ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7370/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2118 din 11 octombrie 2006 Tribunalul Călărași a admis acțiunea formulată de reclamanta P.L. în contradictoriu cu Primăria municipiului Călărași și primarul acestuia, dispunând anularea dispoziției nr. 2095 din 12 iulie 2006 emis de primarul municipiului Călărași și restituirea în natură a terenului de 100 mp situat în municipiul Călărași. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în urma notificării nr. 703/2001 formulată de reclamanta Primăria Călărași a dispus restituirea suprafeței de 300 mp iar prin dispoziția nr. 2095 din 25 iulie 2006 a acordat măsuri reparatorii prin echivalent aferente suprafeței de 100 mp teren din acela revendicat de reclamantă, de 400 mp situat în Călărași.

Primăria a motivat refuzul restituirii în natură a terenului revendicat prin aceea că terenul este afectat de utilități publice, fiind destinat accesului la un imobil din apropiere și construirii unei parcări, iar subteran este străbătut de conducte de canalizare. Aceste susțineri ale intimatei nu au fost însă probate, iar schița depusă în instanță la termenul din 26 octombrie 2006 nu este revelatoare, deoarece nu individualizează terenul în litigiu. De asemenea tribunalul nu a acordat eficiență declarației reclamantei, prin care își exprimă acordul ca pentru 100 mp teren să primească despăgubiri, deoarece o atare declarație nu are natura unei renunțări la dreptul pretins în accepțiunea art. 247 C. proc.

civ. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin decizia nr. 41 A din 16 februarie 2007 a respins ca nefondat apelul Primăriei municipiului Călărași împotriva sentinței nr. 2118 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Călărași. Pentru a decide astfel, instanța de apel a concluzionat că acordul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafața de 100 mp teren intravilan, deci aceea totală de 400 mp revendicată, nu are relevanță, deoarece în conformitate cu art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar acelea prin echivalent pot fi dispuse numai pe cale de excepție, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Așa fiind, declarația contestatoarei nu are valoarea renunțării la un drept, de vreme ce legea condiționează acordarea despăgubirilor nu de acordul persoanei îndreptățite ci de imposibilitatea restituirii în natură. Curtea a înlăturat, nefiind probate susținerile pârâtei privind afectațiunea utilității publice a terenului de 100 mp precum și acelea privind lipsa de fundament juridic a solicitărilor de restituire a acestui teren, în absența unei hotărâri judecătorești de anulare a donației, pe considerentul că intenția de liberalitate a reclamantei lipsește cu desăvârșire. Împotriva deciziei a declarat recurs Primăria municipiului Călărași. În motivarea recursului, neîncadrat în drept, recurenta susține că declarația contestatoarei de renunțare la restituirea în natură a terenului în suprafață de 100 mp, semnifică un act de liberalitate în sensul art. 813 C. civ., ale cărui efecte trebuiau înlăturate numai pe calea unei acțiuni în anulare.

Instanța de fond și apoi cea de apel, dispunând restituirea în natură a terenului de 100 mp nu a stabilit cu certitudine amplasamentul și afectațiunea acestuia unei utilități publice, accesul la blocul de locuințe, rețele de canalizări și parcare, înfrângând astfel dispozițiunile art. 11 din Legea nr. 10/2001 cu referire la Legea nr. 247/2005. Recursul este întemeiat, astfel cum se va arăta în cele ce urmează: Din suprafața de 400 mp teren, preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 197/1987 reclamantei-contestatoare P.L. i-a fost restituită în natură suprafața de 300 mp iar pentru suprafața de 100 mp, primarul municipiului Călărași i-a acordat prin dispoziția nr. 2095 din 12 iulie 2006 măsuri reparatorii.

Este adevărat că printr-o declarație autentică, P.L. a consimțit la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, aferente suprafeței de 100 mp teren, dar, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile precedente pronunțate în cauză, o atare declarație nu semnifică renunțarea la un drept în sensul art. 247 C. proc. civ. și nici nu poate fi încadrată într-un act de liberalitate pentru a cărei desființare este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de anulare, așa cum susține recurenta. În contextul în care art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, este evident că manifestarea de voință a persoanei îndreptățite este subordonată acestei condiții legale.

Așa fiind, declarația autentică a contestatoarei intimate este lipsită de semnificație în soluționarea cauzei, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate și aceasta cu atât mai mult cu cât în mod curent entitățile deținătoare nu solicită atari declarații atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a imobilului. În cauză însă, instanțele de fond și apel nu au verificat apărările pârâtei-recurente legate de imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 100 mp, dat fiind afectațiunea acestuia utilității publice, luând în considerație doar înscrisurile prezentate de reclamantă din al căror conținut nu rezultă amplasamentul terenului revendicat față de amplasamentul terenului expropriat prin Decretul nr. 197/1987.

De asemenea instanțele nu au verificat pe calea unei expertize topo dacă terenul de 100 mp revendicat, coincide cu planul de situație prezentat de primăria municipiului și dacă terenul este afectat în totalitate de amenajarea verticală a blocului, 30 decembrie, de rețele de canalizare și de o parcare. O atare verificare se impune cu atât mai mult cu cât din raportul comisiei constituită în temeiul Legii nr. 10/2001 (poz. 29 dosar fond) rezultă că terenul revendicat este inclus în domeniul public al municipiului Călărași, potrivit H.G. nr. 349 din 27 decembrie 2001. Expertul topo va stabili exactitatea acestor afirmații din raportul comisiei și va evidenția dacă suprafața de teren în litigiu este utilă pentru normala folosință a blocului și a celorlalte construcții pentru care s-a procedat la exproprierea imobilului proprietatea contestatoarei.

Lămurirea acestor aspecte sunt esențiale pentru corecta soluționare a cauzei, în viziunea art. 10 alin. (3) coroborat cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 deoarece trebuie să se facă cuvenita distincție între teren liber și teren liber ce poate fi restituit în natură, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber, este subordonată afectațiunii sale. Față de cele expuse, legalitatea soluționării cauzei este afectată, cu conotații în fondul acesteia și se impune în temeiul art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei nr. 41 din 16 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul pârâtei Primăria municipiului Călărași împotriva deciziei nr. 41/A din 16 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX- civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2007.