ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1173/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

În cauza înregistrată pe

rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1179/CA/2006, pârâții U.O., M.T. și M.T.T. au

invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990

privind unele masuri pentru personalul didactic din

învățământul superior de medicina si farmacie

.

Prin încheierea nr. 273/ CA

din 19 octombrie 2006, Tribunalul Bihor a dispus, în temeiul art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în vederea

soluționării excepției de nelegalitate invocate.

Prin sentința civilă nr.

192/ CA din 20 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nelegalitate invocată și

a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut, în esență, aspectele ce vor fi arătate în

continuare.

Curtea de apel a reținut că

legalitatea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990 se verifică în raport cu

legislația în vigoare la data adoptării, întrucât actele administrative se emit

în baza legilor existente la momentul respectiv și își păstrează valabilitatea

atâta timp cât sunt în vigoare legile în baza cărora au fost emise.

În speță, instanța de fond a

constatat că prevederile contestate nu exclud posibilitatea ca p

ersonalul didactic medical și farmaceutic să îndeplinească

funcții de conducere atât în învățământ cât și în rețeaua de asistență

medicală, dar prevăd obligația de a opta pentru o singură indemnizație de

conducere, fără a exista astfel posibilitatea retribuirii pentru ambele

funcții.

În raport cu reglementările

în vigoare la data adoptării H.G. nr. 455/1990, Curtea de apel a reținut că

prevederile art. 1 alin. (3) din hotărâre contravin dispozițiilor în vigoare la

momentul respectiv, și anume art. 18 din Constituția Republicii Socialiste

României din 1965, art. 19 lit. b) și art. 82 alin. (2) din Legea nr. 10/1972

Codul muncii și prevederilor Legii nr. 57/1974

privind

retribuirea după cantitatea și calitatea muncii, în preambulul căreia se

prevedea că „î

n toate

domeniile de activitate, fiecare om al muncii este retribuit în raport de

cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii sale, conform

principiului: retribuție egală pentru muncă egală”.

În consecință, Curtea de apel a concluzionat că dispozițiile

contestate interzic retribuirea unei munci prestate în raport cu cantitatea,

calitatea și importanța socială a acestei munci și că, dacă personalului din

rețeaua de asistență medicală i s-a recunoscut dreptul de a desfășura

activitate didactică și să îndeplinească funcții de conducere atât în

învățământ cât și în sistemul de asistență medicală, această muncă trebuie retribuită

în baza dispozițiilor legale, neputându-se limita acest drept printr-o Hotărâre

a Guvernului.

Împotriva sentinței civile

nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul

României.

Recurenta critică soluția

instanței de fond în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât sau încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel Guvernul României a

solicitat să-i fie comunicată excepția de nelegalitate formulată de reclamanți,

cerere respinsă cu încălcarea dreptului la apărare.

Instanța a pronunțat o

hotărâre prin interpretarea greșită a unor dispoziții legale dar și cu

aplicarea unor norme legale care nu au incidență în cauză, motiv de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Asupra excepției de

nelegalitate formulată de reclamanți în recurs se invocă excepția tardivității,

întrucât privește un act administrativ adoptat sau emis înaintea intrării în

vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Recurenta considera că

excepția de nelegalitate a prevederilor alin. (3) din articolul unic al H.G.

nr. 455/1990 este inadmisibilă, controlul de legalitate prevăzut de Legea nr.

554/2004 putând fi exercitat de instanțele de contencios administrativ numai cu

privire la actele administrative ulterioare intrării în vigoare a acestei legii

organice.

Intimații prin întâmpinare

au solicitat respingerea recursului menținerea hotărârii instanței de fond care

a constatat nelegalitatea actului administrativ în raport de prevederile

Codului muncii în vigoare la acea dată, a Legii nr. 57/1974.

Recursul este fondat.

Cu privire la excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate se constată că este nefondată.

H.G. nr. 455/1990

reglementează unele măsuri pentru personalul didactic din învățământul superior

de medicină și farmacie, iar alin. (3) a cărui nelegalitate s-a invocat are

următorul cuprins „Personalul didactic medical și farmaceutic care îndeplinește

funcții de conducere în învățământ și în rețeaua de asistență medicală va opta

pentru o singură indemnizație de conducere”.

Potrivit art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2001 legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi

cercetat oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la

cererea părții interesate.

Întrucât Legea nu face nici

o distincție, pot forma obiect al excepției de nelegalitate atât actele

administrative unilaterale individuale, cât și actele administrative

unilaterale normative.

În cazul actului unilateral

individual, prevederea menționată a fost interpretată în sensul că excepția de

nelegalitate este admisibilă numai pentru actele emise sau adoptate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, din considerente rezultate din

aplicarea principiului stabilității raporturilor juridice și din interpretarea

sistematică și istorico-teleologică a legii.

Aceste argumente nu pot fi

însă reținute și în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter

normativ, care pot fi supuse oricând controlului de legalitate, nu numai pe

calea excepției de nelegalitate, ci și pe calea acțiunii directe, conform art.

11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, nu poate fi

reținut motivul de recurs privind inadmisibilitatea excepției de nelegalitate

privind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, respectiv H.G.

nr. 455/1990, privind unele măsuri pentru personalul didactic din învățământul

superior de medicină și farmacie.

Critica privind

nelegalitatea hotărârii atacate pentru nesocotirea formelor de procedură nu

poate fi de asemeni reținută.

Asupra excepției de

nelegalitate instanța de contencios administrativ are obligația să se pronunțe

în procedură de urgență în ședința publică, cu citarea părților.

Instanța de fond pentru

judecarea cauzei cu celeritate și în procedura de urgență, a respectat formele

de procedură respectiv a efectuat citarea părților, iar încheierea de sesizare

a instanței de contencios administrativ cuprinde motivele excepției de

nelegalitate prin prisma actelor normative apreciate ca încălcate de

reclamanți.

Mai mult din conceptul de citare

rezultată că s-au înserat toate datele în baza cărora Guvernul României să își

formuleze apărările.

Criticile de netemeinicie și

nelegalitate invocate de recurentă sunt fondate în privința soluționării

excepției de nelegalitate cu care a fost sesizată Curtea de Apel Oradea, secția

de contencios administrativ.

Din expunerea de motive care

însoțește proiectul de act administrativ se constată care au fost condițiile în

care s-a adoptat H.G. nr. 455/1990, precum și faptul că aceasta a fost un

progres în acordarea drepturilor salariale pentru personalul didactic din

învățământul superior de medicină și familie.

Prin H.G. nr. 455/1990 se

reglementa activitatea de învățământ superior de medicină și farmacie în

spitale clinici, instituții de cercetare științifică și medicală, institute și

centre medicale, iar catedrele și disciplinele funcționau în aceste unități.

În expunerea de motive sa

reținut necesitatea adoptării acestui act administrativ întrucât până în anul

1974, când a fost adoptată Legea nr. 57 privind salarizarea personalului după

cantitatea și calitatea muncii, personalul didactic primea pentru activitatea

medicală o indemnizație clinică, iar cei care îndeplineau și o funcție de

conducere medicală primeau și o indemnizație de conducere.

În cazul în care același

cadru didactic avea și o funcție de conducere didactică primea o singură

indemnizație de conducere.

Legea nr. 57/1974 a

desființat indemnizația clinică, iar indemnizația de conducere nu a mai fost

prevăzută.

S-a constatat că modul de

salarizare prevăzut de Legea nr. 157/1974 prin art. 153 și anexa nr. 12 din

Decretul nr. 100/1979 ce reglementa salarizarea gărzilor în spitale, nu mai era

corespunzător deoarece cadrele didactice înlocuiau practic medicii din

unitățile sanitare.

În baza acestor motive s-a

propus și adoptat prin H.G. atacată reînființarea indemnizației clinice și

posibilitatea acordării indemnizației de conducere pentru cadrele didactice din

institutele de medicină și familie care lucrau nemijlocit în asistența

medicală.

În aceste condiții nu se

poate susține întemeiat că dispozițiile actului administrativ sunt nelegale și

creează o discriminare între salariații care, în condițiile munci egale

cantitativ și calitativ ar beneficia de drepturi salariale diferite.

Reținând că dispozițiile

actului administrativ individual cu caracter normativ privit în ansamblu nu

contraveneau dispozițiilor legale în vigoare la data adoptării sale, fiind un

progres prin acordarea unor drepturi salariale respectiv reînființarea

indemnizației clinice și posibilitatea acordării indemnizației de conducere

desființate sau nereglementate prin Legea nr. 57/1974, Curtea apreciază că

excepția de nelegalitate invocată este nefondată.

În consecință, constatând că

instanța de fond a reținut greșit încălcarea prevederilor art. 18 Constituția R.S.R.

din 1965 și Legea nr. 10/1972, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificând

sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G. nr.

455/1990 alin. (3), potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că respinge excepția de nelegalitate a prevederilor alin. (3) al art. 1

din H.G. nr. 455/1990.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2007.