ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2911/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Iași, reclamantul B.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.E.C., anularea Ordinului M.E.C. nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, prin care s-a dispus revocarea Ordinului anterior nr. 3602/2004, de confirmare a sa în funcția de rector a U.M.F.G.T.P. Iași și s-a desemnat persoana ce urma să asigure interimatul funcției de rector, până la data confirmării unui nou rector ales. Reclamantul a solicitat prin acțiune și suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Prin sentința civilă nr. 56/ CA din 26 aprilie 2006, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului B.V., în sensul că a anulat art. 1 din Ordinul nr. 5364 din 1 noiembrie 2005 emis de pârât, prin care s-a revocat Ordinul anterior al M.E.C.

nr. 3602/2004 de confirmare a rectorului U.M.F.G.I.P. Iași, în persoana B.V., dar a respins cererea privind anularea art. 2 din același Ordin nr. 5364 din 1 noiembrie 2005 și cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de U.M.F.G.T.P. Iași. Pentru a pronunța această hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că funcția de rector este o funcție electivă, fiind aplicabile principiile care guvernează materia mandatului, în sensul că cei care au dat mandatul au dreptul să îl și retragă, dacă apreciază că acesta nu este îndeplinit în mod corespunzător. S-a mai arătat că actele normative incidente, respectiv Carta Universitară și Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, nu reglementează în detaliu și acoperitor procedura pe care organul tutelar central trebuie să o urmeze în cazul revocării rectorului din funcție de către Senatul Universitar.

În cauză, dreptul de a revoca aparține Senatului U.M.F. Iași, M.E.C. neputând să adopte o poziție contrară voinței organismului care este garantul autonomiei universitare și nefiind îndreptățit să procedeze la revocarea ordinului anterior. M.E.C. putea eventual numai să îl suspende din funcție rectorul contestat. Instanța de Fond a mai reținut că anularea Ordinului nr. 3602 din 15 aprilie 2004, prin care s-a confirmat alegerea în funcția de rector al U.M.F.

Iași a lui B.V., pentru situații de fapt ulterioare emiterii acestuia, ce nu aveau nici o legătură cu procedura de alegere și de confirmare în funcție, nu are suport legal, din moment ce nici una dintre părți nu contestă legalitatea alegerilor, și nici legalitatea actului de confirmare în funcție, emis de M.E.C.Ca atare, Instanța de Fond a conchis că în chiar ipoteza în care pe fond, soluția adoptată de pârât și-ar găsi o justificare, forma aleasă pentru a o concretiza este nepotrivită, căci nu se poate accepta revocarea unui act administrativ în legătură cu care nu s-au invocat motive de nelegalitate.

În ceea ce privește prevederile art. 2 din ordinul contestat, Instanța de Fond a constatat că pârâtul nu a luat în mod concret vreo măsură administrativă, reținând doar o situație de fapt rezultată din hotărârea adoptată de Senatul Universitar la data de 25 octombrie 2005, prin desemnarea unuia din prorectori pentru a gira funcția de rector, până la reluarea și finalizarea procesului de alegere a unui nou rector. În fine, ca urmare a anulării art. 1 a Ordinului nr. 5364/2004 Instanța a respins cererea de intervenție formulată de U.M.F. Iași, arătând încă o dată că nu se poate păstra un act care încalcă principiul irevocabilității actelor administrative individuale, care nu are nici un suport ce să justifice această măsură, nu a fost contestat, în forma sau materialitatea ce o avea la data emiterii, modalitatea de a-l folosi pentru a pune de acord hotărârea din 25 octombrie 2005 a Senatului U.M.F.

Iași cu dispozițiile Legii nr. 128/1997 fiind nepotrivită. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul B.V. pârâtul M.E.C. precum și intervenienta U.M.F.G.T.P. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul - reclamant B.V., apreciind că prin sentința atacată în mod legal a fost anulat art. 1 din Ordinul nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, a criticat totuși soluția Instanței pentru admiterea numai în parte a acțiunii sale, respectiv pentru menținerea art. 2 din același ordin. Recurentul a susținut că Instanța de Fond trebuia să observe că se impunea și anularea celorlalte dispoziții ale ordinului nelegal, dispoziții care sunt strâns legate și decurg automat din cea cuprinsă în articolul anulat.

În fine, recurentul a mai arătat că în măsura în care Instanța a constatat nelegalitatea revocării ordinului de numire a sa din funcția de rector, logic și firesc era ca tot el să fie menținut în această funcție, fără a mai fi nevoie de nici un interimat legal și nici de alte alegeri, cum se prevede în articolul 2 al ordinului, păstrat de Instanța de Fond, dar care vine în contradicție cu anularea primului articol. Recurenta - intervenientă U.M.F.G.T.P. a criticat la rândul său sentința Instanței de Fond pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în mod greșit s-a reținut că prin ordinul contestat, nr. 5364/2005, ar fi fost încălcat principiul irevocabilității actelor administrative individuale, întrucât în speță, practic, este vorba despre un act administrativ legal care însă a încetat să-și mai producă efectele juridice prin voința senatului U.M.F.G.T.P.

Iași, care a hotărât revocarea rectorului, pentru anumite motive, înainte de finalizarea mandatului. Recurenta susține că practic prin ordinul emis, se recunoaște și se confirmă voința senatului universitar care, în baza principiului autonomiei universitare își alege în mod liber organele de conducere, astfel încât M.E.C. nu putea decât să confirme rectorul ales de senatul universitar, constatând legalitatea alegerilor. În fine, recurenta susține că motivarea sentinței Instanței de Fond cuprinde motive străine de natura pricinii, făcând referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și precizează că și recomandările Instanței inserate în considerentele hotărârii sunt de altfel străine de legislația specifică învățământului.

Și pârâtul M.E.C. a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând greșita interpretare de către instanță a actului juridic dedus judecății și greșita aplicare a legii. Recurentul susține că Instanța, printr-o greșită interpretare a ordinului atacat, a trecut practic peste voința evidentă a Senatului Universității cu privire la revocarea din funcție de rector. Surprinzător este că din cuprinsul considerentelor hotărârii se deduce că fondul cauzei este corect și pe deplin justificat pentru pârâți, numai forma aleasă este nepotrivită.

Recurentul a mai criticat soluția Instanței de Fond și pentru că a concluzionat, din economia celor două acte normative, că instituția revocării din funcție a rectorului nu-și află o reglementare acoperitoare deși din actele dosarului rezultă că s-au respectat întocmai prevederile Cartei Universitare și cele din Legea privind statutul personalului didactic, cu privire la revocarea rectorului reclamant, fiind expres enunțate și menționate elementele pe baza cărora recurentul apreciază că procedura de revocare a fost îndeplinită. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și față de criticile celor trei recurenți, reține că recursurile formulate sunt fondate și urmează a fi admise cu consecința casării sentinței atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași Instanță în sensul și pentru considerentele în continuare expuse.

Prin Ordinul M.E.C. nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, în adevăr a fost revocat ordinul anterior emis de aceeași autoritate nr. 3602/2004 privind confirmarea rectorului U.M.F.G.T.P. Iași în persoana recurentului - reclamant B.V. și totodată s-a dispus ca interimatul funcției de rector să fie asigurat de către G.I.P., prorector al aceleiași universități, până la data confirmării noului rector ales în condițiile legii. În preambulul ordinului astfel emis, autoritatea emitentă a făcut pe de o parte referire la prerogativele sale legale, conferite de Legea nr. 84/1995 și de Legea nr. 128/1997, iar pe de alta, la adresa U.M.F.G.T.P prin care s-a comunicat hotărârea Senatului Universitar din data de 25 octombrie 2005. Prin această din urmă adresă, Universitatea aducea practic la cunoștință M.E.C.

împrejurarea că la 25 octombrie 2005 s-a desfășurat o ședință a Senatului Universității în cadrul căreia în condițiile legii și ale Cartei Universitare, cu votul majoritar al celor prezenți s-a decis revocarea rectorului în funcție, respectiv a recurentului - reclamant. Drept urmare s-a solicitat retragerea validării ca rector a lui B.V., indicându-se că Senatul Universitar a hotărât și numirea unui interimar până la alegerea unui nou rector. Instanța de Fond, examinând exclusiv chestiunile de ordin formal ale ordinului contestat a ajuns la concluzia că numai art. 1 se impune a fi anulat, pentru simplul motiv că revocarea, astfel cum a fost dispusă, încalcă principiul irevocabilității actelor administrative și ea nu se poate dispune pentru situații de fapt ulterioare emiterii acestuia.

Recunoscând în mod just că totuși funcția de rector este una electivă, căreia i se aplică regulile mandatului dând valoare și principiului autonomiei universitare, Instanța de Fond a pronunțat însă o hotărâre ce conține dispoziții contradictorii în condițiile în care potrivit art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., nu a intrat practic în cercetarea fondului. Stabilind astfel că, pur și simplu, autoritatea emitentă nu putea alege calea revocării ordinului anterior, deși trebuia respectat și principiul autonomiei universitare, Instanța de Fond, a menținut însă partea din ordin vizând desemnarea interimarului, până la stabilirea unor noi alegeri, deși în mod evident această măsură este strâns legată de prima și prin menținerea ei, implicit Instanța de Fond, sugerează că autoritatea emitentă era nevoită să respecte voința Senatului Universității.

Fiind evidente contradicțiile astfel generate ca și împrejurarea că de fapt Instanța de Fond nu a analizat cu nimic fondul cererii reclamantului - recurent, care a sesizat și semnalat nereguli vizând organizarea ședinței Senatului de revocare se impune așadar, pe temeiul de drept sus arătat, trimiterea cauzei spre rejudecare. Prealabil rejudecării cauzei, ocazie cu care Instanța va verifica și va stabili și măsura în care emitentul M.E.C. și-a îndeplinit la rândul său obligația de a verifica dacă voința de revocare a Senatului U.M.F.G.T.P. Iași s-a manifestat în condițiile legii, Înalta Curte prin prezenta decizie, contrar celor reținute de Instanța de Fond în sensul că nu se poate accepta în nici o împrejurare revocarea unui act administrativ în legătură cu care nici o persoană nu invocă motive de nelegalitate, urmează să considere că înțelesul, sensul și natura actului administrativ contestat este diferită.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu a existat intenția emitentului de a revoca ordinul anterior de numire a rectorului pentru motive de ilegalitate, care să-și producă efecte retroactive, de la data adoptării actului revocat, căci în mod evident o astfel de intenție și de construcție nu ar putea avea suport legal. Făcând însă expresă referire atât la adresa Senatului Universității cât și la textele legale ce consacră principiul autonomiei universitare, Înalta Curte apreciază că intenția reală a emitentului a fost aceea de a constata revocarea din funcție a rectorului, urmare a deciziei Senatului Universității, în ciuda formulării inadecvate pe care Ordinul în discuție le conține.

Practic, ne aflăm în situația unei revocări pentru motive de inoportunitate, ipoteză reținută de altfel și în doctrină, menită a produce efecte numai pentru viitor, în condițiile în care rămân valabile și neatinse efectele juridice produse până la data emiterii ordinului contestat, urmărindu-se numai încetarea efectelor primului ordin, la care s-a făcut referire, conform voinței și deciziei Senatului Universității, și nu desființarea lui retroactivă. Din această perspectivă urmează însă a se realiza de către Instanța de rejudecare controlul de legalitate asupra ordinului nou emis, prima Instanță oprindu-se la aspectul pur formal, astfel cum s-a arătat deja și care a condus la dispunerea unor măsuri contradictorii și conceptual diferite.

Cu ocazia rejudecării Instanța de Fond urmează să determine și eventualul impact asupra cauzei exercitat de acțiunea separată, ce face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Iași, prin care s-a solicitat tocmai anularea hotărârii senatului din data de 25 octombrie 2005. Pentru toate cele arătate, fiind admise conform art. 312 C. proc. civ. toate recursurile declarate, în sensul menționat se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre rejudecare același Instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul B.V., pârâtul M.E.C. și de U.M.F.G.T.P. Iași împotriva sentinței civile nr. 56/ CA din 26 aprilie 2006 a Curții Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 iunie 2007.