ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2964/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 24 ianuarie 2006,

reclamantul M.M.V. i-a chemat în judecată pe pârâții J.B. și SC R. SRL Oradea,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună excluderea

pârâtului din SC R. SRL, arătând în motivare că a înființat cu pârâtul societatea

comercială în baza încheierii nr. 1447 din 11 august 2004 a Tribunalului Bihor, având ca obiect principal de activitate transporturi rutiere de mărfuri.

Pentru buna desfășurare a

societății, l-a convocat pe pârât, în calitate de asociat-administrator de mai

multe ori în anii 2004, 2005, 2006, pentru a supune analizei adunării generale

a asociaților un raport cu privire la activitatea societății, bilanțul anual,

precum și programul de activitate și cel de buget pe anul următor, însă pârâtul

nu s-a prezentat niciodată.

S-a mai arătat că pârâtul este

asociat unic și administrator în cadrul SC S. SRL din Franța, cu care

societatea din România a încheiat diferite contracte care s-au derulat sau sunt

în curs de derulare. Datorită neregulilor constatate în derularea contractelor,

în urma verificărilor la Grefa Tribunalului de Comerț din Perpignan, s-a

constatat că societatea pârâtului din Franța nu a avut, nu are nicio activitate

și este o firmă fantomă.

Acțiunea nu a fost motivată în

drept.

Reclamantul a depus ulterior

„Precizare de acțiune”, prin care a chemat în judecată și SC SA. SRL Oradea,

solicitând excluderea pârâtului J.B. atât din cadrul SC R. SRL, cât și din SC S.

SRL.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința nr. 959/COM din 22 mai

2007, Tribunalul Bihor Oradea a respins acțiunea precizată formulată de

reclamantul M.M.V. în contradictoriu cu pârâții J.B., SC R. SRL și SC S.

Oradea, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a avut în vedere actele dosarului, precum și dispozițiile legale

aplicabile în cauză.

Prin decizia nr. 9/C-A din 5

februarie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în totalitate.

L-a obligat pe apelant să-i

plătească intimatului J.B. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în considerente, că:

Prin acțiunea formulată în fața

primei instanțe, apelantul reclamant a solicitat instanței excluderea

intimatului pârât din cele două societăți comerciale SC R. SRL și SC S. SRL,

unde amândoi îndeplinesc, atât calitatea de asociați, cât și administratori,

invocând fraudarea societăților de către administratorul pârât, cetățean

străin.

Motivele invocate în susținerea

acțiunii formulate de către reclamant, constând în inducerea sa în eroare la

momentul la care a optat să-i cesioneze pârâtului părți sociale din cele două

societăți și neachitarea unei cantități de marfă livrate unei societăți din

Franța, la care a fost asociat pârâtul, au fost în mod corect reținute de prima

instanță drept motive neîntemeiate pentru existența actului de fraudă invocat

prin prisma dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990

republicată, invocate drept temei al cererii de excludere.

Astfel, cum în mod judicios a

reținut prima instanță, neachitarea de către o societate terță a contravalorii

mărfii livrate de către o altă societate, nu reprezintă în mod automat un act

de fraudă săvârșit de pârâtul administrator, care deținea și la societatea

debitoare părți sociale, atâta vreme cât acest fapt nu a fost însoțit și de

dovedirea unui element volițional intenționat săvârșit de pârât care să permită

calificarea faptului drept un act de înșelăciune, simpla neplată a creanței

nefiind suficientă, atâta vreme cât creditorul are la îndemână și este

îndreptățit să exercite împotriva debitorului său mijloacele și posibilitățile

conferite de lege pentru recuperarea creanței.

De asemenea, neînțelegerile dintre

cei doi administratori, ori neparticiparea pârâtului intimat la conducerea

societății, respectiv dezinteresul acestuia, nu constituie motive de excludere

a acestuia, potrivit normelor legale, iar săvârșirea vreunei „fraude” prin

aceste fapte, nu s-a dovedit a exista.

De altfel, atâta vreme cât

neglijența, inabilitatea în afaceri, dezinteresul în afaceri nu sunt însoțite

de probe din care să rezulte existența unui element volițional care să permită

calificarea lor ca fiind elemente frauduloase, acestea nu pot constitui de sine

stătător fapte care se pot încadra în noțiunea de „fraudă săvârșită de

administrator” în dauna societății.

În consecință, curtea de apel a

reținut că în mod judicios a apreciat prima instanță, prin prisma probatoriul

administrat și a dispozițiilor legale incidente, că acțiunea reclamantului este

neîntemeiată, motivele de apel invocate fiind nefondate.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamantul M.M.V., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și modificarea în totalitate

a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată; în subsidiar,

solicită casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

În motivarea recursului său,

reclamantul susține că intimatul, în calitate de administrator, nu numai că nu

s-a implicat deloc în conducerea societăților, dar prin acțiunile sale a

săvârșit fraude în dauna lor.

Astfel, acesta, punând mai presus

interesul societății sale, S.D. SRL, a încheiat cu SC S. SRL un contract, cu

intenția vădită de a o frauda pe aceasta din urmă, prin refuzul de a achita

contravaloarea mărfii livrate.

Intimatul, conștient fiind de faptul

că neachitarea sumei datorate urma să producă pagube însemnate SC S. SRL, a

stăruit în atitudinea sa păgubitoare pentru societate.

Mai arată că deși intimatul a

prezentat instanței înscrisuri care atestă faptul că s-au efectuat plăți în

favoarea SC S. SRL, acestea nu fac dovada că s-a achitat contravaloarea

suporților de crăciun livrați în luna decembrie 2004, - frauda săvârșită de

către intimat fiind evidentă.

În fine, susține că dacă se va

aprecia că nu este dovedită în mod neechivoc frauda intimatului, s-ar impune a

se avea în vedere faptul că prima instanță a respins în mod nejustificat proba

testimonială, cu care a încercat să dovedească în mod indubitabil acest aspect.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor din

recurs, în raport de actele dosarului, precum și de hotărârile pronunțate în

cauză, se constată următoarele:

Susținerea recurentului-reclamant

potrivit căreia intimatul-pârât ar fi refuzat achitarea contravalorii

suporților de crăciun livrați în luna decembrie 2004, cu intenție vădită de

fraudă, nu constituie în sine un motiv suficient de puternic pentru a atrage

aplicabilitatea dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990,

atât timp cât faptul invocat nu a fost însoțit de dovedirea elementului volițional

invocat.

Din analizele de debitare depuse de

pârât la dosar rezultă că SC S.D. SRL a efectuat plăți în favoarea SC S. SRL,

în perioada martie-septembrie 2005, în valoare de 11.300 Euro, iar, pe de altă

parte, pârâtul invocă împrejurarea că livrarea s-ar fi efectuat în cele din

urmă către o altă firmă, deși societatea din Franța a plătit contravaloarea

mărfii, astfel încât devine evident că între părți există discuții sub acest

aspect, a căror clarificare excede însă obiectului litigiului de față.

Pentru ca dispozițiile art. 222

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 să poată deveni aplicabile în prezenta

cauză, s-ar fi impus ca reclamantul să probeze frauda săvârșită de pârât, ori

modul în care acesta s-a servit de semnătura socială sau de capitalul social în

folosul său sau al altora, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, iar proba

testimonială propusă de reclamant în mod corect a fost respinsă de instanță ca

neconcludentă cauzei, întrucât prin aceasta s-a intenționat să se demonstreze

neînțelegerile dintre asociați, or, aceasta nu constituie un motiv de excludere

a asociatului din societatea cu răspundere limitată, atât timp cât cazurile de

excludere a asociaților sunt prevăzute limitativ de art. 222 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990.

Potrivit acelorași prevederi nici

neparticiparea intimatului-pârât la ședințele AGA la care a fost convocat nu poate

constitui în sine un motiv de excludere din societate.

În ce privește susținerile

reclamantului, în sensul că ar fi fost indus în eroare în momentul asocierii cu

pârâtul în cadrul celor două societăți din România, nu s-a probat că SC S.D.

SRL nu are niciun fel de activitate, iar din înscrisurile depuse de pârât

rezultă că acesta a cesionat părțile sale sociale din cadrul SC S.D. SRL, în

baza contractului de cesiune de părți sociale din 20 decembrie 2005, societatea

menținându-și sediul pe raza Tribunalului Comerțului din Paris.

Pe de altă parte, se constată că, în

acest sens, reclamantul a invocat o situație concomitentă cu momentul

constituirii societăților, or, în accepțiunea dispozițiilor art. 222 alin. (1)

lit. d) din Legea nr. 31/1990, faptele abuzive ale administratorului trebuie să

fie săvârșite pe parcursul derulării activității societății, pentru ca aceste

dispoziții să poată deveni aplicabile.

În consecință, reținându-se că

reclamantul nu a formulat nicio critică întemeiată, care în condițiile expres

și limitativ ale art. 304 C. proc. civ. să conducă la modificarea deciziei

curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge

recursul declarat de reclamantul M.M.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul M.M.V. împotriva deciziei nr. 9/C-A din 5 februarie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 18

noiembrie 2009.