ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1621/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1621/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sesizarea înregistrată

la 16 februarie 2007, adresată Inspectoratului de Poliție al Județului Gorj, U.L.,

mama minorului U.C.A., a reclamat comportamentul abuziv al lucrătorului de

poliție P.I. și a solicitat efectuarea de cercetări în acest sens.

A susținut ca fiul său,

minorul U.C.A. a fost audiat, în ziua de 25 ianuarie 2007, de către P.I.,

lucrător de poliție la Poliția Municipiului Motru, în biroul directorului, ca

loc nepermis, pe parcursul mai multor ore, fără prezența părinților, pentru

săvârșirea unei pretinse infracțiuni de furt, ce ar fi avut loc la magazinul

vânzătoarei V.H., în timpul audierii, folosindu-se amenințări și injurii.

Sesizarea a fost înaintată

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Actele premergătoare

efectuate în cauză au evidențiat că susținerile făcute de petent în plângere nu

sunt întemeiate considerente pentru care, procurorul de caz, prin rezoluția din

25 mai 2007, dată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 135/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale,

cu referire la dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a reținut că, nu s-a

confirmat exercitarea actelor de amenințare față de minor de către lucrătorul

de poliție, ce ar fi fost realizate, în scopul de a-l determina pe acesta să

recunoască fapta de furt, reclamată.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Craiova, susținând, în esență, aceleași aspecte pe care le-a

invocat în plângerea inițială.

Prin rezoluția cu nr. 1381/II/2/2007,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a

apreciat ca neîntemeiată plângerea petentului, respingând-o, ca atare, cu

motivarea că există serioase dubii cu privire la efectuarea unei cercetări abuzive,

având în vedere că, potrivit declarațiilor minorului, în momentul în care

polițistul ar fi întrebuințat amenințări, de față nu se mai aflau și alte

persoane, astfel că nu se impune infirmarea soluției dată de procuror.

La data de 31 iulie 2007,

petentul prin reprezentant legal, a formulat o cerere, denumită de parte,

plângere penală, împotriva făptuitorului P.I., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 266 alin. (2) și art. 267 alin. (1) C. pen., pe care a

adresat-o Judecătoriei Motru.

În motivarea acestei

plângeri s-a arătat că petentul minor, elev în clasa a III-a, a fost audiat de

P.I., lucrător de poliție în Poliția municipiului Motru, în biroul

directorului, ca loc nepermis pe parcursul mai multor ore, fără prezența părinților,

pentru săvârșirea unei pretinse infracțiuni de furt, în timpul audierii,

folosindu-se amenințarea și tortura.

La termenul de judecată din

17 septembrie 2007, în fața primei instanțe sesizate, reprezentantul legal U.M.

a arătat că pentru aceleași fapte a făcut plângere la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Craiova, după care a depus la dosarul cauzei o precizare prin

care a arătat că, de fapt, înțelege să facă plângere împotriva soluției date de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 135/P/2007.

Prin sentința penală nr. 505

din 15 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2433/263/2007, în baza art. 42

C. proc. pen., Judecătoria Motru a declinat competența de soluționare a cauzei

privind plângerea formulată de petentul U.C.A. împotriva soluției dată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 135/P/2007 și în

contradictoriu cu intimatul P.I., în favoarea Curții de Apel Craiova.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță sesizată a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea

Poliției Române, astfel că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 28 alin.

(1) lit. d) raportat la art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

referitoare la competența materială în prima instanță a curții de apel.

S-a înregistrat dosarul nr. 2325/54/2007,

cu prim termen la 5 decembrie 2007, amânându-se la 16 ianuarie 2007, în vederea

atașării spre analiză și pentru o justă soluționare a cauzei, a dosarului de

urmărire penală nr. 135/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Craiova, în care s-a pronunțat, de către procuror, soluția atacată cu plângere.

Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor

procurorului de netrimitere în judecată, se formulează în termen de 20 de zile

de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277

și 278, dat, în speță, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Craiova.

În cauză, modul de

rezolvare, respectiv rezoluția nr. 1381/II/2/2007 din 2 iulie 2007, apare

comunicată petentului prin poștă, cu scrisoarea recomandată nr. 19185 din 4

iulie 2007, cu data poștei, la destinație 5 iulie 2007, dar nu există nicio

dovadă a zilei de predare a scrisorii către destinatar personal sau către altă

persoană și, în niciun caz, a vreunei confirmări de primire, respectiv, de

înmânare a actului comunicat.

Or, potrivit dispozițiilor art.

182 C. proc. pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit

dispozițiilor prevăzute în Capitolul II intitulat „Citarea, comunicarea actelor

procedurale, mandatul de aducere”, ce face parte din Titlul V „Acte procedurale

și procedura de comunicare”.

Prin urmare, în lipsa unor

dovezi de primire personală de către persoana care a formulat plângerea sau de către

altă persoană, în sensul dispozițiilor art. 181 C. proc. pen., comunicarea

actului nu apare regulat întocmită și în conformitate cu dispozițiile art. 178

– art. 179 C. proc. pen., astfel că plângerea adresată judecătorului, nu poate

fi socotită ca tardivă.

Pe fond, analizând rezoluția

atacată, pe baza lucrărilor și materialului aflat la dosarul cauzei, precum și

a celorlalte înscrisuri prezentate de către petent, se constată că rezoluția

procurorului este legală și temeinică, astfel încât plângerea este nefondată,

urmând a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Din actele premergătoare

efectuate în cauză, respectiv, declarațiile petentului, intimatului P.I.,

raport din 27 februarie 2007, lucrătorului de poliție P.I., raport din 28

februarie 2007, copii ale actelor aflate în dosarul de urmărire penală nr. 461/P/2007,

privind furtul reclamat și celelalte acte noi aflate la dosar, se constată

următoarea situație de fapt și de drept:

La data de 18 ianuarie 2007

s-a depus o sesizare la Poliția municipiului Motru formulată de E.L. cu privire

la furtul sumei de 900 lei din magazinul SC Z. SRL Motru, de către indivizi

necunoscuți.

Efectuându-se verificări în

cauză, a fost audiat minorul U.C.A. de 14 ani presupus autor al furtului, care,

inițial a declarat că ar fi sustras o sumă de bani din magazin, dar ulterior, a

revenit asupra declarației și a precizat că nu a sustras nicio sumă de bani din

acel magazin.

Prima declarație este cea

dată la 25 ianuarie 2007, fiind cea la care se referă petentul în plângere în

sensul că ar fi fost luată abuziv de către intimat, prin întrebuințarea de

amenințări și injurii împotriva minorului, dar fără violențe fizice, în scopul

obținerii de declarații.

Împrejurarea că declarația a

fost luată minorului în lipsa unui reprezentant legal, nu constituie prin ea

însăși o încălcare a unor dispoziții legale, întrucât potrivit dispozițiilor art.

481 alin. (1) C. proc. pen., numai în cazul ascultării învinuitului sau

inculpatului minor, care nu a împlinit 16 ani și numai dacă organul de urmărire

penală consideră necesar, se citează S.P. de la domiciliul minorului, precum și

părinții acestuia.

Or, în cauză, la momentul

luării declarației, minorul nu a avut nici calitatea de inculpat, nici pe aceea

de învinuit, nefiind dispusă, nici măcar începerea urmăririi penale.

Deci, cu atât mai mult, în

situația ascultării unui minor sub 16 ani, presupus făptuitor, față de care se

efectuează acte premergătoare, deci, care nu are calitatea de învinuit sau

inculpat, în cauză, organul de urmărire penală, în nici un caz nu are obligația

legală de a cita pe părinții acestuia, de vreme ce și în ipoteza normei, nu

este reglementată o astfel de obligație, fiind o prerogativă a organului de

urmărire penală.

Celelalte împrejurări

indirecte invocate de petent și care se referă la locul și durata audierii, nu

sunt de natură, de asemenea, să conducă la concluzia luării declarației în

condiții de nelegalitate astfel: nu există elemente că audierea a durat mai

mult decât a fost necesar, iar în ceea ce privește locul audierii, susținerea

este nerelevantă, în condițiile inexistenței unei cerințe legale în acest sens,

iar activitatea desfășurată în acest loc, a fost subsumată celei specifice

poliției judiciare, de constatare a infracțiunilor și de strângere a datelor în

vederea identificării autorilor infracțiunilor, începerii urmăririi penale și

de cercetare penală, potrivit Legii nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea

poliției judiciare.

În ceea ce privește actele

medicale depuse, ce reprezintă tot o împrejurare indirectă, Curtea nu poate

reține că acestea ar putea face dovada, bineînțeles prin coroborare cu alte fapte

sau împrejurări, a întrebuințării unor amenințări împotriva minorului aflat în cercetare,

care să fie cauza unor probleme de sănătate ale acestuia.

În orice caz, în ceea ce

privește declarațiile petentului, și acestea pot servi aflării adevărului, dar

numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte sau împrejurări ce

rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, potrivit art. 75 C. proc.

pen.

În cauză, așa cum rezultă

din susținerile acestuia, nu a fost nicio persoană de față atunci când

intimatul ar fi întrebuințat amenințări la adresa sa, astfel că nu există nicio

declarație a vreunei persoane care să fi asistat direct și nemijlocit la un asemenea

comportament.

De altfel, din declarația directorului

școlii, V.C., existentă la dosarul nr. 135/P/2007, care a fost la un moment dat

prezent în biroul său, când s-a luat declarația, rezultă că minorul a avut

chiar în prezența sa, o atitudine oscilantă cu privire la furt, fără să se

susțină o eventuală atitudine necorespunzătoare a polițistului, în privința

modului de luare a declarației.

De asemenea, același martor arată

că minorul ar fi spus că a recunoscut furtul banilor, de frică, dar în nici un

caz nu se susține că această frică ar fi fost cauzată de întrebuințarea de

amenințări din partea polițistului, constatate direct, sau relatate de minor.

Nici împrejurarea că nu

există o concordanță între prima declarație luată în ziua de 25 ianuarie 2007

și cea luată minorului în prezența părintelui său din 21 martie 2007, nu

reprezintă în sine, un argument în dovedirea susținerii potrivit căreia prima declarație

s-ar fi luat prin întrebuințarea de amenințări de către intimat.

Toate aceste elemente și

date existente în cauză, creează într-adevăr dubii și nu pot să justifice, în

mod rezonabil, concluzia că intimatul, polițist investit cu exercițiul autorității

publice, nu și-ar fi îndeplinit, în limitele legii, atribuțiile de serviciu,

respectiv, că ar fi săvârșit fapta de abuz în serviciu prevăzută și pedepsită

de art. 266 alin. (2) C. pen.

În raport de considerentele

arătate se constată că, rezoluția atacată este legală și temeinică, deoarece

atitudinea lucrătorului de poliție nu poate fi apreciată ca abuzivă, neexistând

temeiuri de fapt sau de drept, care să justifice tragerea la răspundere penală

a lucrătorului de poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii sesizate.

Prin urmare, corect a

procedat organul de urmărire penală, atunci când, prin rezoluție, a stabilit

inexistența faptei săvârșite, adoptând, în cauză, o soluție corespunzătoare, de

neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, potrivit art. 278

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată va fi respinsă, ca

nefondată, menținându-se, astfel, rezoluția atacată.

Petentul a fost obligat prin

sentința penală nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, prin care

s-a dat această soluție, și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs, petentul U.C.A. susținând că hotărârea este

netemeinică și nelegală, neținând seama de suferințele ce i s-au provocat, prin

dorința inculpatului de a obține informații și mărturisiri, cu privire la comiterea

de către acesta a unei pretinse infracțiuni de furt.

Recursul este nefondat.

Contrar susținerilor petiționarului,

activitatea lucrătorului de poliție, reclamantă de acesta, nu este abuzivă, fiind

cerută de necesitatea descoperirii autorului unei infracțiuni grave, urmărite

din oficiu, înscriindu-se în conținutul unor acte premergătoare legale, în

sensul art. 224 C. proc. pen., destinate începerii urmăriri penale.

În speță, nu sunt dovedite

amenințări și violențe exercitate de cel reclamat, împotriva petentului și nici

faptul că acestuia i s-au provocat suferințe psihice, de natură a atrage

răspunderea juridică a făptuitorului, pentru infracțiunea reclamată.

În raport cu cele arătate,

Curtea va trebui să privească, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul U.C.A.

împotriva sentinței penale nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova,

secția minori și familie, și să-l respingă, ca atare, obligând, totodată, pe

recurentul petiționar, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul petiționar U.C.A. împotriva sentinței penale nr.

2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția minori și familie.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 mai 2008.