ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1621/2008

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sesizarea înregistrată la 16 februarie 2007, adresată Inspectoratului de Poliție al Județului Gorj, U.L., mama minorului U.C.A., a reclamat comportamentul abuziv al lucrătorului de poliție P.I. și a solicitat efectuarea de cercetări în acest sens. A susținut ca fiul său, minorul U.C.A. a fost audiat, în ziua de 25 ianuarie 2007, de către P.I., lucrător de poliție la Poliția Municipiului Motru, în biroul directorului, ca loc nepermis, pe parcursul mai multor ore, fără prezența părinților, pentru săvârșirea unei pretinse infracțiuni de furt, ce ar fi avut loc la magazinul vânzătoarei V.H., în timpul audierii, folosindu-se amenințări și injurii.

Sesizarea a fost înaintată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Actele premergătoare efectuate în cauză au evidențiat că susținerile făcute de petent în plângere nu sunt întemeiate considerente pentru care, procurorul de caz, prin rezoluția din 25 mai 2007, dată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 135/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale, cu referire la dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a reținut că, nu s-a confirmat exercitarea actelor de amenințare față de minor de către lucrătorul de poliție, ce ar fi fost realizate, în scopul de a-l determina pe acesta să recunoască fapta de furt, reclamată. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, susținând, în esență, aceleași aspecte pe care le-a invocat în plângerea inițială.

Prin rezoluția cu nr. 1381/II/2/2007, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a apreciat ca neîntemeiată plângerea petentului, respingând-o, ca atare, cu motivarea că există serioase dubii cu privire la efectuarea unei cercetări abuzive, având în vedere că, potrivit declarațiilor minorului, în momentul în care polițistul ar fi întrebuințat amenințări, de față nu se mai aflau și alte persoane, astfel că nu se impune infirmarea soluției dată de procuror. La data de 31 iulie 2007, petentul prin reprezentant legal, a formulat o cerere, denumită de parte, plângere penală, împotriva făptuitorului P.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) și art. 267 alin. (1) C. pen., pe care a adresat-o Judecătoriei Motru.

În motivarea acestei plângeri s-a arătat că petentul minor, elev în clasa a III-a, a fost audiat de P.I., lucrător de poliție în Poliția municipiului Motru, în biroul directorului, ca loc nepermis pe parcursul mai multor ore, fără prezența părinților, pentru săvârșirea unei pretinse infracțiuni de furt, în timpul audierii, folosindu-se amenințarea și tortura. La termenul de judecată din 17 septembrie 2007, în fața primei instanțe sesizate, reprezentantul legal U.M. a arătat că pentru aceleași fapte a făcut plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, după care a depus la dosarul cauzei o precizare prin care a arătat că, de fapt, înțelege să facă plângere împotriva soluției date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 135/P/2007.

Prin sentința penală nr. 505 din 15 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2433/263/2007, în baza art. 42 C. proc. pen., Judecătoria Motru a declinat competența de soluționare a cauzei privind plângerea formulată de petentul U.C.A. împotriva soluției dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 135/P/2007 și în contradictoriu cu intimatul P.I., în favoarea Curții de Apel Craiova. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță sesizată a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, astfel că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. d) raportat la art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., referitoare la competența materială în prima instanță a curții de apel. S-a înregistrat dosarul nr. 2325/54/2007, cu prim termen la 5 decembrie 2007, amânându-se la 16 ianuarie 2007, în vederea atașării spre analiză și pentru o justă soluționare a cauzei, a dosarului de urmărire penală nr. 135/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în care s-a pronunțat, de către procuror, soluția atacată cu plângere. Curtea constată următoarele: Potrivit art. 278 1 C. proc. pen., plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, se formulează în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, dat, în speță, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

În cauză, modul de rezolvare, respectiv rezoluția nr. 1381/II/2/2007 din 2 iulie 2007, apare comunicată petentului prin poștă, cu scrisoarea recomandată nr. 19185 din 4 iulie 2007, cu data poștei, la destinație 5 iulie 2007, dar nu există nicio dovadă a zilei de predare a scrisorii către destinatar personal sau către altă persoană și, în niciun caz, a vreunei confirmări de primire, respectiv, de înmânare a actului comunicat. Or, potrivit dispozițiilor art. 182 C. proc. pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute în Capitolul II intitulat „Citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere”, ce face parte din Titlul V „Acte procedurale și procedura de comunicare”.

Prin urmare, în lipsa unor dovezi de primire personală de către persoana care a formulat plângerea sau de către altă persoană, în sensul dispozițiilor art. 181 C. proc. pen., comunicarea actului nu apare regulat întocmită și în conformitate cu dispozițiile art. 178 – art. 179 C. proc. pen., astfel că plângerea adresată judecătorului, nu poate fi socotită ca tardivă.

Pe fond, analizând rezoluția atacată, pe baza lucrărilor și materialului aflat la dosarul cauzei, precum și a celorlalte înscrisuri prezentate de către petent, se constată că rezoluția procurorului este legală și temeinică, astfel încât plângerea este nefondată, urmând a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Din actele premergătoare efectuate în cauză, respectiv, declarațiile petentului, intimatului P.I., raport din 27 februarie 2007, lucrătorului de poliție P.I., raport din 28 februarie 2007, copii ale actelor aflate în dosarul de urmărire penală nr. 461/P/2007, privind furtul reclamat și celelalte acte noi aflate la dosar, se constată următoarea situație de fapt și de drept: La data de 18 ianuarie 2007 s-a depus o sesizare la Poliția municipiului Motru formulată de E.L.

cu privire la furtul sumei de 900 lei din magazinul SC Z. SRL Motru, de către indivizi necunoscuți. Efectuându-se verificări în cauză, a fost audiat minorul U.C.A. de 14 ani presupus autor al furtului, care, inițial a declarat că ar fi sustras o sumă de bani din magazin, dar ulterior, a revenit asupra declarației și a precizat că nu a sustras nicio sumă de bani din acel magazin. Prima declarație este cea dată la 25 ianuarie 2007, fiind cea la care se referă petentul în plângere în sensul că ar fi fost luată abuziv de către intimat, prin întrebuințarea de amenințări și injurii împotriva minorului, dar fără violențe fizice, în scopul obținerii de declarații. Împrejurarea că declarația a fost luată minorului în lipsa unui reprezentant legal, nu constituie prin ea însăși o încălcare a unor dispoziții legale, întrucât potrivit dispozițiilor art. 481 alin. (1) C. proc.

pen., numai în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului minor, care nu a împlinit 16 ani și numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar, se citează S.P. de la domiciliul minorului, precum și părinții acestuia. Or, în cauză, la momentul luării declarației, minorul nu a avut nici calitatea de inculpat, nici pe aceea de învinuit, nefiind dispusă, nici măcar începerea urmăririi penale. Deci, cu atât mai mult, în situația ascultării unui minor sub 16 ani, presupus făptuitor, față de care se efectuează acte premergătoare, deci, care nu are calitatea de învinuit sau inculpat, în cauză, organul de urmărire penală, în nici un caz nu are obligația legală de a cita pe părinții acestuia, de vreme ce și în ipoteza normei, nu este reglementată o astfel de obligație, fiind o prerogativă a organului de urmărire penală.

Celelalte împrejurări indirecte invocate de petent și care se referă la locul și durata audierii, nu sunt de natură, de asemenea, să conducă la concluzia luării declarației în condiții de nelegalitate astfel: nu există elemente că audierea a durat mai mult decât a fost necesar, iar în ceea ce privește locul audierii, susținerea este nerelevantă, în condițiile inexistenței unei cerințe legale în acest sens, iar activitatea desfășurată în acest loc, a fost subsumată celei specifice poliției judiciare, de constatare a infracțiunilor și de strângere a datelor în vederea identificării autorilor infracțiunilor, începerii urmăririi penale și de cercetare penală, potrivit Legii nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare.

În ceea ce privește actele medicale depuse, ce reprezintă tot o împrejurare indirectă, Curtea nu poate reține că acestea ar putea face dovada, bineînțeles prin coroborare cu alte fapte sau împrejurări, a întrebuințării unor amenințări împotriva minorului aflat în cercetare, care să fie cauza unor probleme de sănătate ale acestuia. În orice caz, în ceea ce privește declarațiile petentului, și acestea pot servi aflării adevărului, dar numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, potrivit art. 75 C. proc. pen. În cauză, așa cum rezultă din susținerile acestuia, nu a fost nicio persoană de față atunci când intimatul ar fi întrebuințat amenințări la adresa sa, astfel că nu există nicio declarație a vreunei persoane care să fi asistat direct și nemijlocit la un asemenea comportament.

De altfel, din declarația directorului școlii, V.C., existentă la dosarul nr. 135/P/2007, care a fost la un moment dat prezent în biroul său, când s-a luat declarația, rezultă că minorul a avut chiar în prezența sa, o atitudine oscilantă cu privire la furt, fără să se susțină o eventuală atitudine necorespunzătoare a polițistului, în privința modului de luare a declarației. De asemenea, același martor arată că minorul ar fi spus că a recunoscut furtul banilor, de frică, dar în nici un caz nu se susține că această frică ar fi fost cauzată de întrebuințarea de amenințări din partea polițistului, constatate direct, sau relatate de minor. Nici împrejurarea că nu există o concordanță între prima declarație luată în ziua de 25 ianuarie 2007 și cea luată minorului în prezența părintelui său din 21 martie 2007, nu reprezintă în sine, un argument în dovedirea susținerii potrivit căreia prima declarație s-ar fi luat prin întrebuințarea de amenințări de către intimat.

Toate aceste elemente și date existente în cauză, creează într-adevăr dubii și nu pot să justifice, în mod rezonabil, concluzia că intimatul, polițist investit cu exercițiul autorității publice, nu și-ar fi îndeplinit, în limitele legii, atribuțiile de serviciu, respectiv, că ar fi săvârșit fapta de abuz în serviciu prevăzută și pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen. În raport de considerentele arătate se constată că, rezoluția atacată este legală și temeinică, deoarece atitudinea lucrătorului de poliție nu poate fi apreciată ca abuzivă, neexistând temeiuri de fapt sau de drept, care să justifice tragerea la răspundere penală a lucrătorului de poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii sesizate.

Prin urmare, corect a procedat organul de urmărire penală, atunci când, prin rezoluție, a stabilit inexistența faptei săvârșite, adoptând, în cauză, o soluție corespunzătoare, de neîncepere a urmăririi penale. Așa fiind, potrivit art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată va fi respinsă, ca nefondată, menținându-se, astfel, rezoluția atacată. Petentul a fost obligat prin sentința penală nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a dat această soluție, și la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, petentul U.C.A. susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală, neținând seama de suferințele ce i s-au provocat, prin dorința inculpatului de a obține informații și mărturisiri, cu privire la comiterea de către acesta a unei pretinse infracțiuni de furt.

Recursul este nefondat. Contrar susținerilor petiționarului, activitatea lucrătorului de poliție, reclamantă de acesta, nu este abuzivă, fiind cerută de necesitatea descoperirii autorului unei infracțiuni grave, urmărite din oficiu, înscriindu-se în conținutul unor acte premergătoare legale, în sensul art. 224 C. proc. pen., destinate începerii urmăriri penale. În speță, nu sunt dovedite amenințări și violențe exercitate de cel reclamat, împotriva petentului și nici faptul că acestuia i s-au provocat suferințe psihice, de natură a atrage răspunderea juridică a făptuitorului, pentru infracțiunea reclamată. În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul U.C.A.

împotriva sentinței penale nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția minori și familie, și să-l respingă, ca atare, obligând, totodată, pe recurentul petiționar, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar U.C.A. împotriva sentinței penale nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția minori și familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 mai 2008.