ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 926 din 29 iunie 2005 pronunțată în dosar nr. 1860/2005 al Tribunalului Arad, secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins, ca nefondată, acțiunea precizată formulată de reclamantul C.P. împotriva pârâților SC P.P. SRL Arad, C.C., C.F. și O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad având ca obiect constatarea nulității absolute a actului adițional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001, a procurii și a rezoluției nr. 578/2002 a O.R.C. Bihor. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin procura specială din 16 iunie 2001 dată și semnată în fața notarului în California reclamantul C.P.

l-a mandatat pe pârâtul C.D. ca în numele său și pentru sine să cesioneze cu titlu gratuit părțile sociale deținute la SC P.P. SRL către pârâții C.C. și C.F. și să efectueze orice act necesar pentru perfectarea cesiunii și înregistrarea la O.R.C. și la organele fiscale. În consecință, la adunarea generală a acționarilor pârâtei SC P.P. SRL din 16 iulie 2001 s-a adoptat o hotărâre prin care s-a modificat actul constitutiv al societății prin retragerea reclamantului și cesionarea părților sociale către cei doi pârâți. Acest act adițional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 de avocat a fost menționat la O.R.C. prin rezoluția nr. 5781/2002 și ulterior pârâții au decis mutarea sediului societății în Arad, încheind în acest sens actul adițional atestat sub nr. 83 din 1 iulie 2003, menționat la O.R.C.

prin încheierea nr. 22655/2003 a judecătorului delegat și respectiv nr. 7420 din 16 decembrie 2003 prin care s-a înmatriculat SC P.P. SRL Arad. Apoi, prin hotărârea din 31 martie 2004 pârâtul C.C. și-a cesionat părțile sociale noului asociat cooptat în societate, C.F. întocmind în acest sens actul adițional atestat de avocat sub nr. 38 din 31 martie 2004 și menționat la O.R.C. prin încheierea nr. 3746 din 7 aprilie 2004 a judecătorului delegat. Raportat la această stare de fapt, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută a procurii speciale din 16 iunie 2001 pentru lipsa apostilei prevăzute de C.H. din 1961 este neîntemeiată deoarece prin îndeplinirea acestei formalități este atestată existența organului îndreptățit să autentifice actul, autenticitatea sigiliului și a ștampilei, fiind lipsită de relevanță sub aspectul valabilității actului.

În privința valabilității procurii speciale raportat la prevederile Legii nr. 36/1995, tribunalul a apreciat că nu se poate pronunța deoarece actul a fost întocmit pe teritoriul S.U.A., astfel încât sunt incidente prevederile art. 69 și 71 din Legea nr. 105/1992, oricum această procură a fost luată în considerare la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor deoarece art. 13 și 4 alin. (3) din O.U.G. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea comercianților nu prevede întocmirea actelor adiționale de cesiune a părților sociale, în formă autentică. De asemenea, și susținerea reclamantului în sensul că Rezoluția nr. 5781/2002 a directorului O.R.C.

este emisă de un organ necompetent a fost respinsă, ca nefondată, cu motivarea că actul adițional a fost redactat și atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 iar la acea dată, conform art. 6 din Legea nr. 26/2001 competența efectuării acestor înregistrări revenea în egală măsură judecătorului delegat și directorului oficiului registrului. Apelul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 130 din 29 mai 2006 pronunțată în dosar nr. 10224/2006 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a respins criticile formulate, reținând în baza acelorași temeiuri de drept arătate de primă instanță că actele adiționale a căror nulitate s-a cerut a se constata nu trebuiau, în cazul cesiunii părților sociale, să fie întocmite în formă autentică, și prin urmare nici procura în temeiul căreia s-au încheiat nu era supusă acestei formalități.

De altfel, existența acestei procuri nu a fost contestată de niciuna dintre părți la data încheierii actului adițional nr. 28 din 18 iulie 2002, situație în care manifestarea de voință a mandantului C.P. în vederea cesiunii părților sociale și-a produs efectele chiar și în lipsa autentificării. În consecință, nefiind cerută forma autentică a procurii nu se impune nici aplicarea apostilei prevăzute de C.H. din 1961, formalitate care oricum se putea îndeplini numai la cererea reclamantului, care nu s-a manifestat în acest sens, motiv pentru care invocă abuziv lipsa apostilei. Referitor la critica privind necompetența directorului O.R.C. Bihor, curtea de apel, ca și prima instanță a reținut că potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în redactarea în vigoare de la data efectuării mențiunii contestate, prevede competența judecătorului delegat pentru efectuarea anumitor mențiuni, printre care nu se regăsește și aceea privind cesiunea părților sociale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.P. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că, contrar celor reținute de instanța de apel actul adițional prin care s-au cesionat părțile sociale trebuia să fie încheiat în formă autentică deoarece transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, prin urmare, fiind în realitate o donație, forma autentică era obligatorie, potrivit art. 813 C. civ., prevederi a căror aplicabilitate nu poate fi înlăturată prin invocarea O.U.G. 76/2001 și Normele Metodologice nr. P 608-773/1998. De asemenea, arată recurentul au fost încălcate și prevederile O.G.

66/1999 referitoare la supralegalizarea și apostilarea actelor emise în state străine, deoarece actul de cesiune, ca act de donație trebuia sub sancțiunea nulității să îmbrace forma autentică și prin urmare și mandatul dat pentru încheierea acestui act era supus îndeplinirii aceleiași formalități. Dat fiind faptul că, în realitate, procura transmisă era doar un proiect de act, pe baza căruia urmau să fie purtate discuții între părți și în lipsa intenției reale de a cesiona părțile sociale precum și a formei prevăzute de lege, acest act nu putea produce efecte juridice, cu atât mai mult cu cât au fost încălcate și prevederile Legii nr. 36/1995. Ultima critică, vizează respingerea motivului de apel constând în necompetența directorului O.R.C.

Bihor în emiterea rezoluției nr. 5781 din 17 mai 2002, fără analizarea apărărilor formulate, în condițiile în care nelegalitatea actului adițional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2002 are drept efect nulitatea tuturor actelor adiționale înregistrărilor ulterioare la O.R.C., deoarece au fost făcute de persoane care nu au dobândit legal calitatea de asociați. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea constată că este nefondat. Astfel, primul motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece după cum corect au reținut și instanțele anterioare, regimul juridic al cesiunii părților sociale este supus reglementărilor speciale cuprinse în O.U.G.

nr. 76/2001, art. 13 și art. 4 alin. (3) privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților și ale art. 64 alin. (2) din Normele metodologice P/608-773/1998 privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor, în redactarea în vigoare la momentul încheierii actului contestat, conform cărora actul adițional care cuprinde cesiunea părților sociale se încheie sub forma actului sub semnătură privată, cu excepția cazurilor expres prevăzute la art. 13 din O.U.G. nr. 76/2001, și anume dacă se aduce aport la capitalul social un teren, dacă unul dintre asociați răspunde nelimitat și dacă societatea pe acțiuni s-a constituit prin subscripție publică.

Din analiza dispozițiilor legale speciale aplicabile materiei, rezultă că actul de cesiune a părților sociale, chiar cu titlu gratuit, nefiind menționată printre excepțiile de la încheierea actului sub semnătură privată, nu trebuie să îmbrace pentru validitate, forma autentică. În consecință, de vreme ce legea specială nu pretinde îndeplinirea acestei formalități, în speță nu sunt incidente dispozițiile comune în materie cuprinse în prevederile art. 813 C. civ., întrucât dispozițiile speciale au un caracter derogator. Pe cale de consecință, nici cerința supralegalizării procurii speciale în temeiul căreia s-a încheiat actul adițional nu trebuia îndeplinită, în considerarea faptului, corect reținut de ambele instanțe, că această formalitate, atestă în sensul art. 2 și 5 din C.H.

din 1961, veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, sau, după caz identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act, apostila fiind eliberată la cererea semnatarului actului, în speță a reclamantului. În realitate, recurentul nu contestă niciunul dintre aceste elemente, susținând însă constant că aplicarea apostilei, rezultă din prevederile O.G. nr. 66/1999 și este necesară pentru a produce efecte juridice în România. Or, apostila este un element de opozabilitate între autoritățile publice ale statelor părți ale convenției, nu între particulari, prin urmare supralegalizarea nu are consecințe asupra valabilități procurii, care, după cum s-a arătat nu trebuia întocmit în formă autentică, deoarece nici actul pentru încheierea căruia a fost dată nu se impunea a fi încheiat într-o atare formă.

La fel de neîntemeiată este și ultima critică, în condițiile în care instanța de apel a înlăturat, contrar celor susținute de recurent, criticile referitoare la necompetența directorului O.R.C. Bihor în emiterea rezoluției atacate, cu motivarea că potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare la data efectuării mențiunii, competența judecătorului este în mod expres, și limitativ, prevăzută pentru efectuarea anumitor înregistrări, printre care nu este menționată și aceea referitoare la cesiunea părților sociale. În concluzie, reținând că recurentul interpretând eronat dispozițiile legale anterior menționate, formulează critici nefondate, recursul va fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.P. împotriva deciziei nr. 130 din 29 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2008.