe, la producerea unei vătămări însă interesul în invocarea unei

astfel de prejudiciul îl are exclusiv judecătorul recuzat, iar nu părțile

procesului, dispoziția fiind instituită în favoarea acestuia, în condițiile în

care, pentru ipoteza existentei unui motiv de recuzare, judecătorul avea

obligația prealabilă de abținere. Prin urmare, susținerile apelanților sub

acest aspect se impun a fi respinse ca lipsite de interes.

Cererea de recuzare a completului de judecată

compus din judecătorul T.M., formulată de pârâta R.N.P.R. în data de 12 martie

2007, a fost respinsă ca tardivă prin Încheierea nr. 100 din 12 martie 2007 a

Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosar nr. 4954/86/2006, iar cererea de

recuzare formulată de pârâta Fundația P.F.S.-Suceava a fost respinsă ca

nefondată prin încheierea nr. 88 din 06 martie 2007 a Tribunalului Suceava,

pronunțată în Dosar nr. 4954/86/2006 (dosare acvirate la Dosar nr. 2705/c/2006,

vol. II, Tribunalul Suceava).

Verificând legalitatea celor două încheieri

de respingere a cererilor de recuzare, formulate de părți în fața primei

instanțe, în raport cu textul normativ mai sus evocat, Curtea a constatat că

acestea respectă exigențele legii de procedură, iar mențiunea referitoare la

pronunțarea hotărârilor judecătorești în ședință publică, existentă în

dispozitivul ambelor încheieri, face dovada deplină a realizării efective a

actului de procedură, până la înscrierea în fals.

Totodată, Curtea a constatat că în mod corect

prima instanță a respins cererea de recuzare din data de 12 martie 2007, ca

tardivă, ea fiind formulată după închiderea dezbaterilor judiciare orale asupra

fondului, cu nesocotirea dispozițiilor art. 29 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, excepția nelegalei

constituiri a completului de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active a apelantei „Fondul B.O.R. al Bucovinei care aparține

Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților”, excepție invocată de pârâta R.N.P.R. - D.S.

Suceava (pag. 113 Dosar nr. 4954/86/2006 al Curții de Apel Suceava), cu

motivarea că o astfel de entitate juridică nu apare înregistrată în vreun

registru ținut de Ministerul Justiției ori de Judecătoria Suceava.

Corespunde realității faptul că titular al

cererii de apel, precum și al întâmpinării formulate în apel, în fața Curții de

Apel Suceava, este „Fondul B.O.R. al Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei

Sucevei și Rădăuților”.

Verificând denumirea reclamantului, astfel

cum apare acesta în statutul inițial și în actele de modificare, inclusiv în

cuprinsul hotărârilor judecătorești prin care a luat ființă, Curtea a constatat

că denumirea fundației nu a fost modificată, din momentul înființării și până

în prezent, aceasta fiind „Fundația Fondul B.O.R. la Bucovinei”; cu această

denumire a fost formulată și cererea de chemare în judecată.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în

judecată se menționează că Fundația este reprezentată prin Înalt Preasfinția Sa

Pimen - Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, iar prin declarația de apel se

menționează că această Fundație aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Această mențiune nu se adaugă însă la denumirea inițială a Fundației și este

excesiv a considera că ea tinde să identifice o altă persoană juridică decât

aceea care este titulara cererii de chemare în judecată și a declarației de

apel. Mențiunea vizează apartenența Fundației la Arhiepiscopia Sucevei și

Rădăuților, fără a face parte din denumirea înregistrată acesteia.

În consecință, s-a respins excepția ca

nefondată, atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de apel fiind

formulate de reclamant, iar nu de o altă persoană juridică, care nu ar avea

calitate de parte în prezentul proces.

De altfel, în același sens s-a statuat

anterior prin Decizia civilă nr. 584/R din 11 martie 2009 a Curții de Apel Cluj

pronunțată în Dosar nr. 3420/314/2006, hotărâre judecătorească irevocabilă și

opozabilă atât R.N.P.R., cât și Fundației P.F.S. - Suceava, ale căror recursuri

au fost respinse prin această hotărâre, în contradictoriu cu Fundația Fondul B.O.R.

al Bucovinei (pag. 167 Dosar nr. 4954/86/2006 Curtea de Apel Timișoara).

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active a F.B. Român al Bucovinei, excepție de fond absolută și

peremptorie, invocată de pârâta R.N.P.R. în fața Curții de Apel Cluj (pag.

189-190 vol. I), precum și de intervenientul Prefectul județului Suceava (pag.

306 vol. IV), cu motivarea că acțiunea introductivă a fost promovată de către

Fundația Fondul B.O.R. al Bucovinei, persoană juridică de drept privat, iar

apelul a fost declarat de o altă persoană juridică denumită Fondul B.O.R. al

Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, persoană care nu a

fost parte în proces în prima instanță și, pe cale de consecință, nu avea și nu

are calitatea de a promova apel în prezenta cauză.

Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată

a fost formulată de reclamanta Fundația Fondul B.O.R. al Bucovinei,

reprezentată prin Înalt Preasfinția Sa Pimen - Arhiepiscop al Sucevei și

Rădăuților, iar declarația de apel împotriva hotărârii de primă instanță a fost

formulată de Fondul B.O.R. al Bucovinei, reprezentat prin Înalt Preasfinția Sa

Pimen - Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, denumire păstrată ulterior, în

toate ciclurile procesuale care au urmat.

În principiu, poate avea calitatea de apelant

numai acela care, fie personal, fie prin reprezentantul legal, a fost parte în

proces, în calitate de reclamant, pârât, intervenient.

În acest proces, s-a procedat la verificarea

identității între reclamanta din cererea de chemare în judecată și apelantul

declarației de apel, verificare pe care a efectuat-o Curtea de Apel Suceava în Dosar

nr. 4954/86/2006, constatându-se că este vorba despre una și aceeași persoană

juridică, fiind omisă din denumirea acesteia numele de Fundație.

Astfel, prin adresele emise de

Arhiepiscopiile Sucevei și Rădăuților Suceava și de Patriarhia Română (pag.

133, 163 și 165 Dosar nr. 4954/86/2006 al Curții de Apel Suceava) se comunică

instanței de judecată, textual: „Fondul B.O.R. al Bucovinei sau Fundația Fondul

B.O.R. al Bucovinei este una și aceeași persoană juridică, o fundație specială,

care aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (…), Arhiepiscopie care are

responsabilitatea recuperării și administrării averii Fondului B.O.R. al

Bucovinei”.

În consecință, omisiunea vădită din cuprinsul

denumirii persoanei juridice care a exercitat calea de atac a apelului a

substantivului „Fundație”, nu este de natură să afecteze legitimarea procesuală

activă a acesteia, în calea de atac, fiind dovedită cu certitudine împrejurarea

că este vorba despre una și aceeași persoană juridică.

Curtea a respins excepția ca nefondată.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active parțiale a D.S. Suceava, invocată de această apelantă, de

apelanta intervenientă Fundația P.F.S.-Suceava, precum și de apelantul

Prefectul județului Suceava, cu motivarea că o parte din terenul care face

obiectul revendicării se află în posesia unor persoane fizice, prin efectul

aplicării legilor fondului funciar. Este vorba de o suprafață de aproximativ 5.000

ha teren cu vegetație forestieră, la care se pot adăuga suprafețe suplimentare,

întrucât operațiunile de reconstituire și de constituire a dreptului de

proprietate, reglementate prin Legea nr. 247/2005, sunt în curs de desfășurare.

Asupra acestei excepții, pe care o consideră

neîntemeiată, Curtea a statuat în motivele ce succed, cele care vizează fondul

dreptului litigios, fiind necesară o abordare a uneia dintre tezele probatorii

specifice acțiunii în revendicare imobiliară și anume obligația reclamantului

de a dovedi că bunul este stăpânit fără drept de către pârâtul chemat în

judecată, prin aceasta justificând calitatea procesuală pasivă a persoanei

chemată în judecată.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, excepție invocată în mod constant pe

parcursul procesului, inclusiv prin declarațiile de apel, precum și în fața

Curții de Apel Cluj, prin concluziile scrise depuse, de către Statul Român prin

M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, de către Fundația P.F.S.-Suceava, de către

Prefectul județului Suceava și de către R.N.P.R. prin D.S. Suceava, cu o

motivare care susține, în esență, două argumente fundamentale, și anume:

reclamanta nu este continuatoarea vechiului Fond B.O.R. al Bucovinei, existând

diferențe semnificative și evidente de statut juridic, de scop și de obiect de

activitate, iar pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că vechiul Fond B.O.R.

al Bucovinei a avut în proprietate bunurile imobile revendicate, pârâții

susținând că posesia asupra acestora a fost exercitată în calitate de

administrator, iar nu de proprietar deplin.

Curtea a reținut că prin Decizia de casare nr.

2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în

sensul că, în prezenta cauză, calitatea procesuală activă conține două

componente, și anume: calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane

juridice, Fondul B.O.R. al Bucovinei, desființat prin Decretul nr. 273/1949, și

dobândirea dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilelor

revendicate.

În ceea ce privește calitatea reclamantului

de continuator al vechii persoane juridice, acest aspect a fost irevocabil

soluționat printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, prin Decizia nr. 4401 din 31

octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosar nr. 184/2003,

s-a statuat, în contradictoriu cu toți acești pârâți, că Fondul B.O.R. al

Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular. Soluția a dobândit

autoritate de lucru judecat, întrucât excepția fost respinsă ca nefondată de

Tribunalul Suceava, prin încheierea din 17 septembrie 2001, pronunțată în Dosar

nr. 3631/2001, încheiere care nu a fost niciodată atacată cu apel de părțile în

proces.

În același sens a fost pronunțată și Decizia nr.

7962 din 13 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult, prin aceeași decizie de casare mai

sus evocată, s-a arătat că hotărârile judecătorești sunt opozabile inclusiv

intervenientei Fundația P.F.S. - Suceava, întrucât are calitate de

intervenient în interesul pârâților, iar procesul a fost purtat între reclamant

și pârâții din această cauză.

În consecință, este exclusă orice altă

statuare cu privire la cea dintâi componentă a calității procesual active,

aceea de continuator al vechii persoane juridice, rămânând a se judeca

chestiunea legată de proba dreptului de proprietate al autorului reclamantului

asupra imobilelor revendicate în prezent. Sub acest aspect, cauza a fost

trimisă spre rejudecare în apel.

Față de cele ce preced, excepția lipsei de

calitate procesuală activă a reclamantului pentru motivul că aceasta nu este

continuator al vechii fundații, fiind o persoană juridică distinctă și cu un

statut juridic diferit, se respinge, pentru autoritate de lucru judecat, iar în

privința celei de-a doua componente a incidentului evocat mai sus, instanța

urmează a statua în considerentele referitoare la fondul dreptului litigios.

Cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare de drept comun, invocată prin declarația de apel de

către M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava, de către intervenienta Fundația P.F.S.-Suceava

și de către Prefectul județului Suceava, precum și de R.N.P.R. - D.S. Suceava,

cu motivarea că se revendică bunuri aparținând domeniului public de interes

național, respectiv terenuri cu vegetație forestieră or, astfel de bunuri sunt

inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, excepțiile de la acest regim

juridic fiind doar cele reglementate prin legile speciale reparatorii, în

virtutea cărora este posibilă restituirea lor și aceasta pentru că au intrat în

mod abuziv, fără titlu legal constituit, în patrimoniul statului. Totodată, ca

argument suplimentar al inadmisibilității acțiunii se invocă faptul că aceasta

a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 169/1997,

ignorându-se caracterul special al acestor legi. De altfel, reclamanta înseși a

solicitat restituirea proprietății, după apariția Legii nr. 247/2005, ceea ce

face inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

Curtea a observat că această excepție a fost

soluționată cu prilejul judecării apelului în cel de-al treilea ciclu

procesual, în fața Curții de Apel Timișoara (Dosar nr. 4954/86/2006). Prin

încheierea din 07 decembrie 2009, această instanță a respins excepția,

constatând că litigiul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

și a Legii nr. 10/2001, ceea ce face admisibilă acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile C. civ. De altfel, prin Hotărârea Comisiei Județene

Suceava, nr. 2034/2006, s-a respins contestația formulată de reclamantă în

procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, cu motivarea că cererea nu face

obiectul unei legi speciale de reparație, întrucât reclamanta nu se încadrează

în niciuna dintre formele asociative de proprietate.

Cu prilejul judecății în recurs, prin Decizia

nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. 1162/1/2010),

s-a statuat în sensul că această soluție dată de instanța de apel este legală,

întrucât o excepție similară a fost invocată în primul ciclu procesual,

acțiunea fiind considerată admisibilă, cu puterea lucrului judecat, prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7962/2005.

Chestiunea admisibilității acțiunii în

revendicare de drept comun, exercitată de reclamanta Fundația Fondul B.O.R. al

Bucovinei, a fost, așadar, irevocabil tranșată prin decizia de casare, o

reabordare a acesteia în rejudecarea apelurilor fiind cu neputință. În raport

cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Cu referire specială

la cel dintâi argument care susține excepția inadmisibilității, și care nu a

fost analizat prin hotărârile judecătorești mai sus evocate, se consideră că

pretinsa apartenență a bunurilor revendicate la domeniul public de interes

național, justificată de titularii excepției prin textele normative menționate,

nu face inadmisibilă prezenta acțiune în revendicare de drept comun. Aceasta,

întrucât ceea ce susține reclamanta este tocmai o preluare abuzivă, fără titlu

legal a bunurilor de către Statul Român, solicitare care obligă la cercetarea

legalității titlului de proprietate, implicit a apartenenței acestor bunuri la

domeniul public național, din perspectiva dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998,

privind proprietatea

publica și regimul juridic al acesteia.

În raport cu textul

normativ mai sus evocat, „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate

de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație (3) Instanțele

judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului”.

Prin urmare, un bun

imobil poate fi considerat ca aparținând domeniului public numai dacă titlul

statului este neviciat; în caz contrar, afectațiunea sa (prin acesta

inalienabilitatea) nu poate exclude bunul de la retrocedare. Excepția de la

acest principiu a fost introdusă prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pentru anumite categorii de bunuri, expres și limitativ prevăzute, afectațiunea

actuală salvându-le de la revendicare, chiar și în ipoteza în care titlul

statului este viciat (În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod

abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea

în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi, aceea afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent).

Prin urmare, acțiunea este, în principiu

admisibilă, în raport cu cele ce preced și a fost respinsă excepția

inadmisibilității.

Cu privire la excepția nulității actelor de

autorizare/funcționare a Fundației Fondul B.O.R. al Bucovinei, invocată și

susținută de apelanta R.N.P.R. - D.S. Suceava, atât prin declarația de apel,

apoi în fața instanței de recurs, cât și prin înscrisurile depuse în fața

Curții de Apel Cluj (pag. 39-46,vol. XII). Această excepție a fost invocată și

de către intervenienta Fundația P.F.S.-Suceava.

Se afirmă, în esență, că este nulă hotărârea

pronunțată la 06 septembrie 2011 de Judecătoria Suceava în Dosar nr. 8740/314/2011,

în procedura necontencioasă a modificării actelor constitutive ale Fundației,

precum și actele care au stat la baza emiterii acestei încheieri, Hotărârea

Fundației nr. 132 din 18 iulie 2011 și actele adiționale autentificate sub nr. 2100

și respectiv nr. 2121 din 22 iulie 2011 de B.N.P. Asociați S.M. din Rădăuți,

județul Suceava.

Se afirmă că încheierea de autorizare a

modificărilor este nulă, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale

care guvernează controlul de legalitate pe care jucătorul cererii de înscriere

a modificării ar fi trebuit să îl efectueze asupra cererii și asupra actelor

care au stat la baza acesteia potrivit O.G. nr. 26/2000 (art. 8 alin. (2), art.

33, 34, din O.G. nr. 26/2000, art. 7 alin. (2) lit. c) și prevederilor Legii nr.

7/1996.

In considerarea faptului că bunurile

menționate în art. 4 lit. a) alin (1) nu au fost aportate în natură/donate de

către Fondatori cu ocazia stabilirii patrimoniului inițial în anul 2000,

instanța nu ar fi putut „majora” acest patrimoniu, în urma declarației

membrilor că imobilele în suprafață de peste 192.000. hectare „începând cu data

de 01 iulie 2011 sunt în întregime în posesia și proprietatea deplină a

Fundației”, în lipsa actelor translative de proprietate prin care

aportatorii/donatorii/membrii fondatori demonstrează dreptul de proprietate

asupra bunurilor aportate și modalitatea de transfer.

O astfel de „majorare” nu ar fi putut fi

operată decât dacă s-ar fi depus dovada necontestată a actelor care să ateste

aportul membrilor fundației sau a altui mod de dobândire a proprietății asupra

acestora. Or, pe de o parte instanța ar fi trebuit să observe că o astfel de

declarație este contrară principiului de drept nemo dat quot non habet, nici

unul dintre membrii fundației nefiind proprietar asupra acestora, astfel că

aceste bunuri nu ar fi putut fi aportate/donate/transferate în alt mod de

aceștia, iar pe de altă parte, că atâta vreme cât asupra obiectului dreptului

de proprietate respectiv există un litigiu, nici nu s-ar putea face o astfel de

dovadă înaintea finalizării acestui litigiu, cu atât mai puțin ar putea fi

luată drept dovadă un act unilateral, o simplă declarație/hotărâre a membrilor

în cadrul procedurii necontencioase.

În egală măsură, se arată, nu se poate

statornici pe calea unei încheieri pronunțate în cadrul procedurii

necontencioase un nou mod de dobândire/transmitere a proprietății: „declarația

membrilor fondatori ai persoanei juridice fără scop patrimonial”. Până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare este nulă absolut

modificarea Statutului Fundației în sensul menționării existenței în

patrimoniul Fundației nou înființate a unui drept de „proprietate” „deplin,

exclusiv și absolut” asupra terenurilor ce fac obiectul prezentului litigiu.

Curtea a constatat că prin încheierea

autentificată din 17 martie 2000 s-a decis înființarea Fundației Fondul B.O.R.

al Bucovinei, care urma să funcționeze conform Statutului acesteia, legalizat

din 16 martie 2000 și actului constitutiv autentificat de B.N.P. din 16 martie 2000.

Prin sentința nr. 109 din 11 aprilie 2000

pronunțată în Dosar nr. 3127/2000 al Tribunalului Suceava, s-a acordat

personalitate juridică Fundației umanitare Fondul B.O.R. al Bucovinei având

obiectul de activitate stabilit prin Statutul nr. 788 din 16 martie 2000 (pag.

19 Dosar nr. 3631/2001).

Prin Încheierea Judecătoriei Suceava

pronunțată în data de 22 august 2001 în Dosar nr. 6053/2001, s-a dispus

înscrierea în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor a modificărilor aduse

Statutului, conform actului adițional din 09 august 2001, autentificat din 20

august 2001, în sensul că Fundația este una și aceeași persoană juridică cu cea

care și-a încetat activitatea în mod abuziv prin Decretul nr. 273/1948 (pag.

235 Dosar nr. 3631/2001).

Ulterior, prin încheierea Judecătoriei

Suceava pronunțată în data de 23 decembrie 2003 în Dosar nr. 8383/2003 s-a luat

act de modificările interveniente în Statutul Fundației, conform actului

adițional autentificat din 25 septembrie 2005, în sensul că Fundația are ca

obiect principal de activitate activitatea filantropică, diaconal creștină,

pentru susținerea căreia are nevoie de restituirea și retrocedarea întregului

patrimoniu deținut inițial (pag. 22 Dosar nr. 2105/2003 al Curții de Apel

Galați).

Cert este că Fundația a fost înscrisă,

conform certificatul de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial din

06 ianuarie 2004.

Pe parcurs, Fundația a înregistrat mai multe

modificări de Statut și act constitutiv.

Prin încheierea Judecătoriei Suceava

pronunțată în data de 10 aprilie 2007, în Dosar nr. 3476/314/2006, irevocabilă,

s-a respins ca nefondată cererea reclamantei Fundația P.F.S.- Suceava

împotriva pârâtei Fundația Fondul B.O.R. al Bucovinei având ca obiect radierea

mențiunii făcute în registrul asociațiilor și fundațiilor la nr. 16/2000, cu

privire la modificările Statutului, în sensul că este una și aceeași persoană

cu cea care și-a încetat activitatea în mod abuziv prin Decretul nr. 273/1948.

Reclamanta a solicitat, totodată, radierea tuturor mențiunilor din actul

constitutiv și din actele adiționale contrare scopului prevăzut de Legea nr. 21/1924,

a mențiunilor referitoare la denumirea de Fundație, a celor referitoare la

Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, precum și a celor făcute după data de 01

mai 2000 la poziția nr. 16/2000. În fine, s-a solicitat constatarea nulității

mențiunilor făcute în Registrul asociațiilor și fundațiilor, ca fiind efectuate

de către o autoritate necompetentă, respectiv de Tribunalul Suceava, iar nu de

Judecătoria Suceava.

Respingând aceste cereri de radiere, instanța

a reținut, în esență, că mențiunile ce se înscriu în Registrul asociaților și

fundaților reprezintă, în fapt, însăși textele actelor adiționale prin care se

modifică actele constitutive ori statutele acestora, prin urmare, o radiere nu

poate fi operată atâta timp cât actul adițional de modificare a statutului este

în vigoare.

Prin sentința civilă nr. 1656 din 02 mai 2007

a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosar nr. 3993/314/2006, a fost admisă în

parte acțiunea reclamantei Fundația P.F.S.-Suceava împotriva pârâtei

Fundația Fondul B.O.R. al Bucovinei, fiind anulat actul constitutiv și statutul

pârâtei, inclusiv modificările aduse acestora până la data de 20 martie 2006.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității

absolute a actului constitutiv și a Statutului Fundației pârâtei, precum și a

tuturor modificărilor ulterioare întrucât pârâta și-a declarat un scop de

natură patrimonială, nu a identificat fondatorul și nici patrimoniul inițial.

Reclamanta a mai precizat că în mod nelegal s-a menționat în actul constitutiv

că ar fi continuatoarea vechii Fundații, desființată abuziv prin Decretul nr. 273/1949.

Nulitatea actelor constitutive a fost

invocată și sub aspectul încălcării disp. art. 17 alin. (2) lit. d) din O.G. nr.

26/2000 și ale art. 73 din Legea nr. 21/1924.

Analiza legalității actului constitutiv și a

statutului Fundației pârâte s-a făcut în raport cu prevederile Legii nr. 21/1924,

în vigoare la data încheierii acestora, 15 martie 2000, iar legalitatea

modificărilor ulterioare s-a verificat în raport cu dispozițiile O.G. nr. 26/200.

Instanța a concluzionat în sensul că actul

constitutiv încheiat în data de 15 martie 2000 nu constituie patrimoniul

Fundației, deși această condiție este prevăzută sub sancțiunea nulității

absolute. Modificarea ulterioară a actului constitutiv, prin actul adițional

din 15 martie 2006, nu poate acoperi nulitatea actului de fondare, fiind vorba

de o nulitate absolută. În concluzie, nici actul constitutiv și nici Statutul

Fundației nu constituie patrimoniu, împrejurare ce atrage nulitatea absolută.

Cu privire la obiectul și scopul Fundației

pârâte, s-a constatat că acesta nu este unul de interes obștesc, conform art. 66

din Legea nr. 21/1924, fiind unul patrimonial, motiv pentru care este lovit de

nulitate absolută.

S-a respins motivul de nulitate referitor la

cea de-a treia condiție esențială pentru valabilitatea actului de fondare, și

anume, existența unui fondator, instanța constatând că acest motiv nu este

întemeiat.

Prin decizia civilă nr. 19/30 ianuarie 2009 a

Tribunalului Brașov pronunțată în Dosar nr. 3993/314/2006, s-au respins

excepțiile nulității sentinței civile nr. 1656/2007 a Judecătoriei Suceava, a

lipsei calității procesuale a apelantei și a inadmisibilității apelului, fiind

respins apelul reclamantei Fundația P.F.S.-Suceava. Totodată, s-a admis

apelul pârâtei Fundația Fondul B.O.R. al Bucovinei, respingându-se cererea de

chemare în judecată, având ca obiect nulitatea actelor constitutive și a

modificărilor aduse acestora. Această decizie a rămas irevocabilă (pag. 173 Dosar

nr. 4954/86/2006 al Curții de Apel Timișoara).

Prin sentința civilă nr. 1650 din 02 mai 2007

a Judecătoriei Suceava pronunțată în Dosar nr. 3420/314/2006 s-a respins

cererea reclamantei Fundația P.F.S. Suceava de dizolvare a pârâtei Fundația

Fondului B.O.R. al Bucovinei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

judecătoria a reținut că pârâta este o fundație specială, de sine stătătoare a

Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, având obiect de activitate filantropică,

diaconal creștină, pentru susținerea căreia are nevoie de restituirea și

retrocedarea întregului patrimoniu avut inițial.

S-a reținut că statutul pârâtei întrunește

condițiile prevăzute de art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 26/2006 și include

elementele prevăzute sub sancțiunea nulității absolute explicitarea scopului

fundației, atribuțiile organelor de conducere, procedura de modificare a

componenței organelor de conducere, pe parcursul existenței fundației,

destinația bunurilor, în cazul dizolvării fundației.

Instanța a concluzionat că pârâta, prin

activitatea sa, a respectat ordinea publică și nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a se dizolva Fundația, potrivit art. 56 O.G. nr. 26/2000.

Prin Decizia civilă nr. 32 din 11 februarie 2008

pronunțată de Tribunalul Suceava, s-au respins apelurile declarate de

reclamanta Fundația P.F.S. Suceava și de pârâta Fundația Fondului B.O.R. al

Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva sentinței civile mai

sus arătate. Au fost respinse cererile de intervenție formulate de

intervenienții Prefectul județului Suceava și R.N.P.R. - D.S. Suceava.

Hotărârea instanței de apel a rămas

irevocabilă urmare a respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 584/R din

11 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 3420/314/2006.

Prin încheierea pronunțată la data de 6

septembrie 2011 de Judecătoria Suceava, în Dosar nr. 8740/314/2011, a fost

admisă cererea formulată de reclamanta apelantă intimată Fundația „F.B.O.R. al

Bucovinei” și instanța a luat act de modificarea intervenită în art. 1 alin.

(4) din Statut, în sensul cooptării de noi membrii, precum și de modificarea

intervenită în art. 4 din Statut și a dispus înscrierea modificărilor în

registrul Asociațiilor și Fundațiilor.

Curtea a reținut că ceea ce se invocă pe cale

incidentală în prezentul proces este nulitatea unor hotărâri judecătorești,

sentințe și încheieri, pronunțate în procedura specifică înființării unei

fundații și a modificărilor ulterioare ale actelor de înființare, pentru motive

ce tind la exercitarea unui control jurisdicțional al acestor hotărâri

judecătorești.

Sentința de înființare a reclamantei ca

persoana juridică și apoi încheierile de modificare a statutului care i-au

urmat au fost pronunțate de o instanță de judecată într-o procedură

necontencioasă, reglementată prin dispozițiile generale cuprinse în Cartea a

III-a a C. proc. civ. (art. 331 și urm.).

Astfel, în raport cu art. 331 C. proc. civ.,

cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței fără însă

să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană,

precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau de luarea

unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire sau asigurare sunt supuse

dispozițiilor acestei proceduri.

Conform art. 336 C. proc. civ., încheierea

prin care se încuviințează cererea este executorie, ea este supusă recursului,

respectiv apelului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 (art. 1 pct.

59). Termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunțare pentru cei

care au fost de față și de la comunicare pentru cei care au lipsit, iar calea

de atac poate fi exercitată de „orice persoană interesată chiar dacă nu a fost

citată la dezlegarea cererii”.

Sub aspectul căilor de atac, posibilitatea

exercitării recursului (apelul, conform N.C.P.C.), exclude admisibilitatea

acțiunii în nulitate și aceasta întrucât este de principiu că hotărârile

judecătorești, fără a distinge în funcție de procedura în care au fost emise,

pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și

exercitate în condițiile legii, aceasta fiind procedura obișnuită de atac în

materie judiciară.

În acest context, Curtea a reținut că pârâta

apelantă avea dreptul de a exercita calea legală de atac împotriva tuturor

acestor hotărâri a căror nulitate o invocă în prezent și nu a uzat de recurs,

cu toate că în cursul actualului proces, început în anul 2001, a avut

cunoștință de hotărârile pronunțate în procedura necontencioasă, acestea fiind

depuse de reclamantă la dosar. Partea nu a dovedit că s-a aflat în

imposibilitatea să exercite calea de atac a recursului care se afla la

dispoziția sa.

Mai mult, Curtea a observat că ceea ce s-a

invocat pe cale incidentală este excepția nulității hotărârilor de înființare

și modificare a Statutului Fundației, iar nu inopozabilitatea acestor hotărâri,

o sancțiune distinctă ce poate fi invocată în apărare de terții lezați prin

hotărârea pronunțată într-un proces în care nu au avut calitatea de părți.

Din această perspectivă, se reține că în ceea

ce privește nulitatea actelor adiționale și a hotărârilor Fundației aceasta a

fost invocată și în procesele anterioare, relevantă fiind împrejurarea că

sentința civilă nr. 1650 din 02 mai 2007 a Judecătoriei Suceava, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 584/R din 11 martie 2009 a Curții de Apel

Cluj este opozabilă inclusiv pârâtei R.N.P.R. SA, care a avut calitatea de

intervenientă în acest proces, statuările instanței de recurs cu privire la

legalitatea modificărilor aduse actelor constitutive ale Fundației impunându-se

cu autoritate de lucru judecat.

Ceea ce s-a susținut în mod constant, ca

motiv de nulitate și chiar de dizolvare a Fundației este lipsa identității și a

continuității între reclamantă și vechea Fundație a Fondului B.O.R. al

Bucovinei, de natură să confere un caracter ilicit scopului funcționării

acesteia, axat pe însușirea fără drept a unui patrimoniu. Această lipsă de

identitate și de continuitate între cele două persoane juridice a fost în mod

repetitiv afirmată de pârâții în proces și reprezintă esența cauzelor de

nulitate susținute în raport cu actul de înființare al Fundației și cu actele

succesive de modificare, toate menite să creeze aparența unei false identități.

Intr-adevăr, una dintre condițiile esențiale

de legitimare procesuală activă a reclamantei în procesul de revendicare

imobiliară a bunurilor preluate abuziv de stat este reprezentată de

constatarea, prin hotărâre judecătorească, a faptului că este una și aceeași persoană

juridică cu cea desființată. Este vorba despre o hotărâre care, în urma

administrării de probe, la capătul unei verificări jurisdicționale de fond,

stabilește că, într-adevăr, identitatea cerută de lege se verifică.

Atunci când hotărârea judecătorească nu

întrunește aceste cerințe, mărginindu-se la a constata că prin actul ei de

înființare sau statut persoana juridică se autodeclară succesoare ori

continuatoare a vechii persoane juridice și, implicit, proprietarul bunurilor

care au aparținut acesteia, fără însă ca instanța să facă verificări de fond

privitoare la existența identității juridice între cele două entități, trebuie

considerat că această cerință nu este îndeplinită.

În procesul de față, este adevărat că prin

încheierile evocate de autorii excepției s-au făcut astfel de constatări,

acordându-se personalitate juridică Fundației și încuviințându-se modificări

ale statutului, conform actelor adiționale succesive, fără a se verifica, în

concret, calitatea reclamantei de succesoare a entității arătate în dispozitiv,

făcând referire exclusiv la mențiunea statutară prin care reclamanta se

autodeclară succesoare.

Nu poate fi omisă, însă, împrejurarea că prin

Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a fost invocată, sub acest aspect, o hotărâre judecătorească irevocabilă,

pronunțată în procedura necontencioasă, specifică prezentei acțiuni în

revendicare, și anume încheierea din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Suceava,

pronunțată în Dosarul civil nr. 3631/2001, în primul ciclu procesual. Prin

urmare, Curtea este obligată să rețină existența unei hotărâri judecătorești

care a stabilit, în cadrul unei verificări jurisdicționale, existența

identității între fosta și actuala entitate juridică, iar nu doar existența

unei hotărâri care nu se fundamentează pe o verificare jurisdicțională, ci pe

constatarea conținutului unei clauze statutare prin care persoana juridică își

afirmă ea însăși, în mod unilateral, o anumită calitate.

Mai mult decât atât, un control judiciar al

hotărârii de înființare și a celor prin care s-a luat act de modificările aduse

statutului fundației a avut loc în cele trei procese declanșate de Fundația Pro

Fondbis 1946, „Semper” Suceava, având ca obiect dizolvarea Fundației, nulitatea

acelor constitutive și a tuturor celor de modificare a statutului și respectiv

dizolvare, procese finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești

irevocabile și investite cu puterea lucrului judecat.

Pentru toate cele ce preced, a fost respinsă excepția

nulității actelor de autorizare/funcționare a Fundației Fondul B.O.R. al

Bucovinei, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

invocată și susținută pe parcursul procesului de Prefectul județului Suceava,

Curtea reamintește că în ședința publică din 04 noiembrie 2001 această parte a

declarat că înțelege să renunțe la susținerea excepției, astfel încât,

constatând că actul de dispoziție al părții a fost făcut cu respectarea

condițiilor procedurale în vigoare, s-a luat act de această renunțare prin

încheierea din 04 noiembrie 2011.

B. Fondul dreptului dedus judecății,

În fața Curții de Apel Cluj, la termenul de

judecată din data de 04 noiembrie 2011, av