ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7370/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2118 din 11

octombrie 2006 Tribunalul Călărași a admis acțiunea formulată de reclamanta

P.L. în contradictoriu cu Primăria municipiului Călărași și primarul acestuia,

dispunând anularea dispoziției nr. 2095 din 12 iulie 2006 emis de primarul

municipiului Călărași și restituirea în natură a terenului de 100 mp situat în

municipiul Călărași.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că în urma notificării nr. 703/2001 formulată de reclamanta Primăria

Călărași a dispus restituirea suprafeței de 300 mp iar prin dispoziția nr. 2095

din 25 iulie 2006 a acordat măsuri reparatorii prin echivalent aferente

suprafeței de 100 mp teren din acela revendicat de reclamantă, de 400 mp situat

în Călărași.

Primăria a motivat refuzul restituirii

în natură a terenului revendicat prin aceea că terenul este afectat de

utilități publice, fiind destinat accesului la un imobil din apropiere și

construirii unei parcări, iar subteran este străbătut de conducte de

canalizare.

Aceste susțineri ale intimatei nu au

fost însă probate, iar schița depusă în instanță la termenul din 26 octombrie

2006 nu este revelatoare, deoarece nu individualizează terenul în litigiu.

De asemenea tribunalul nu a acordat

eficiență declarației reclamantei, prin care își exprimă acordul ca pentru 100

mp teren să primească despăgubiri, deoarece o atare declarație nu are natura

unei renunțări la dreptul pretins în accepțiunea art. 247 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă, prin decizia nr. 41 A din 16 februarie 2007 a respins ca nefondat

apelul Primăriei municipiului Călărași împotriva sentinței nr. 2118 din 11

octombrie 2006 a Tribunalului Călărași.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a concluzionat că acordul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafața

de 100 mp teren intravilan, deci aceea totală de 400 mp revendicată, nu are

relevanță, deoarece în conformitate cu art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001,

restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii

este regula în materia măsurilor reparatorii, iar acelea prin echivalent pot fi

dispuse numai pe cale de excepție, atunci când restituirea în natură nu este

posibilă.

Așa fiind, declarația contestatoarei

nu are valoarea renunțării la un drept, de vreme ce legea condiționează

acordarea despăgubirilor nu de acordul persoanei îndreptățite ci de

imposibilitatea restituirii în natură.

Curtea a înlăturat, nefiind probate

susținerile pârâtei privind afectațiunea utilității publice a terenului de 100

mp precum și acelea privind lipsa de fundament juridic a solicitărilor de

restituire a acestui teren, în absența unei hotărâri judecătorești de anulare a

donației, pe considerentul că intenția de liberalitate a reclamantei lipsește

cu desăvârșire.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Primăria municipiului Călărași.

În motivarea recursului, neîncadrat

în drept, recurenta susține că declarația contestatoarei de renunțare la

restituirea în natură a terenului în suprafață de 100 mp, semnifică un act de

liberalitate în sensul art. 813 C. civ., ale cărui efecte trebuiau înlăturate

numai pe calea unei acțiuni în anulare.

Instanța de fond și apoi cea de

apel, dispunând restituirea în natură a terenului de 100 mp nu a stabilit cu

certitudine amplasamentul și afectațiunea acestuia unei utilități publice,

accesul la blocul de locuințe, rețele de canalizări și parcare, înfrângând

astfel dispozițiunile art. 11 din Legea nr. 10/2001 cu referire la Legea nr.

247/2005.

Recursul este întemeiat, astfel cum

se va arăta în cele ce urmează:

Din suprafața de 400 mp teren,

preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 197/1987

reclamantei-contestatoare P.L. i-a fost restituită în natură suprafața de 300

mp iar pentru suprafața de 100 mp, primarul municipiului Călărași i-a acordat

prin dispoziția nr. 2095 din 12 iulie 2006 măsuri reparatorii.

Este adevărat că printr-o declarație

autentică, P.L. a consimțit la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

aferente suprafeței de 100 mp teren, dar, așa cum corect s-a reținut prin

hotărârile precedente pronunțate în cauză, o atare declarație nu semnifică

renunțarea la un drept în sensul art. 247 C. proc. civ. și nici nu poate fi

încadrată într-un act de liberalitate pentru a cărei desființare este necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești de anulare, așa cum susține recurenta.

În contextul în care art. 2 și art.

3 din Legea nr. 10/2001 instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în

natură, iar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și

numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului

în natură, este evident că manifestarea de voință a persoanei îndreptățite este

subordonată acestei condiții legale.

Așa fiind, declarația autentică a

contestatoarei intimate este lipsită de semnificație în soluționarea cauzei,

așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate și aceasta cu atât mai

mult cu cât în mod curent entitățile deținătoare nu solicită atari declarații

atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a

imobilului.

În cauză însă, instanțele de fond și

apel nu au verificat apărările pârâtei-recurente legate de imposibilitatea

restituirii în natură a terenului de 100 mp, dat fiind afectațiunea acestuia

utilității publice, luând în considerație doar înscrisurile prezentate de reclamantă

din al căror conținut nu rezultă amplasamentul terenului revendicat față de

amplasamentul terenului expropriat prin Decretul nr. 197/1987. De asemenea

instanțele nu au verificat pe calea unei expertize topo dacă terenul de 100 mp

revendicat, coincide cu planul de situație prezentat de primăria municipiului

și dacă terenul este afectat în totalitate de amenajarea verticală a blocului,

30 decembrie, de rețele de canalizare și de o parcare. O atare verificare se

impune cu atât mai mult cu cât din raportul comisiei constituită în temeiul

Legii nr. 10/2001 (poz. 29 dosar fond) rezultă că terenul revendicat este

inclus în domeniul public al municipiului Călărași, potrivit H.G. nr. 349 din

27 decembrie 2001.

Expertul topo va stabili exactitatea

acestor afirmații din raportul comisiei și va evidenția dacă suprafața de teren

în litigiu este utilă pentru normala folosință a blocului și a celorlalte

construcții pentru care s-a procedat la exproprierea imobilului proprietatea

contestatoarei.

Lămurirea acestor aspecte sunt

esențiale pentru corecta soluționare a cauzei, în viziunea art. 10 alin. (3)

coroborat cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 deoarece trebuie să se

facă cuvenita distincție între teren liber și teren liber ce poate fi restituit

în natură, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului

liber, este subordonată afectațiunii sale.

Față de cele expuse, legalitatea

soluționării cauzei este afectată, cu conotații în fondul acesteia și se impune

în temeiul art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei nr. 41 din 16 februarie 2007

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, cu trimitere spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul pârâtei Primăria

municipiului Călărași împotriva deciziei nr. 41/A din 16 februarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IX- civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie

2007.