ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 926

din 29 iunie 2005 pronunțată în dosar nr. 1860/2005 al Tribunalului Arad,

secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins, ca nefondată,

acțiunea precizată formulată de reclamantul C.P. împotriva pârâților SC P.P.

SRL Arad, C.C., C.F. și O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad având ca obiect

constatarea nulității absolute a actului adițional atestat sub nr. 28 din 18

iulie 2001, a procurii și a rezoluției nr. 578/2002 a O.R.C. Bihor.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin procura specială din 16

iunie 2001 dată și semnată în fața notarului în California reclamantul C.P. l-a

mandatat pe pârâtul C.D. ca în numele său și pentru sine să cesioneze cu titlu

gratuit părțile sociale deținute la SC P.P. SRL către pârâții C.C. și C.F. și

să efectueze orice act necesar pentru perfectarea cesiunii și înregistrarea la

O.R.C. și la organele fiscale. În consecință, la adunarea generală a

acționarilor pârâtei SC P.P. SRL din 16 iulie 2001 s-a adoptat o hotărâre prin

care s-a modificat actul constitutiv al societății prin retragerea

reclamantului și cesionarea părților sociale către cei doi pârâți. Acest act

adițional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 de avocat a fost menționat la O.R.C.

prin rezoluția nr. 5781/2002 și ulterior pârâții au decis mutarea sediului

societății în Arad, încheind în acest sens actul adițional atestat sub nr. 83

din 1 iulie 2003, menționat la O.R.C. prin încheierea nr. 22655/2003 a

judecătorului delegat și respectiv nr. 7420 din 16 decembrie 2003 prin care s-a

înmatriculat SC P.P. SRL Arad. Apoi, prin hotărârea din 31 martie 2004 pârâtul

C.C. și-a cesionat părțile sociale noului asociat cooptat în societate, C.F.

întocmind în acest sens actul adițional atestat de avocat sub nr. 38 din 31

martie 2004 și menționat la O.R.C. prin încheierea nr. 3746 din 7 aprilie 2004

a judecătorului delegat.

Raportat la această stare de

fapt, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de a se constata

nulitatea absolută a procurii speciale din 16 iunie 2001 pentru lipsa apostilei

prevăzute de C.H. din 1961 este neîntemeiată deoarece prin îndeplinirea acestei

formalități este atestată existența organului îndreptățit să autentifice actul,

autenticitatea sigiliului și a ștampilei, fiind lipsită de relevanță sub

aspectul valabilității actului.

În privința valabilității

procurii speciale raportat la prevederile Legii nr. 36/1995, tribunalul a

apreciat că nu se poate pronunța deoarece actul a fost întocmit pe teritoriul S.U.A.,

astfel încât sunt incidente prevederile art. 69 și 71 din Legea nr. 105/1992,

oricum această procură a fost luată în considerare la O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Bihor deoarece art. 13 și 4 alin. (3) din O.U.G. 76/2001 privind

simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și

autorizarea comercianților nu prevede întocmirea actelor adiționale de cesiune

a părților sociale, în formă autentică.

De asemenea, și susținerea

reclamantului în sensul că Rezoluția nr. 5781/2002 a directorului O.R.C. este

emisă de un organ necompetent a fost respinsă, ca nefondată, cu motivarea că

actul adițional a fost redactat și atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 iar la

acea dată, conform art. 6 din Legea nr. 26/2001 competența efectuării acestor

înregistrări revenea în egală măsură judecătorului delegat și directorului

oficiului registrului.

Apelul declarat de reclamant

a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 130 din 29 mai 2006

pronunțată în dosar nr. 10224/2006 al Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ.

În argumentarea soluției

pronunțate, instanța de control judiciar a respins criticile formulate,

reținând în baza acelorași temeiuri de drept arătate de primă instanță că

actele adiționale a căror nulitate s-a cerut a se constata nu trebuiau, în

cazul cesiunii părților sociale, să fie întocmite în formă autentică, și prin

urmare nici procura în temeiul căreia s-au încheiat nu era supusă acestei

formalități. De altfel, existența acestei procuri nu a fost contestată de

niciuna dintre părți la data încheierii actului adițional nr. 28 din 18 iulie

2002, situație în care manifestarea de voință a mandantului C.P. în vederea

cesiunii părților sociale și-a produs efectele chiar și în lipsa

autentificării. În consecință, nefiind cerută forma autentică a procurii nu se

impune nici aplicarea apostilei prevăzute de C.H. din 1961, formalitate care

oricum se putea îndeplini numai la cererea reclamantului, care nu s-a

manifestat în acest sens, motiv pentru care invocă abuziv lipsa apostilei.

Referitor la critica privind

necompetența directorului O.R.C. Bihor, curtea de apel, ca și prima instanță a

reținut că potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în redactarea în

vigoare de la data efectuării mențiunii contestate, prevede competența

judecătorului delegat pentru efectuarea anumitor mențiuni, printre care nu se

regăsește și aceea privind cesiunea părților sociale.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamantul C.P. criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor,

recurenta invocă faptul că, contrar celor reținute de instanța de apel actul

adițional prin care s-au cesionat părțile sociale trebuia să fie încheiat în

formă autentică deoarece transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu

gratuit, prin urmare, fiind în realitate o donație, forma autentică era

obligatorie, potrivit art. 813 C. civ., prevederi a căror aplicabilitate nu

poate fi înlăturată prin invocarea O.U.G. 76/2001 și Normele Metodologice nr. P

608-773/1998.

De asemenea, arată

recurentul au fost încălcate și prevederile O.G. 66/1999 referitoare la

supralegalizarea și apostilarea actelor emise în state străine, deoarece actul

de cesiune, ca act de donație trebuia sub sancțiunea nulității să îmbrace forma

autentică și prin urmare și mandatul dat pentru încheierea acestui act era

supus îndeplinirii aceleiași formalități. Dat fiind faptul că, în realitate,

procura transmisă era doar un proiect de act, pe baza căruia urmau să fie

purtate discuții între părți și în lipsa intenției reale de a cesiona părțile

sociale precum și a formei prevăzute de lege, acest act nu putea produce efecte

juridice, cu atât mai mult cu cât au fost încălcate și prevederile Legii nr. 36/1995.

Ultima critică, vizează

respingerea motivului de apel constând în necompetența directorului O.R.C.

Bihor în emiterea rezoluției nr. 5781 din 17 mai 2002, fără analizarea

apărărilor formulate, în condițiile în care nelegalitatea actului adițional

atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2002 are drept efect nulitatea tuturor actelor

adiționale înregistrărilor ulterioare la O.R.C., deoarece au fost făcute de

persoane care nu au dobândit legal calitatea de asociați.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., curtea constată că este nefondat.

Astfel, primul motiv de

recurs este neîntemeiat, deoarece după cum corect au reținut și instanțele

anterioare, regimul juridic al cesiunii părților sociale este supus

reglementărilor speciale cuprinse în O.U.G. nr. 76/2001, art. 13 și art. 4 alin.

(3) privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea

și autorizarea funcționării comercianților și ale art. 64 alin. (2) din Normele

metodologice P/608-773/1998 privind modul de ținere a registrelor comerțului și

de efectuare a înregistrărilor, în redactarea în vigoare la momentul încheierii

actului contestat, conform cărora actul adițional care cuprinde cesiunea

părților sociale se încheie sub forma actului sub semnătură privată, cu

excepția cazurilor expres prevăzute la art. 13 din O.U.G. nr. 76/2001, și anume

dacă se aduce aport la capitalul social un teren, dacă unul dintre asociați

răspunde nelimitat și dacă societatea pe acțiuni s-a constituit prin

subscripție publică. Din analiza dispozițiilor legale speciale aplicabile materiei,

rezultă că actul de cesiune a părților sociale, chiar cu titlu gratuit, nefiind

menționată printre excepțiile de la încheierea actului sub semnătură privată,

nu trebuie să îmbrace pentru validitate, forma autentică. În consecință, de

vreme ce legea specială nu pretinde îndeplinirea acestei formalități, în speță

nu sunt incidente dispozițiile comune în materie cuprinse în prevederile art. 813

C. civ., întrucât dispozițiile speciale au un caracter derogator.

Pe cale de consecință, nici

cerința supralegalizării procurii speciale în temeiul căreia s-a încheiat actul

adițional nu trebuia îndeplinită, în considerarea faptului, corect reținut de

ambele instanțe, că această formalitate, atestă în sensul art. 2 și 5 din C.H.

din 1961, veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul

actului, sau, după caz identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act,

apostila fiind eliberată la cererea semnatarului actului, în speță a

reclamantului. În realitate, recurentul nu contestă niciunul dintre aceste

elemente, susținând însă constant că aplicarea apostilei, rezultă din

prevederile O.G. nr. 66/1999 și este necesară pentru a produce efecte juridice

în România. Or, apostila este un element de opozabilitate între autoritățile

publice ale statelor părți ale convenției, nu între particulari, prin urmare

supralegalizarea nu are consecințe asupra valabilități procurii, care, după cum

s-a arătat nu trebuia întocmit în formă autentică, deoarece nici actul pentru

încheierea căruia a fost dată nu se impunea a fi încheiat într-o atare formă.

La fel de neîntemeiată este

și ultima critică, în condițiile în care instanța de apel a înlăturat, contrar

celor susținute de recurent, criticile referitoare la necompetența directorului

O.R.C. Bihor în emiterea rezoluției atacate, cu motivarea că potrivit art. 199

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare la data efectuării

mențiunii, competența judecătorului este în mod expres, și limitativ, prevăzută

pentru efectuarea anumitor înregistrări, printre care nu este menționată și

aceea referitoare la cesiunea părților sociale.

În concluzie, reținând că

recurentul interpretând eronat dispozițiile legale anterior menționate,

formulează critici nefondate, recursul va fi respins ca atare, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.P. împotriva deciziei nr. 130 din 29 mai 2006 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială, contencios administrativ ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2008.