ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6298/2008

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2750/C/2007 pe rolul Tribunalului Călărași, recurentul

D.G. a solicitat în contradictoriu cu Primăria municipiul Călărași, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției de respingere

nr. 3744 din 6 iulie 2007 emisă de pârâtă, împotriva notificării reclamantului,

prin care a solicitat restituirea suprafeței de 450 mp, teren expropriat prin

Decretul nr. 89 din 8 martie 1982.

În motivarea

cererii reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 înregistrată sub nr. 33540 din 16 august 2005 solicitând

retrocedarea suprafeței de 450 mp teren în natură într-o zonă disponibilă în

intravilanul municipiul Călărași, deoarece pe amplasamentul inițial din str. N.

nr. 22 există edificat un bloc de locuințe.

Suprafața de

teren solicitată a fost expropriată prin Decretul nr. 89 din 8 martie 1982 iar

prin dispoziția nr. 3744 din 6 iulie 2007 Primăria Călărași a respins

notificarea formulată de reclamantul D.G. motivat de faptul că nu a depus

actele doveditoare prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată,

respectiv nu a fost comunicată prin executor

judecătoresc,

însă notificarea a fost înregistrată sub nr. 33540 din 16 august 2005 la

primărie suplinind în acest mod cerința prevăzută

de textul de lege menționat cu

privire la dovada respectării termenului prevăzut de

dispozițiile art. 21 din lege.

Tribunalul

Călărași prin sentința civilă nr. 2091 din 19 septembrie 2007 a admis excepția

tardivității formulării notificării invocată de pârâta Primăria Municipiului

Călărași și a respins plângerea împotriva dispoziției nr. 3744/2007.

Pentru a se

pronunța astfel prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora „persoana îndreptățită va

notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana

juridică deținătoare", însă, reclamantul a formulat notificare în august

2005, cu mult după expirarea termenului prevăzut de lege.

Apelul declarat

în termen legal de reclamantul D.G. a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 28A din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

reținând, de asemeni, neîndeplinirea cerințelor art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Nemulțumit fiind de soluția

pronunțată de apel, reclamantul a formulat în termen legal recurs înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 februarie 2008,

critica vizând pe de o parte interpretarea greșită a legii de către instanța de

apel și pe de altă parte motive de netemeinicie, reiterând de altfel motivele

din apel.

Recurentul-reclamant

a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată în

limitele criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile

administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte apreciază că recursul nu

este întemeiat pentru următoarele considerente:

Regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 a fost

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor acestei legi, persoana îndreptățită, proprietar al

imobilelor preluate abuziv, puteau notifica, în termenul prevăzut de

acest act normativ persoana juridică deținătoare [art. 22 alin. (1)].

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, astfel cum

a fost

modificată prin Legea nr.

247/2005, nerespectarea termenului pentru formularea notificării atrage

pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Textul legal menționat a fost declarat a fi în concordanță cu

prevederile

constituționale prin

decizia nr. 21 din 27 ianuarie 2004 a Curții Constituționale.

Analizând probatoriile

administrate în cauză se constată că notificarea formulată de reclamantul D.G.

a fost depusă la data de 16 august 2005, cu mult peste termenul legal ce a

expirat la 14 februarie 2002.

În raport de

data depunerii notificării și de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea

10/2001, reclamantul este decăzut din dreptul de a solicita în justiție

despăgubiri pentru imobilul preluat și ca atare, criticile inserate în

motivarea recursului nu pot fi reținute.

Chiar și

Legea nr. 247/2005 aduce o serie de modificări și completări Legii nr. 10/2001,

evidențiate punctual prin Titlul

I

al legii însă aceste modificări nu se referă

însă la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevede obligativitatea

adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la

data de 14 februarie 2002.

Nemulțumirea

recurentului cu privire la excepția tardivității se constată că a fost invocată

prin întâmpinare, instanța având obligația prevăzută de art. 129 C. proc. civ.

a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate de părți, inclusiv asupra

excepțiilor.

Mai mult, așa cum a

sesizat și instanța de fond , motivarea în drept a dispoziției de respingere

privind notificarea în cauză se întemeiază pe dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001, care în alin. (1) prevede termenul în care se poate formula

notificarea.

Față de cele de mai

sus, Înalta Curte observă că termenul la care ar fi

trebuit să depună notificare reclamantul a expirat în luna februarie

2002, astfel că

notificarea acestuia

este tardivă cum bine au reținut instanțele de fond și apel.

Ca atare,

pentru considerentele expuse, recursul declarat în cauză se privește ca

nefondat și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr. 28 A din

data de 21 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 octombrie 2008.