ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3308/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3308/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința nr. 395/Com din 23

martie 2011, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului, invocată de pârâta SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea.

A respins acțiunea

reclamantului G.C.G., în contradictoriu cu pârâții SC I.S.P.I.B. SA, SC G.M.I. SRL

- prin lichidator C.V.A. Ipurl, S.S., SC S.M.O. SRL, SC R.C. SRL - prin

Lichidator R. SRL, SC S.M.O. SRL prin administrator judiciar A.M., G.G. și G.L.

și SC T. SRL.

A obligat pe

reclamant să plătească pârâtei SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea suma de

4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, examinând cererea prin

prisma motivelor invocate, raportat la excepțiile invocate, față de

dispozițiile art. 137 C. proc. civ. că pârâta SC I.S.R. SA prin întâmpinare

scrisă, a invocat excepția lipsei calității procesuale active și a interesului

procesual legitim a reclamantului, pentru solicitarea nulității absolute a

actelor indicate în petitul cererii, deoarece în calitate de persoană fizică și

fiind doar asociat unic în cadrul SC G.M.I. SRL, constituie o entitate fizică

diferită de persoana juridică, iar patrimoniul acestuia nu se poate confunda cu

patrimoniul persoanei juridice și nu a participat la încheierea nici unui act

solicitat a fi desființat de instanță.

Cu privire la

lipsa procesuală legitimă a reclamantului, în calitatea de doar asociat unic în

cadrul SC G.M.I. SRL, a reținut că nu poate justifica nici o pagubă directă

prin imposibilitatea răspunderii patrimoniale a acestuia în cadrul procedurii

de faliment, nefiind înaintată nici o procedură de executare silită împotriva

sa.

Referitor la

interesul procesual al reclamantului, afirmarea unui drept și existența unui

interes legitim direct și personal născut și actual, precum și calitatea

procesuală și capacitatea procesuală constituie condiții de exercitarea

acțiunii în justiție, iar sub acest aspect instanța a reținut că reclamantul

invocă nulitatea absolută a unor acte încheiate de terți, excepție care poate fi

invocată de orice parte interesată, acțiunea fiind imprescriptibilă.

Sub aspectul

interesului legitim direct și actual, instanța a reținut că reclamantul invocă

calitatea sa de asociat unic al SC G.M.I. SRL, calitate care îi conferă dreptul

la contravaloarea părților sociale și la beneficiile societății, astfel că

justifică un interes legitim material în promovarea cererii, cu atât mai mult,

cu cât legitimitatea procesuală activă îi este consacrată în calitatea de terț

de dispozițiile art. 2 din Decret nr. 167/1958, considerente față de care

instanța în baza art. 137 C. proc. civ. a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

În ceea ce

privește examinarea pe fond a cererii, instanța a reținut că actul comercial -

contract de împrumut linie de credit a fost semnat de către împrumutata SC

G.M.I. SRL prin mandatarul asociatului unic în baza procurii autentice din 11

august 1997 și în baza căruia împrumutata, în mod legal a împuternicit

mandatarul să efectueze operații comerciale, inclusiv operații curente la bancă

și de încheia contracte, angajări de credite, constituiri de garanții mobiliare

și imobiliare în vederea garantării creditelor.

Pentru

valabilitatea contractului, art. 948 C. civ. instituie obligativitatea

existenței elementelor determinate pentru valabilitatea acestora în ceea ce

privește consimțământul valabil exprimat al părților, obiectul și cauza licită,

iar în concret reclamantul invocă lipsa consimțământului valabil exprimat

pentru încheierea contractului, excepție pe care instanța a respins-o, pentru

următoarele considerente:

Contractul este

încheiat de către împrumutată pe baza contractului de mandat care este legal

încheiat în formă autentică și în baza căreia asociatul unic a împuternicit

mandatarul să efectueze acte de comerț, iar afectarea mandatului de condiție ca

tranzacția încheiată să fie în interesul mandatarului nu poate fi opozabilă

terților, respectiv părții contractante, întrucât contractul de mandat își

produce efectele doar între părțile contractante, iar în condițiile depășirii

limitelor de mandat, mandantul se poate îndrepta împotriva mandatarului, pentru

depășirea limitelor mandatului.

În ceea ce

privește cauza licită a contractului în condițiile art. 948 C. civ. sub

aspectul spoliator al acestuia prin perceperea unor dobânzi ridicate,

comisioane bancare și garanții care depășesc cu foarte mult suma împrumutată,

instanța a reținut că în conformitate cu art. 968 C. civ., cauza este licită

când nu este prohibită de lege și nu contravine bunelor moravuri și ordinii

publice. S-a reținut că linia de credit din 10 martie 2000 cu privire la

cuantumul acesteia și a condițiilor de creditare nu a intrat în vigoare la data

încheierii acesteia ci la o dată ulterioară convenită de părți, potrivit art. 8

din contract, respectiv după îndeplinirea formelor de publicitate a garanțiilor

nominalizate la pct. 7 și a cesionării drepturilor de despăgubire ipotecate și

gajate în favoarea împrumutătorului și având în vedere caracterul consensual al

contractului de împrumut, raportat la art. 966 C. civ. care constituie legea

părților, instanța a constatat că actul de împrumut constituie libera voință a

părților în ceea ce privește condițiile de creditare și de asigurare a

creditului, aspecte care sunt confirmate de actele adiționale din 08 octombrie 2001,

din 07 noiembrie 2001, din 07 decembrie 2001 și din 07 martie 2002, când

părțile semnatare au ratificat și confirmat menținerea clauzelor din contractul

linie de credit precum și menținerea acestora ca parte integrantă.

Referitor la

constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară

autentificat din 10 martie 2000, a contractului autentificat din 31 octombrie

2000 pentru lipsa consimțământului bunului ipotecat deoarece în preambulul

contractului de garanție imobiliară se menționează că același mandatar S.S. a

deținut și calitatea de mandatar a lui G.G. în baza procurii din 07 martie

2000, deși mandatul a fost dat în vederea trecerii liniei de credit de la

pârâta SC S.M.O. SRL iar notarul public a autentificat contractul pentru

garantarea unui nou contract angajat de SC G.M.I. SRL, instanța a reținut că în

conformitate cu art. 1772 C. civ. ipoteca convențională nu poate fi constituită

decât prin act autentic, cerință îndeplinită de contractul de ipotecă, iar în

ceea ce privește nulitatea contractului de ipotecă pentru lipsa

consimțământului mandatarului, instanța a respins-o ca neîntemeiată, deoarece

ulterior, garantul ipotecar a semnat actele adiționale liniei de credit și a

confirmat clauzele contractuale, acceptându-le astfel că în cauză sunt

incidente disp. art. 969 și 973 C. civ.

În ceea ce

privește nulitatea contractelor de garanție imobiliară din 2000, pentru cauza

ilicită în considerarea faptului că acționarul SC S.M.O. SRL nu mai avea

dreptul de administrare deoarece la 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/2000

s-a deschis procedura insolvenței reglementată de fosta Legea nr. 64/1995 și că

nu a fost valabil exprimat consimțământul prin lichidator în conformitate cu

art. 23 din Legea nr. 64/1995, instanța a respins-o, având în vedere

următoarele aspecte:

Este adevărat

că împotriva asociatului garant SC T. SRL, SC S.M.O. SRL a fost deschisă

procedura falimentului conform încheierii din 08 septembrie 2000 în Dosarul nr.

5759/2000, însă acesteia nu i s-a ridicat dreptul de administrare și prin

urmare putea desfășura activități comerciale curente, inclusiv să participe în

calitatea de acționar la ședințele A.G.A. sau acționarilor și prin urmare

procesul-verbal al A.G.A. societății garante SC T. SRL în vederea garantării

împrumutului debitoarei SC G.M.I. SRL este legal, nefiind viciat consimțământul

societății ca și persoană juridică.

De asemenea,

corespunde adevărului că vechea reglementare în forma art. 49 alin. (1) din

Legea nr. 64/1995 sancționa cu nulitatea toate actele și operațiunile efectuate

de debitor ulterior deschiderii procedurii și sancționa cu nulitatea

constituirea ori perfectarea unor garanții reale pentru o creanță care era

chirografară, însă aceste dispoziții nu-și găsesc aplicabilitatea în speța de

față, întrucât aceste interdicții se referă la debitoare aflată în stare de

faliment, ori garanta ipotecară SC T. SRL nu se afla în această situație, având

personalitate juridică și capacitate de a încheia acte comerciale și fiind

titulara dreptului de proprietate a bunului ipotecat.

Sub acest

aspect, instanța a reținut că reclamantul creează o confuzie între asociatul

persoană juridică și societatea comercială garantă care nu-i erau aplicabile

disp. art. 45 și 49 din Legea nr. 64/1995 aspecte față de care, constatând că

nu au existat elemente care să conducă la desființarea contractelor de garanții

imobiliare, în condițiile art. 948 pct. 2 C. civ. a respins cererea de nulitate

a actelor de garanții.

În ceea ce

privește nulitatea biletului la ordin pentru lipsa mandatului de girare sau

avalizare, instanța a reținut că Biletul la Ordin este un titlu comercial de

valoare prin care o persoană numită emitent se obligă să plătească o sumă de

bani la scadență unei alte persoane beneficiare sau la ordinul acestuia și

datorită caracterului formal, înscrisul trebuie să poarte semnătura persoană a

emitentului.

Având în vedere

că reclamantul nu invocă motive de nulitate a Biletelor la Ordin în condițiile

art. 104 din Legea nr. 58/1934 și nu contestă semnătura emitentului instanța a

respins excepția nulității biletelor la ordin ca nefondată.

Cu privire la

solicitarea reclamantului de constatarea nulității operațiunilor bancare din

data de 10 martie 2000, de retragere din contul pârâtei de rândul VI a plății

efectuate de către pârâtele de rândul IV și V, constatarea nulității

operațiunilor bancare efectuate de pârâta de rândul I în conturile pârâtei de

rândul II pe întreaga perioadă contractuală și dispunerea desființării

operațiunilor bancare efectuate de pârâta de rândul I cu restabilirea situației

anterioare și restabilirea prestațiilor, instanța a respins aceste capete de

cerere ca nefondate, pe de o parte, prin faptul că reclamantul nu a justificat

în fapt sau în drept motive întemeiate de anulare a operațiunilor la care face

referire și nici neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către pârâtă a

obligațiilor contractuale în condițiile art. 969 C. civ.

Fiind în culpă

procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ. reclamantul a fost obligat să

plătească pârâtei SC B.C. I.S.R. SA suma de 4.000 lei cu titlul de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificate cu actele de la

dosar.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamantul G.C.G. și pârâții

G.G., G.L. și SC T. SRL.

Prin Decizia nr.

8/C/2012/A din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei

de interes și s-au respins ca lipsite de interes apelurile declarate de

apelanții G.G., G.L. și SC T. SRL.

S-a respins ca

nefondat apelul declarat de apelantul reclamant G.C.G., în contradictoriu cu

intimații pârâți SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea, SC G.M.I. SRL - prin

lichidator C.V.A. Ipurl, S.S., SC S.M.O. SRL, SC R.C. SRL - prin lichidator SC

R. SRL și SC S.M.O. SRL prin administrator judiciar C.R.G. împotriva sentinței

nr. 395/Com din 23 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a

menținut-o în totalitate.

S-a respins

cererea apelanților de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de

judecată în apel.

În motivarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

I. Cu privire

la apelurile formulate de apelanții G.L., G.G. și SC T. SRL, instanța de apel,

în ședința publică din data de 27 septembrie 2011 a invocat din oficiu,

excepția lipsei de interes a acestor apelanți în declararea apelurilor, dată

fiind calitatea lor procesuală de pârâți în fața primei instanțe.

S-a constatat

că excepția lipsei de interes este întemeiată, motivat de faptul că în fața

instanței de fond a avut calitatea de reclamant apelantul G.C.G., iar apelanții

G.L., G.G. și SC T. SA au avut calitatea de pârâți astfel că, prin respingerea

acțiunii reclamantului, pârâții au câștigat procesul.

Faptul că

pârâții nu s-au opus admiterii acțiunii, întrucât admiterea acțiunii le-ar fi

profitat, nu prezintă nici o relevanță, interes în declararea căii de atac

având doar partea care a pierdut procesul, în speță reclamantul.

De asemenea,

susținerea apelanților potrivit căreia instanța de fond trebuia să pronunțe o

hotărâre parțială, în temeiul art. 270 C. proc. civ., s-a apreciat că este

nefondată având în vedere că actele juridice cu privire la care s-a solicitat

constatarea nulității absolute au fost încheiate între pârâții apelanți și

pârâta intimată SC B.C.S.P.B. SA, care s-a opus admiterii acțiunii.

Pentru

considerentele arătate excepția lipsei interes a fost admisă, iar apelurile

declarate de apelanții G.L., G.G. și SC T. SRL au fost respinse ca lipsite de

interes.

II. Cu privire

la apelul formulat de apelantul G.C.G.

S-a reținut că

motivele invocate de reclamantul apelant cu privire la lipsa consimțământului

său pentru încheierea contractului linie de credit din 10 martie 2000 încheiat

între intimatele SC G.M.I. SRL și SC B.C.W.B. SA, în prezent SC B.C.S.P.B. SA

sunt nefondate având în vedere că S.S. a semnat acest contract în calitate de

mandatar al apelantului, în baza procurii autentice din 11 august 1997, în care

s-a specificat expres, printre altele că mandatarul poate angaja în numele său

și pe seama societății credite și să aducă garanții mobiliare și imobiliare în

vederea garantării acestora și, prin urmare, nu se poate aprecia că mandatarul

și-ar fi depășit limitele împuternicirii atunci când a încheiat contractul de

credit.

Atât timp cât

mandatarul nu și-a depășit limitele împuternicirii, actele încheiate de

mandatarul reprezentant creează raporturi juridice între mandant și terț.

Împrejurarea că

în procură s-a stipulat ca actele încheiate de mandatar să fie în interesul

mandantului este o chestiune ce ține de executarea mandatului, de modul în care

mandatarul și-a îndeplinit obligațiile stipulate în contract, fără a avea

relevanță cu privire la actul juridic încheiat între mandatar și terț, cu excepția

situației în care se dovedește reaua credință a terțului care a concertat în

mod fraudulos cu mandatarul în scopul de a-l frauda pe mandant, ori în speță nu

a fost făcută o asemenea dovadă.

S-a constatat,

totodată, că susținerile apelantului referitoare la ratificarea contractului

sunt nefondate, față de dispozițiile art. 1546 C. civ., care permit ratificarea

expresă sau tacită de către mandant a actelor încheiate de către mandatar cu

depășirea limitelor împuternicirii, însă așa cum s-a arătat mai sus instanța de

apel a apreciat că în speță mandatarul S.S. nu a depășit limitele date prin

procură.

Cu privire la

cauza ilicită a contractului pe considerentul că dobânda practicată și

garanțiile solicitate au fost prea mari, instanța de apel a reținut că, sub

aspect comercial, dobânda reprezintă prețul capitalului cedat temporar, un preț

specific pieței capitalului, nivelul de referință al dobânzii, într-un sistem

de referință anumit fiind determinat de mai mulți factori, printre care:

depozitele, scontul, piața monetară, dobânda pe care banca o plătește la

împrumuturile pe care le contractează pentru propria refinanțare, conjunctura

pieței capitalului, destinația economică a creditului, persoana debitorului

etc.

Fiecare banca

își stabilește dobânda ce urmează să o practice pentru credite în funcție de

acești factori, cei împrumutați putând să aleagă băncile cu dobânda și

condițiile de creditare cele mai avantajoase și, pentru aceste considerente,

instanța de apel a arătat că nu se poate reține că nivelul dobânzii practicat

de către intimata SC B.C.S.P.B. SA și solicitarea de către aceasta a unor

garanții consistente ar constitui o cauză ilicită a contractului de împrumut,

cel împrumutat cunoscând la data încheierii contractului nivelul dobânzii și

condițiile de creditare.

Referitor la

susținerea apelantului potrivit căruia contractul linie de credit ar fi nul și

pentru faptul că ulterior semnării acestuia, banii au fost retrași de către

bancă fără nici un temei legal, instanța de apel a reținut că nulitatea unui

contract presupune existența unor cauze contemporane, ori motivul invocat de

către apelant privește cauze ulterioare încheierii contractului, ce nu pot

conduce la nulitatea acestuia, iar sancțiunea legală pentru o eventuală

nerespectare a obligațiilor contractuale nu este nulitatea absolută a actului,

ci rezoluțiunea acestuia.

Cu privire la

actul adițional din 31 octombrie 2000 la contractul linie de credit din 10

martie 2000, prin care s-a majorat linia de credit de la 4.000.000lei la

5.500.000 lei și s-a prelungit termenul de rambursare până la 09 martie 2001,

instanța de apel a reținut că într-adevăr, termenul de rambursare a creditului

stipulat prin contract a fost data de 09 septembrie 2000, acest termen fiind

împlinit la data semnării actului adițional, însă principiul dominant al

efectelor termenului ca modalitate a actului juridic este acela că termenul

afectează doar executarea actului juridic, iar nu și existența.

Prin urmare,

s-a constatat că nu se poate reține, așa cum susține apelantul, că prin

ajungerea la termen a convenției de credit aceasta nu mai există și că actul

adițional ar fi lipsit de obiect.

Câtă vreme

termenul stipulat a fost unul convențional, stabilit atât în favoarea

creditorului, cât și în favoarea debitorului părțile, în condițiile în care

societatea împrumutată nu a restituit creditul, aveau posibilitatea, de comun

acord, chiar după împlinirea termenului, să prelungească, prin act adițional,

termenul de rambursare al împrumutului și să majoreze linia de credit.

Chiar dacă

maniera în care s-a procedat în speță, respectiv prelungirea termenului de

rambursare a unui credit care ar fi devenit scadent și exigibil ar încălca

uzanțele și practica bancară așa cum rezultă din răspunsul la obiecțiunile

formulate la expertiză (fila 35 vol. III), în opinia instanței de control

judiciar, aceste aspecte nu au putut conduce la nulitatea absolută a actului

adițional pe motiv de cauză ilicită.

Astfel,

potrivit art. 968 C. civ. „ Cauza este nelicită când este prohibită de legi,

când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice", ilicit putând fi

doar scopul mediat care constă în motivul determinant al încheierii unui act

juridic.

Ori, în cauză,

chiar dacă prin semnarea actului adițional s-ar fi încălcat normele și uzanțele

bancare, nu se poate reține că scopul mediat urmărit de către părți (care

pentru împrumutat a fost obținerea unei sume suplimentare și prelungirea

termenului de rambursare, iar societatea bancară a urmărit obținerea de

venituri din dobânzi și comisioane) ar fi ilicit și, prin urmare, actul ar fi

lovit de nulitate absolută, nerespectarea normelor bancare putând să atragă,

eventual, sancționarea angajaților vinovați, fără să afecteze valabilitatea

convenției de credit.

Instanța de

apel a reținut că S.S. a semnat actul adițional nr. 1 în calitate de mandatar

al apelantului, în baza procurii autentice din 11 august 1997, nefiind necesară

emiterea unei noi procuri pentru semnarea actului adițional, întrucât prin

procura din 11 august 1997 mandatarul a fost împuternicit să angajeze credite

fără a se indica suma maximă a acestora și fără a se face referire la o

operațiune determinată.

De asemenea,

împrejurarea că intimata SC G.M.I. SRL nu ar fi constituit garanțiile la care

s-a obligat în baza actelor adiționale, nu conduce la nulitatea absolută a

acestora pentru lipsă de obiect întrucât sancțiunea pentru nerespectarea unei

obligații contractuale nu este, așa cum s-a arătat și mai sus, nulitatea

absolută a contractelor, ci rezoluțiunea la solicitarea părții care și-a

îndeplinit obligațiile.

Referitor la

contractul de garanție imobiliară autentificat prin încheierea din 10 martie

2000 de B.N.P., G.D. (fila 58 vol. I ), curtea de apel a reținut că prin acest

contract pârâta G.L. și S.S. în calitate de mandatar al pârâtului G.G., în baza

procurii autentice din 07 martie 2000, au consimțit să constituie în favoarea

SC B.W.B. SA ipotecă de rangul de rangul I asupra imobilului înscris în C.F.,

Borș, compus din stație de benzină în vederea garantării creditului în valoare

de 4.000.000.000 lei plus dobânzile și comisioanele aferente, credit acordat de

bancă pârâtei SC G.M.I. SRL, în baza contractului linie de credit din 2000.

Prin procura

autentificată din 07 martie 2000 de către B.N.P., M.M. ( fila 57 vol. l),

pârâtul G.G. l-a împuternicit pe S.S. ca în numele său să semneze în fața

notarului public contractul de garanție imobiliară încheiat cu SC W.B. SA

Sucursala Oradea în vederea trecerii liniei de credit de la SC S.M.O. SRL la SC

G.M.I. SRL Oradea, garantând cu imobilul situat în localitatea Borș, C.F., Borș,

compus din stație de benzină.

Chiar dacă

între cele două pârâte, respectiv între SC S.M.O. SRL la SC G.M.I. SRL nu s-a

încheiat un contract cu privire la cesiunea de datorie, așa cum rezultă din

sentința nr. 2355/Com din 04 noiembrie 2004 (fila 102) creditul contractat de

către reclamanta SC G.M.I. SRL nu a fost rulat în scopul pentru a fost luat,

deoarece după ce au fost virate cu titlu de avans cumpărare marfă, conform

dispozițiilor de plată, către SC S.M.O. SRL suma de 2.000.000.000 lei și către

SC R. SRL suma de 2.000.000.000 lei, la rândul lor aceste două societăți au

virat sumele către SC S.M.O. SRL, tot cu titlu de avans marfă, dar întreaga

sumă a fost reținută de către bancă în contul creditelor neachitate de către SC

S.M.O. SRL, instanța de apel reținâne că, în fapt, prin aceste operațiuni,

creditul în sumă de 4.000.000.000 lei pe care SC S.M.O. SRL îl avea la B.C.

W.B. în baza contractului de credit din 07 septembrie 1999 (garantat cu ipotecă

asupra imobilului situat în localitatea Borș, C.F., Borș, fila 74 vol. l ), a

fost stins.

Așadar, în

fapt, prin creditul în valoare de 4.000.0000.000 lei contractat de către pârâta

SC G.M.I. SRL de la B.C. W.B. Sucursala Oradea, în baza contractului linie de

credit din 2000, a fost achitat creditul în valoare de 4.000.000 lei pe care îl

avea SC S.M.O. SRL la aceeași bancă, devenind debitoare SC G.M.I. SRL.

Prin urmare,

chiar dacă pârâtul G.G. ar fi avut o altă reprezentare asupra modalității în

care urma să fie „trecută" linia de credit de la SC S.M.O. SRL la SC

G.M.I. SRL, mandatarul S.S. depășind limitele împuternicirii, acesta, prin

semnarea actelor adiționale (care la pct. 3 face referire expresă la ipoteca asupra

imobilului înscris în C.F., Borș), 7, 8, în calitate de garant, a ratificat, așa

cum a reținut și instanța de fond, actul încheiat de mandatar în numele său,

ratificarea valorând mandat conform art. 1546 C. civ.

Pe de altă

parte, instanța de apel a constatat că pârâtul G.G., în Dosarul nr. 8640/2002

al Tribunalului Bihor, atașat prezentei cauze, a solicitat să se constate

nulitatea absolută acestui contract de garanție imobiliară, acțiunea acestuia

fiind respinsă în mod irevocabil.

Față de cele

arătate mai sus, instanța de apel a apreciat că în cauză nu se poate reține

lipsa consimțământului pârâtului G.G. cu privire la încheierea contractului de

garanție imobiliară autentificat prin încheierea din 10 martie 2000 de B.N.P.,

G.D.

Referitor la

contractele de garanție imobiliară autentificate sub încheierile din 31

octombrie 2000 de B.N.P. G.D., instanța de control judiciar a reținut că

apelantul în susținerea cererii invocă motive de nelegalitatate a hotărârii A.G.A.

a SC T. SA, prin care s-a luat decizia garantării contractului de credit

încheiat între SC G.M.I.I. SRL și W.B., cu imobile proprietatea garantei, însă

în prezenta cauză instanța nu este investită cu o acțiune în anularea A.G.A. a

SC T. SA și, prin urmare, nu poate analiza aspectele invocate.

Întrucât

decizia de a garanta creditul a fost luată de către A.G.A. a SC T. SA, conform

atribuției prevăzută de art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990,

astfel cum aceasta era în vigoare la data semnării contractelor, s-a constatat

că nu se poate reține lipsa consimțământului garantei la semnarea acestor

contracte de garanție, nefiind încălcate dispozițiile art. 143 din același act

normativ.

De asemenea, nu

s-a reținut că prin cele două contracte de garanție s-ar fi încălcat

dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, deoarece bunurile ce au

făcut obiectul garanției imobiliare au fost proprietatea SC T. SA și nu ale SC

S.M.O. SRL, aceasta fiind doar asociată la SC R.C. SRL, care la rândul său era

acționar majoritar la SC T. SA (filele 167-190 vol. III).

Împrejurarea că

pe contractele de garanție imobiliară s-a consemnat că S.S.S. este

administrator al SC T. SA și nu împuternicit al acționarilor nu este de natură

a afecta valabilitatea acestora având în vedere că S.S. a fost persoana

împuternicită de către acționar să semneze aceste contracte.

Referitor la

încălcarea principiului dublei specializări a ipotecii, instanța de apel a

reținut că potrivit acestui principiu, ipoteca poate fi constituită numai

asupra unui imobil individual determinat (art. 1774 C. civ.) și pentru

garantarea unei datorii a cărei valori este, de asemenea, determinată (art.

1776 C. civ.).

Ori în cauză,

s-a constatat că nu s-a încălcat acest principiu, imobilele aduse în garanție

fiind individualizate și specificându-se expres suma pentru care este înscris

dreptul de ipotecă, respectiv în contractul autentificat, dreptul de ipotecă a

fost înscris pentru suma de 2.100.000.000 lei, iar prin contractul autentificat

prin încheierea, dreptul de ipotecă a fost înscris pentru suma de 550.000.000

lei.

Prin urmare,

prin cele două contracte, suma garantată de către pârâta SC T. SA, prin

ipotecă, a fost de 2.650.000.000 lei și nu de 5.500.000.000 lei așa cum în mod

greșit a susțăinut apelantul, respectându-se hotărârea A.G.A. a garantei cu

privire la suma pentru care se va semna contractul de garanție.

În contractul de

garanție imobiliară era necesar să se prevadă obligația principală pe care o

însoțește și o garantează, respectiv creditul în valoare 5.500.000.000 lei,

conform contractului de credit și a actelor adiționale, însă întinderea

garanției s-a rezumat la suma pentru care s-a înscris dreptul de ipotecă,

respectiv suma de 2.650.000.000. lei, indiferent de valoarea creditului

garantat, criticile apelantului fiind nefondate sub acest aspect.

În ceea ce

privește nulitatea biletelor la ordin emise pentru garantarea creditului,

instanța de apel a constatat că în cauză s-a făcut dovada emiterii și

existenței unui singur bilet la ordin, cel emis de pârâta intimată SC G.M.I.

SRL, la data de 7 septembrie 2001, pentru suma de 6.000.000.000 lei (fila 66),

valoarea reprezentând creditul + dobânda și comisioanele conform contractului din

10 martie 2000 și actelor adiționale aferente, fiind avalizat de către pârâții

G.G. și G.L.

Prin urmare,

valoarea biletului la ordin a reprezentat creditul acordat, cu dobânzile și

comisioanele aferente, atât prin convenția de credit din 2000, cât și prin

actele adiționale aferente încheiate până la data de 07 septembrie 2001, data

emiterii instrumentului de plată.

Analizând acest

bilet la ordin s-a constatat că acesta cuprinde toate elementele obligatorii

prevăzute de art. 104 din Legea nr. 58/1934 astfel că solicitarea apelantului

reclamant de constatare a nulității absolute este nefondată.

Împrejurarea că

în art. 7 lit. c) din contractul de credit s-a specificat că biletul la ordin

va fi avalizat în nume propriu de către G.G. și G.L., iar în actul adițional

s-a prevăzut că biletul la ordin va fi avalizat de către G.L. atât în nume

propriu, cât și în calitate de mandatar al soțului G.G., nu prezintă relevanță

cu privire la valabilitatea consimțământului avalistului G.G., acesta putând să

semneze el însuși avalul biletului la ordin în situația în care a fost prezent,

la aceeași dată semnând și actul adițional.

Pe de altă

parte, reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, respectiv că biletul la

ordin ar fi fost semnat în alb.

Referitor la

celelalte bilete la ordin pentru care reclamantul a solicitat să se constate

nulitatea absolută, instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada

existenței acestora, apelantul susținând el însuși că aceste bilete la ordin

„nu există și nici nu au existat vreodată", ori instanța nu poate analiza

valabilitatea unor înscrisuri cu privire la care nu s-a făcut dovada

existenței.

Referitor la

aplicarea dispozițiilor art. 174 C. proc. civ., această normă prevede

sancțiunea care poate fi aplicată părții ce refuză să prezinte înscrisul

solicitat de partea adversă, în cazul în care din probele administrate rezultă

cu certitudine faptul deținerii înscrisului, ascunderii sau distrugerii

acestuia.

Ori, din probele

administrate în cauză, nu s-a făcut dovada că pârâta intimată I.S.B. ar deține

înscrisurile respective și că ar refuza să le prezinte, iar din adresa acesteia

din 17 octombrie 2011 și din răspunsul la interogatoriu a rezultat că nu deține

în arhivă biletele la ordin sau un proces verbal referitor la restituirea

acestora către emitent ori la distrugerea acestora și, prin urmare, instanța de

apel nu a socotit ca dovedite pretențiile reclamantului reclamant, cu atât mai

mult cu cât așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul contestă existența

acestora.

Referitor la

nulitatea operațiunilor bancare din data de 10 martie 2000, de retragere din

contul pârâtei SC S.M.O. SRL de către pârâta intimată I.S.B. a sumei de

3.961.572.138, 71 lei, instanța de apel a reținut că această operațiune bancară

nu este lovită de nulitate absolută având în vedere că potrivit dispozițiilor

art. 4 din contractul de credit din 07 septembrie 1999, SC S.M.O. SRL și-a

cesionat în favoarea băncii toate încasările din contractele aflate în derulare

și, întrucât creditul acordat devenise scadent la data de 06 martie 2000, banca

avea posibilitatea, față de dispozițiile contractuale mai sus arătate, să

retragă din contul acestei pârâte sumele de bani pe care aceasta Ie-a încasat

de la SC S.M.O. SRL și SC R.C. SRL.

Cu privire la

nulitatea operațiunilor bancare operate de către pârâta intimată I.S.B. în

conturile pârâtei SC G.M. SRL instanța de apel a apreciat că în analizarea

susținerilor apelantului trebuie avute în vedere caracteristicile contractului

linie de credit, sumele trase din linia de credit devenind exigibile doar la

data scadenței prevăzute în contract, ori în speță suma trasă de SC G.M. SRL,

în baza contractul linie de credit din 2000, modificat prin actele adiționale,

a devenit scadentă la data de 06 mai 2002.

Așa cum rezultă

din raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât până la data de 06 mai

2002 suma trasă în baza contractului linie de credit nu a fost scadentă, I.S.B.,

prin plățile efectuate de către SC G.M.I. SRL, a stins celelalte obligații

scadente ale acesteia.

Deși apelantul

a invocat în susținerea cererii dispozițiilor art. 1112 C. civ. nu a arătat în

ce ar consta manoperele prin care I.S.B. ar fi fost indus-o în eroare pe pârâta

SC G.M.I. SRL, actele adiționale la contractul de credit prin care s-a

prelungit termenul de rambursare a liniei de credit fiind valabile, așa cum s-a

arătat mai sus.

De asemenea,

întrucât nu s-a reținut nici un motiv de nulitate a operațiunilor bancare s-a

apreciat că nu se impune nici restabilirea situației anterioare și restituirea

prestațiilor.

S-a constatat

că solicitarea apelantului de anulare a hotărârii și de trimitere a dosarului

spre rejudecare primei instanțe este nefondată nefiind incidente dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., deoarece instanța de fond a cercetat fondul pricinii cu

care a fost investită.

Pentru

considerentele arătate, apelul a fost respins ca nefondat și, întrucât

apelurile declarate în cauză au fost respinse, instanța de apel a respins

cererea apelanților de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de

judecată în apel și a constatat că intimații nu au solicitat cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul G.C.G., cât și pârâții

G.G., G.L. și SC T. SRL Oradea.

Prin recursul

formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., reclamantul G.C.G. aduce următoarele critici deciziei pronunțate de

instanța de apel:

În mod greșit

instanța de apel a reținut că prin procura autentificată din 1997, recurentul

l-a mandatat pe S.S., să reprezinte societatea, că poate angaja în numele său

și pe seama societății credite și să aducă garanții mobiliare și imobiliare, în

vederea garantării acestora, în condițiile în care acest mandat este unul

general, în care se menționează expres întinderea mandatului mandatarului,

raportat la prevederile art. 1772 C. civ., în care se prevede că pentru

încheierea de contracte de ipotecă, ori alte acte pentru care legea pretinde

forma autentică, acest intimat trebuia să dețină o procură specială expresă

pentru respectiva afacere, procura în cauză fiind numai de administrare.

Întrucât nu a

avut un mandat special, consideră că mandatarul său și-a depășit limitele

mandatului, iar actele încheiate de acesta sunt anulabile.

Totodată, susține

că în mod greșit instanța de apel a invocat dispozițiile art. 1546 C. civ.,

întrucât, în speță, ratificarea de către mandant a acetelor încheiate de

mandatar trebuia să fie una expresă și nu tacită, ratificarea tacită fiind

valabilă numai atunci când pentru valabilitatea afacerii nu este necesară forma

scrisă ori forma solemnă.

Prin urmare,

întrucât contractul de credit încheiat de intimatul S.S. cu banca intimată a

angajat societatea la plata unor dobânzi și comisioane spoliatoare, instanța de

apel trebuia să facă aplicarea art. 968 C. civ. și să dispună desființarea

actului.

Caracterul

nelicit rezultă și din operațiuni săvârșite de bancă imediat după încheierea

contractului, respectiv acordarea creditului, în sensul că, creditul acordat

societății SC G.M.I. SRL, al cărui unic asociat este recurentul, s-a achitat un

alt credit, al unei alte persoane juridice, respectiv al SC S.M.O. SRL,

operațiune interzisă expres de Legea nr. 58/1998 (Ordinul B.N.R. nr. 344/1.418

din 01 august 1997 valabil până la data de 27 ianuarie 2009).

Prin același

Contract de credit, din 10 martie 2000, s-au adus în garantarea creditului mai

multe bilete la ordin emise de SC G.M.I. SRL și avalizate de S.S. invocând

calitatea sa de mandatar al recurentului și a soției acestuia G.E.

Recurentul

susține că nici el, nici soția sa - care nu apare nominalizată în niciunul din

scriptele depuse la dosarul cauzei - nu au mandatat nici pe S.S. și nici o altă

persoană, ca în numele lor să garanteze vreo obligație a societății cu averea

lor personală, astfel că, contractul de credit este nul și din acest punct de

vedere, respectiv suntem în prezența unui act la încheierea căruia

consimțământul părții care se obligă, a lipsit cu desăvârșire.

În mod greșit

instanța de apel a reținut cu privire la Actul adițional din 31 octombrie 2000,

că nu prezintă nicio relevanță juridică împrejurarea că la data încheierii

acestui act adițional, contractul linie de credit era ajuns la termen, și prin

urmare, nu prezintă o piedică în prelungirea termenului acestuia, ori la

majorarea creditului.

Susține că un

act juridic ajuns la termen nu poate fi prelungit, în condițiile în care

părțile doresc ca raporturile lor juridice să existe și după expirarea

termenului contractului, este necesar ca aceste părți să încheie un nou act

juridic care să consfințească învoiala lor.

În speță, fiind

în prezența unui contract de credit pentru care s-a stabilit un termen de

rambursare a acestuia, neîncheierea niciunei convenții prin care să se

stabilească prelungirea termenului de rambursare, conduce la concluzia juridică

că, obligația asumată este exigibilă.

Eventuala

majorare de credit nu putea fi săvârșită. Acordarea de către bancă a unei sume

suplimentare de bani către SC G.M.I. SRL, trebuia să îmbrace obligatoriu o altă

formă, respectiv să încheie un alt act, de sine stătător, pentru care banca era

în drept să perceapă, ori nu, garanții.

Astfel fiind,

în mod greșit a reținut instanța de apel că Actul adițional din 31 octombrie

2000 are obiect și, prin urmare, este perfect valabil.

De asemenea, în

mod eronat în pagina 22 a hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că,

nici încălcarea uzanțelor și practicii bancare, respectiv a normelor B.N.R. -

obligatorii tuturor instituțiilor bancare - nu poate conduce la constatarea

nulității absolute a actului adițional pe motiv de cauză ilicită.

Potrivit Legii nr.

58/1998 aplicabilă speței, normele B.N.R. sunt acte normative obligatorii

tuturor instituțiilor bancare, încălcarea acestora echivalează cu nerespectarea

legii, respectiv suntem în prezența unor acte juridice prohibite de lege, cauză

de nulitate a actului prevăzută în mod expres în art. 968 prima teză C. civ.

Astfel, arată

recurentul că în hotărârea recurată nu există corespondent între motivare și

dispozitiv, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la

Contractul de garanție imobiliară din 10 martie 2000 autentificat de B.N.P.

G.D., arată că instanța de apel a reținut în mod corect că acest contract a

fost semnat de intimata G.L. în nume propriu și de intimatul S.S. în calitate

de mandatar al intimatului G.G. în baza Procurii autentice din 07 martie 2000,

însă a reținut în mod greșit că, consimțământul părții care se obligă,

respectiv al intimatului G.G., a fost valabil exprimat.

Instanța de

apel a reținut în mod greșit că nu reprezintă nicio relevanță juridică

împrejurarea că procura dată de G.G. lui S.S. are ca obiect garantarea cu

proprietatea sa a unui transfer de credit de la o societate comercială la o

altă societate comercială, iar în realitate, proprietatea sa a format garanție

pentru acordarea unui credit nou acordat societății intimate SC G.M.I. SRL,

deoarece C. civ. prevede în art. 1772 că ipoteca convențională nu poate fi

constituită decât prin act autentic.

Nerespectarea

mandatului cu privire la garantarea obligației echivalează cu lipsa totală de

consimțământ al părții care se obligă.

Diferența

dintre cele două societăți comerciale beneficiare de credit bancar de la banca

intimată, este una de esență și anume că, SC S.M.O. SRL este societatea

girantului ipotecat G.G., în cadrul căreia deține calitatea de unic asociat, iar

SC G.M.I. SRL este societatea recurentului G.C.G., în cadrul căreia deține

calitatea de unic asociat.

Există o

diferență de esență între calitatea persoanei pentru care se garantează, iar în

situația în care garanția este adusă unei obligații pentru care nu există

consimțământ, actul încheiat este nul absolut.

Motivarea

instanței din pagina 23 a hotărârii recurate nu are nimic în comun cu

consimțământul dat de intimatul G.G. prin Procura din 2000, astfel că hotărârea

este nelegală, fiind sub incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304,

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Atât instanța

de fond, cât și instanța de apel au aplicat greșit legea atunci când au concluzionat

că, nulitatea absolută poate fi acoperită prin ratificare.

Referitor la

Contractele de garanție imobiliară autentificate din 31 octombrie 2000 de

B.N.P. G.D., susține că că la data luării hotărârii A.G.A. a SC T. SRL, unul

din acționarii săi majoritari, respectiv SC S.M.O. SRL se regăsea în

insolvență, iar reprezentarea sa legală putea fi exercitată numai și numai de

administratorul său judiciar.

Astfel,

hotărârea A.G.A. a SC T. SRL nu este luată de acționarul majoritar reprezentat

legal, astfel că această hotărâre A.G.A. este nulă absolut, nulitate care poate

fi invocată oricând, pe cale incidentală, atât în baza Decretului nr. 167/1958,

cât și în baza Legii nr. 31/1990.

Nici instanța

de fond și nici instanța de apel nu au analizat valabilitatea acestei hotărâri

A.G.A., astfel că hotărârile instanțelor se regăsesc sub incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care trebuie să conducă la

casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de

fond să se pronunțe asupra tuturor cererilor din dosar în raport cu art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Un alt motiv de

nulitate al contratelor de ipotecă este acela că, potrivit Statutului SC T. SA

și a obiectului său de activitate, această societate nu era în drept să încheie

contracte de garanție imobiliară ce vizează patrimoniul său în vederea

garantării unor obligații a altei entități juridice, întrucât potrivit art. 143

din Legea nr. 31/1990 patrimoniul societății poate forma obiect al unei

garanții, însă numai și numai pentru garantarea propriilor obligații și nu

pentru garantarea obligațiilor altor persoane.

Recurentul

arată că aceste argumente au fost înlăturate de instanța de apel fără nicio

motivare.

De asemenea,

instanța de apel a înlăturat dispozițiile art. 1769 C. civ., conform căruia,

„cine are capacitatea de a înstrăina un imobil, poate a-l și ipoteca", ori

SC S.M.O. SRL nu avea la acea dată această capacitate, întrucât se deschisese

față de aceasta procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/ 1995, iar

reprezentantul său legal la acea vreme era SC I. SRL - lichidatorul judiciar al

acestei societăți.

A mai arătat că

bunurile imobile ce formează obiect al celor două contracte de ipotecă

reprezintă 100% din valoarea contabilă a activelor societății, situație în

care, aceste contracte de ipotecă sunt nule absolut.

Un alt motiv de

nulitate a celor două ipoteci este acela a lipsei dublei specializări a

ipotecii, instituită de art. 1774 C. civ. cu trimitere la art. 1776 C. civ.

Considerentele

avute în vedere de instanța de apel la respingerea apelului nu sunt în

concordanță cu cuprinsul celor două contracte de ipotecă, în sensul că, în

ambele contracte de garanție imobiliară, la alineatul 3, se menționează că, se

garantează creditul în valoare de 5.500.000.000 lei și nu de 1.500.000.000 lei

cum rezultă din contractul de credit și Actul adițional din 2000, ceea ce face

dovada deplină a nerespectării dublei specializări a ipotecii.

De altfel, prin

hotărârea A.G.A. - chiar dacă este nelegal luată și este lovită de nulitatea

absolută - s-a hotărât garantarea pentru suma de 2.650.550.000 lei și nu pentru

5.500.000.000 lei, cum s-a menționat în contractele de garanție imobiliară.

Prin urmare,

recurentul susține că nu există identitate între Contractul de credit din 2000

modificat prin Actul adițional din 2000 și Contractele de garanție imobiliară

autentificate din 2000, ceea ce fac incidente dispozițiile art. 1774 și 1776 V.C.C.,

sancțiunea fiind nulitatea contractelor.

Referitor la

capetele de cerere ce vizează nulitatea absolută a biletelor la ordin aferente

Convenției linie de credit din 2000 și a celor 9 acte adiționale, susține că

prin hotărârea pronunțată instanța de apel, pe lângă faptul că a analizat

trunchiat conținutul contractului arătat și a actelor sale adiționale, a

refuzat să facă aplicarea dispozițiilor art. 174 teza finală C. proc. civ.

motivând că recurentul nu a făcut dovada existenței acelor bilete la ordin.

Susține că

singurul bilet la ordin prezentat de banca intimată este cel completat de bancă

cu data de 07 septembrie 2001 - bilet pe care recurentul l-a defăimat că este

fals, în sensul că acest bilet la ordin este aferent Contractului linie de

credit din 2000 și nu Actului adițional din 2001, aceasta rezultând fără

putință de tăgadă din conținutul art. 7 lit. c) din Contractul linie de credit

din 2000 și din pct. 3 lit. b) din Actul adițional din 2001.

Prin hotărârea

dată, consideră că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut,

întrucât banca intimată nu a formulat nicio acțiune reconvențională în acest

dosar, respectiv nu a investit instanța cu nicio cerere prin care a solicitat

rectificarea, ori îndreptarea unor clauze ori prevederi ale convenției

încheiate între părți, situație în care instanța de fond și de apel aveau

obligația să analizeze toate clauzele contractului așa cum au fost acestea

însușite de părți, fără a avea puterea de a anula ori modifica unele clauze

contractuale.

Neprocedând

astfel, arată că hotărârea pronunțată este nelegală, fiind sub incidența

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., care

trebuie să conducă la casarea hotărârii.

Referitor la

nulitatea operațiunilor bancare din data de10 martie 2000, arată că s-a depus

la dosarul, cauzei Contractul linie de credit din 07 septembrie 1999 încheiat

între pârâta SC S.M.O. SRL și banca intimată.

La pct. 2 din

acest contract s-a convenit ca, în cazul nerambursării creditului la scadență,

suma datorată băncii se va trece la restanțe și se va percepe o dobândă

majorată cu 5 puncte, peste dobânda prevăzută în contract sau cea indexată.

Nicăieri în

cuprinsul acestui contract nu s-a stipulat ca, în cazul nerambursării

creditului la scadență, banca ar fi în drept să se îndestuleze cu sume de bani

din contul său curent deschis la banca pârâtă, sens în care a depus la dosar

adresa din 09 martie 2004 emisă de administratorul judiciar din acea vreme al

SC S.M.O. SRL.

Susține că în

momentul în care suma de 4 miliarde lei a intrat în contul curent al SC S.M.O.

SRL, banca, fără niciun drept, nelegal și abuziv, și-a însușit banii printr-o

notă contabilă, reținând suma de 3.961.572.138,71 lei vechi pentru un credit

restant al acestei societăți și 38 milioane lei vechi comision bancar.

Această

operațiune este nulă, întrucât banca poate opera în contul curent al clientului

său numai la cererea acestuia ori la cererea instanței de judecată, în cazul în

care clientul său se găsește în executare silită încuviințată de instanța de

executare ori în cazul popririi legal făcute, iar la data de 10 martie 2000, SC

S.M.O. SRL nu a efectuat nicio plată din contul său curent, nu era în executare

silită și nu era instituită nicio poprire asupra conturilor sale.

Arată că

argumentele expuse fac dovada încălcării convenției de cont curent și a

clauzelor contractuale încheiate între părți, ceea ce trebuia să conducă la

admiterea acestui capăt de cerere și nu la respingerea lui, așa cum în mod

greșit a procedat atât instanța de fond cât și instanța de apel.

Aceste critici

se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

ceea ce trebuie să conducă la modificarea hotărârii în sensul constatării

nulității operațiunilor sus enunțate cu restabilirea situației anterioare.

Referitor la

motivele de casare a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare

Tribunalului Bihor, arată că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății.

Astfel, susține

că prin motivele de apel a solicitat instanței ca în conformitate cu

prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze hotărârea primei

instanțe și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Bihor, pentru ca

această din urmă instanță să motiveze în fapt și în drept argumentele care au

stat la baza respingerii tuturor capetelor de cerere.

În speță,

judecătorul fondului, prin hotărârea pronunțată nu a menționat motivele pentru

care a respins cererea de chemare în judecată în integralitatea sa, hotărârea

pronunțată nu cuprinde niciun argument pentru care s-a respins constatarea

nulității absolute a biletelor la ordin deduse judecății, ceea ce a făcut

imposibil a critica punctul de vedere al acestei instanțe.

De asemenea,

consideră că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra nulității absolute a

actelor adiționale numerotate de la 2 la 9 inclusiv, aspecte care trebuie să

conducă la casarea hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe, în raport cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință,

recurentul -reclamant solicită admiterea recursului, în principal modificarea

în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a

sentinței pronunțată de tribunal în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată și, în subsidiar, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța asupra tuturor capetelor de

cerere.

Recursul

formulat de pârâții G.G., G.L. și SC T. SRL Oradea, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele critici de

nelegalitate:

Recurenții

consideră că în mod greșit instanța de apel Ie-a respins apelul ca fiind lipsit

de interes, deoarece poziția lor procesuală față de acțiunea formulată de

reclamant, a fost de neopunere, respectiv au achiesat la pretențiile

reclamantului, poziție procesuală rezultată atât din întâmpinările depuse la

dosar, cele exprimate verbal în fața instanței de fond, cât și din concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei.

Raportat la

poziția procesuală, având în vedere și hotărârea pronunțată - de respingere a

pretențiilor reclamantului - consideră că justificau un interes în promovarea

căii de atac a apelului, însă argumentele prezentate au fost înlăturate de

instanța de apel fără nicio motivare.

Arată că actele

a căror desființare au urmărit-o prin declararea și susținerea apelului, sunt

reprezentate de Contractul de ipotecă semnat prin mandatar de G.G., autentificat

din 2000, Biletul la ordin emis de SC G.M.I. SRL la data de 10 martie 2000

avalizat de G.G. și G.L., de Contractele de ipotecă autentificate din 2000

încheiate între subscrisa SC T. SRL și banca intimată, precum și a Biletului la

ordin emis de SC G.M.I. SRL la data de 07 septembrie 2001 avalizat de G.L. în

nume propriu și în calitate de mandatar al lui G.G.

Declararea unei

căi de atac de către una dintre părțile litigante, reprezintă un drept, mijloc

juridic procesual pus la dispoziția părții interesate, prin care se creează

posibilitatea verificării legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești și

înlăturarea eventualelor greșeli săvârșite.

Susțin

recurenț