ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1716/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 134/P/2012 din iulie 2012, Tribunalul Bihor, în baza art. 147 din Legea nr. 85/2006 l-a condamnat pe inculpatul M.A.G.la o pedeapsă de 1 an închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-a constatat că G.I. IPURL (fost Cabinet individual de insolvență M.B.) nu are calitatea procesuală de parte vătămată în cauză.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus comunicarea unei copii a prezentei hotărâri în 15 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile la Oficiul Registrului Comerțului Bihor pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 985/P/2010, înregistrat la instanță în data de 13 iulie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.A.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 147 din Legea nr. 85/2006.

În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului că, urmare a deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei SC M. SRL, nu a dat curs notificării formulate de administratorul judiciar numit în cauză, în sensul predării în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii insolvenței, a documentelor și informațiilor prev. la art. 28, alin. (1), lit. a) - f), din Legea nr. 85/2006.

Audiat fiind, inculpatul a declarat că nu se consideră vinovat de săvârșirea infracțiunii de care este acuzat, în condițiile în care a aflat despre deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC M. SRL abia la finele anului 2011. Soția sa, care avea atribuții de preluare a actelor și de predare a acestora unui contabil autorizat, nu i-a adus la cunoștință că s-ar fi declanșat procedura insolvenței, tocmai pentru a-i proteja starea precară de sănătate cu care s-a confruntat acesta în perioada 2009 - 2011, determinată de probleme cardiace, renale, fiind chiar supus unei intervenții chirurgicale. Inculpatul a susținut că nu a primit personal nici una din notificările înaintate de administratorul judiciar B.M., nu-i aparține semnătura depusă pe înscrisurile aflate la dosar. Nu a primit de la Tribunalul Bihor, secția comercială, nici un înscris prin care să i se fi pus în vedere să se conformeze obligației de a preda actele contabile administratorului judiciar M.B. A confirmat că a locuit în permanență pe str. Ș. din Oradea, alături de soție și copii. Nu a declarat recurs împotriva Sentinței comerciale nr. 2001/F din 27 octombrie 2009 de deschidere a procedurii insolvenței, nu-i aparține semnătura depusă pe înscrisul intitulat recurs, nu a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei 183/C din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, semnătura de pe înscrisul respectiv nu-i aparține. Neocupându-se de partea contabilă a societății nu cunoaște dacă firma avea datorii față de SC P.L. IFN SA Voluntari sau față de P.B.A. SA Voluntari.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că la data de 27 octombrie 2009, prin Sentința nr. 2001/F/2009 Tribunalul Bihor, secția ,comercială a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarei SC M. SRL cu sediul în Oradea, str. Ș., jud. Bihor, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor, procedură deschisă la cererea creditorilor P.L. IFN SA Voluntari și P.B.A. SA Voluntari, față de care debitorul SC M. SRL are o creanță în sumă de 43.942,41 RON. Totodată, prin aceeași sentință s-a dispus numirea în calitate de administrator judiciar a SC M. SRL a Cabinetului Individual de Insolvență M.B., care urma să îndeplinească atribuțiile prevăzute de lege.

Prin Notificarea nr. 08 din 16 noiembrie 2009, aflată în copie la dosar, în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar al SC M. SRL, M.B. a solicitat administratorului statutar al societății, M.A.G., predarea actelor societății debitoare prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, respectiv: bilanțul și copii de pe registrele contabile curente; listă a tuturor bunurilor societății; o listă cu toate conturile și băncile prin care societatea își derulează fondurile; lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate în cele 120 de zile anterioare cererii introductive; contul de profit și pierderi pe anul anterior; o listă cu numele, adresele și creanțele creditorilor; notificare pe care, potrivit mențiunii de pe înscrisul aflat la dosar, destinatarul (adică inculpatul M.A.G.) a primit-o personal sub semnătură, în data de 19 noiembrie 2009, notificare căreia însă acesta nu i-a dat curs.

În data de 19 ianuarie 2010, prin Sentința nr. 113/F/2010, Tribunalul Bihor, secția comercială, a dispus, ca urmare a cererii formulate de administratorul judiciar M.B., începerea procedurii falimentului debitorului SC M. SRL, desemnând drept lichidator judiciar al acestei societăți pe Cabinet Individual de Insolvență M.B. Prin aceeași sentință s-a dispus dizolvarea societății debitoare și ridicarea dreptului de administrate al debitorului, precum și predarea către lichidator, în termen de 10 zile de la pronunțarea sentinței, a tabelului definitiv al creanțelor și a listei creanțelor născute în cursul procedurii.

SC M. SRL, prin administratorul statutar inculpatul M.A.G., a declarat recurs împotriva Sentinței comerciale nr. 2001/F 121 octombrie 2009 prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței a SC M. SRL, solicitând totodată și suspendarea executării sentinței anterior menționate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Recursul a fost soluționat de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, care prin Decizia nr. 183/C/2010 din data de 18 februarie 2010 a hotărât anularea ca netimbrat a recursului declarat de SC M. SRL împotriva Sentinței nr. 2001/F/2009 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate, fiind respinsă totodată și cererea de suspendare formulată în cauză.

Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea, SC M. SRL, prin administratorul statutar M.A.G., a formulat contestație în anulare, contestație care a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 390/C/2010 din 31 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

La data de 08 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea judecătorului-sindic a dispus, la cererea reprezentantului lichidatorului judiciar M.B., emiterea unei adrese către administratorul statutar al debitoarei SC M. SRL, M.A.G., cu mențiunea de a preda actele contabile către lichidatorul judiciar desemnat în cauză, sub sancțiunea amenzii, astfel fiind emisă adresa Tribunalului Bihor către inculpatul M.A.G., prin care se solicita predarea actelor societății debitoare până în data de 21 septembrie 2010, ora 09.00.

Având în vedere faptul că inculpatul M.A.G. nu a predat actele societății în termenul solicitat, Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea judecătorului-sindic, din 21 septembrie 2010, a dispus lichidatorului judiciar desemnat în cauză să procedeze la formularea unei sesizări penale, în temeiul art. 147 din legea insolvenței, având în vedere refuzul administratorului statutar al debitoarei de a preda actele societății, astfel fiind formulată sesizarea penală împotriva inculpatului M.A.G.

Totodată, în această perioadă, în vederea efectuării demersurilor pentru a intra în posesia actelor societății SC M. SRL, lichidatorul judiciar M.B. desemnat în cauză a emis notificarea din data de 08 din 01 martie 2010 primită în data de 11 martie 2010 de soția inculpatului numita M.M. în calitate de delegat - respectiv notificarea din data de 08/09 aprilie 2010 pe care, potrivit mențiunii de pe înscrisul aflat la dosar, destinatarul, (adică inculpatul M.A.G.) a primit-o personal sub semnătură, în data de 13 aprilie 2010, notificări față de care acesta a rămas în pasivitate.

Solicitând o informare de la Primăria Oradea, cu privire la patrimoniul societății SC M. SRL, lichidatorului judiciar M.B. i s-a comunicat, prin adresa din 11 noiembrie 2009 a Primăriei Oradea, că societatea figurează cu două apartamente și un autoturism, în evidențele primăriei.

În perioada în care cabinetul individual de insolvență M.B. a fost numit administrator judiciar, iar apoi lichidator judiciar al SC M. SRL, respectiv din noiembrie 2009 până în prezent, acesta a făcut toate demersurile legale pentru a intra în posesia documentelor societății, mai exact a emis mai multe înștiințări care au fost primite de inculpatul M.A.G., pe bază de semnătură, a solicitat instanței emiterea unor adrese către acesta, a formulat plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 147 din Legea nr. 85/2006, toate aceste demersuri finalizându-se fără a primi documentele de la inculpatul M.A.G. Astfel, ca urmare a faptei săvârșite de inculpat, lichidatorul judiciar nu își poate îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 25 din legea insolvenței, pentru a putea fi achitat debitul pe care SC M. SRL îl are față de creditorii acesteia prin îndeplinirea procedurii prevăzute de aceeași lege.

Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 35 din Legea nr. 85/2006 inculpatul M.A.G. avea obligația de a preda documentele societății în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenței, procedură care a fost deschisă la data de 27 octombrie 2009 prin Sentința nr. 2001/F/2009 a Tribunalului Bihor.

Deși inculpatul nu se consideră vinovat de comiterea infracțiunii reținută în sarcina sa, probațiunea administrată în cauză confirmă împrejurarea că acesta, în virtutea calității sale de administrator avea cunoștință de deschiderea procedurii generale a insolvenței, implicit de obligația sa de predare a actelor contabile enumerate în art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 85/2006.

Astfel, audiată fiind în calitate de martoră, soția inculpatului, numita M.M. a susținut că nu poate indica data certă când inculpatul a aflat despre deschiderea procedurii generale a insolvenței, însă recunoaște că i-a comunicat acestuia că societatea M. este în faliment, dar problemele nu sunt atât de grave și se vor putea rezolva. A declarat că a semnat personal recomandata aflată în copie la dosar (în calitate de delegat al firmei), prin care era încunoștințat inculpatul cu privire la obligația de predare a actelor însă nu i-a comunicat conținutul acestui înscris din dorința de a-l menaja, având probleme de sănătate. Întrebată fiind, care este motivul pentru care deși recomandata a ridicat-o la data de 01 martie 2010 și abia la aproximativ un an de zile (14 februarie 2011) a predat actele contabile aferente doar anului 2007 martora a susținut că în acest interval de timp a introdus calea de atac a recursului formulată și semnată de un avocat, cale de atac despre care i-a adus la cunoștință inculpatului. Deși recursul a fost soluționat în martie 2010 martora a susținut că nu s-a procedat la predarea actelor, deoarece s-a formulat o contestație în anulare semnată personal de ea, fiind aplicată ștampila societății. Cu toate că această cale extraordinară de atac a fost soluționată în 31 mai 2010, actele nu au fost totuși predate deoarece urma să contacteze un avocat pentru a se formula o cale excepțională de atac însă, date fiind toate problemele cu care s-a confruntat în perioada respectivă martora a clacat și nu a mai recurs la alte proceduri judiciare. Martora a recunoscut că abia la data de 14 februarie 2011 (așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar) a predat o parte din acte - cele aferente anului 2007, aspect cunoscut de inculpat, prilej cu care aceasta i-a adus la cunoștință numitului M.B. faptul că nu poate să-i predea actele aferente perioadei 2008 - 2009 deoarece se impunea refacerea evidenței contabile. A susținut că din lipsă de fonduri nu a mai putut plăti o persoană care să refacă evidența contabilă, a dorit să le predea așa cum sunt, dar lichidatorul judiciar i-a dat de înțeles că momentan nu deține spațiu de depozitare și că ar fi bine să refacă totuși evidența contabilă apoi să procedeze la înmânarea actelor. Potrivit depoziției martorei, inculpatul a luat cunoștință de existența procesului penal atunci când în cursul urmăririi penale i-au fost trimise citații pentru a se prezenta la audieri, a fost audiat în calitate de învinuit la data de 07 februarie 2011 și ca atare imediat a și luat legătura cu dl. B. pentru a-i preda actele aferente anului 2007, fapt care s-a și întâmplat la 14 februarie 2011. Martora a susținut că ei și inculpatului li se poate reține o culpă, constând în aceea că nu au renunțat la ideea de a reface evidența contabilă pentru anii 2008 - 2009 însă o justificare plauzibilă o constituie poziția d-lui B. care le-a sugerat să refacă evidența contabilă, pentru că astfel i-ar fi mult mai ușor.

Audiat fiind în fața instanței martorul M.B. a susținut că a trimis cel puțin trei recomandate cu confirmare de primire (pe care le-a și depus ulterior la dosarul cauzei) și întrucât pe două dintre acestea se specifică faptul că la primire a semnat destinatarul și nu altă persoană, a tras concluzia că au fost ridicate de inculpat, acesta fiind practic motivul pentru care martorul a și formulat plângere penală împotriva inculpatului. A susținut că anterior datei de 14 februarie 2011, când soția inculpatului a predat actele aferente doar anului 2007, la data de 12 ianuarie 2011 i-a parvenit un înscris depus în copie la dosar semnat atât de inculpat cât și de soția sa, înscris prin care cei doi se obligau ca în termen de 15 zile să predea toate actele solicitate. Martorul a mai susținut că nu l-a cunoscut niciodată pe inculpat, a discutat întotdeauna doar cu soția acestuia și a fost nevoit să formuleze plângere penală tocmai pentru că nu s-a dat curs repetatelor cereri de a-i fi predate toate actele contabile. Practic în lipsa acestor acte nu și-a putut exercita atribuțiile de serviciu și cu titlu de exemplu relatează că despre existența a două apartamente și a unui autoturism a aflat doar din evidențele primăriei pentru că din evidențele contabile predate în 14 februarie 2011 nu se regăseau aceste bunuri. De asemenea, despre existența unei ferme situate în localitatea Sîg a aflat din alte surse respectiv din declarațiile de creanțe depuse de creditori.

Întrucât în ședința publică din 17 mai 2011 a fost audiat întâi M.B. care a părăsit apoi sala de judecată, context în care nu s-a putut proceda la suplimentarea declarației sale de martor, instanța i-a solicitat în scris să confirme sau să infirme susținerile martorei M.M. cu privire la afirmațiile lichidatorului judiciar, potrivit cărora nu ar fi dispus de spațiu de depozitare și că ar fi sugerat refacerea evidenței contabile.

Prin adresa din 25 martie 2012, înscris aflat la dosar M.B. confirmă împrejurarea că martora M.M. a dorit să predea doar actele contabile primare (facturi, chitanțe), fără ca acestea să fie înregistrate în evidențele societății în concordanță cu dispozițiile legale. În aceste condiții martorul arată că a refuzat să le primească deoarece pentru a întocmi raportul privind cauzele care au dus la încetarea plăților trebuie analizate balanțele lunare ale societății pe trei ani anterior deschiderii procedurii. Pentru a putea face acest lucru ar fi trebuit ca martorul să aducă la zi evidența contabilă și abia după aceea să procedeze la întocmirea raportului lucru care nu putea fi posibil deoarece actele care ar fi fost predate cu acea ocazie puteau fi incomplete fără a putea avea un control prin care să se asigure că au existat operațiuni contabile care să nu le fi fost aduse la cunoștință (de exemplu ar putea exista un contract de vânzare-cumpărare, factura aferentă și documentul de plată care să nu fi fost predate astfel că nu putea se putea verifica dacă această tranzacție s-a încheiat sau nu în frauda creditorilor). Mai mult, urmare întocmirii balanțelor lunare (care se întocmesc pe baza documentelor primare - facturi, chitanțe), trebuie întocmite și declarații către organul fiscal care cuprind informații din balanța lunară și se întocmesc pe proprie răspundere de către reprezentantul legal al societății, ori martorul nu-și putea asuma întocmirea unor astfel de acte fără să aibă certitudinea că acestea corespund unei situații reale. Se mai susține în adresă că niciodată martorul nu a sugerat refacerea evidenței contabile, dimpotrivă a solicitat aducerea evidenței contabile la zi, adică la data deschiderii procedurii (octombrie 2009 inclusiv, având în vedere că hotărârea de deschidere a procedurii a fost pronunțată în 27 octombrie 2009). Faptul că nu a fost predată contabilitatea se poate presupune că evidența contabilă nu a fost condusă așa cum prevede legea contabilității și nici situațiile financiare sau declarațiile fiscale pentru această perioadă nu au fost întocmite și depuse la organul fiscal în termenele prevăzute de Codul fiscal. Conform adresei din 12 ianuarie 2011 depusă de martor la dosar în ședința publică din 17 mai 2012 semnată de inculpat și de martoră aceștia solicitau un termen pentru a preda documentele context în care susținerea martorei cum că M.B. ar fi refuzat primirea actelor din lipsă de spațiu este nefondată.

Potrivit adresei Companiei Naționale Poșta Română SA București - Direcția Regională de Poștă Nord Vest (nr. 230/4739 din 08 iunie 2012) recomandatele din 19 noiembrie 2009 și 13 aprilie 2010 au fost distribuite destinatarului prin factorul poștal, așa cum se constată din mențiunea făcută de factorul poștal pe formularul "confirmare de primire". Spre deosebire de aceste două recomandate, recomandata din 02 martie 2010 a fost predată la data de 11 martie 2010 delegatului unității care s-a prezentat la Oficiul Poștal pentru a o ridica și a fost predată în baza ștampilei unității SC M. SRL aplicată atât în formularul confirmare de primire cât și în documentele poștale.

Sub aspectul relevanței probelor mai sus expuse, instanța a reținut că acestea dovedesc împrejurarea că inculpatul avea cunoștință de deschiderea procedurii generale a insolvenței precum, și de obligația predării actelor enumerate în art. 28 din Legea nr. 85/2006, din momentul semnării în calitate de destinatar a recomandatelor emise de administratorul judiciar, datate 16 noiembrie 2009, respectiv 01 martie 2010. Potrivit declarației martorei M.M. inculpatul cunoștea că firma este în faliment iar problemele nu sunt atât de grave și pot fi rezolvate. Potrivit aceleiași depoziții, inculpatul a avut cunoștință și de procedurile judiciare demarate împotriva soluției de deschidere a procedurii insolvenței respectiv de formularea unui recurs și a unei contestații în anulare. Atâta timp cât ambele căi de atac au fost respinse, iar instanța de judecată nu a dispus suspendare procedurii de insolvență, a subzistat în permanență pe întreaga perioadă de desfășurare a proceselor având ca obiect recurs și contestație în anulare obligația administratorului M.A.G. de a preda documentele contabile solicitate de administratorul judiciar.

Susținerea martorei M.M., potrivit căreia deși a ridicat recomandata din data de 01 martie 2010 în calitate de delegat (fapt probat de altfel de mențiunea existentă pe formularul intitulat confirmare de primire) nu i-a adus la cunoștință soțului ei conținutul acestei notificări, dată fiind starea de sănătate precară, nu poate fi primită de instanță și constituie în opinia noastră o încercare a soției de a diminua răspunderea penală a inculpatului vizavi de conduita acestuia de nepredare a actelor contabile. Nu există un raționament logic pentru care soția să-i ascundă inculpatului obligația pe care acesta o avea în virtutea calității sale de administrator de predare a actelor contabile aferente anilor 2007 - 2009 și este de neînțeles în ce modalitate s-ar fi agravat starea sa de sănătate în momentul în care ar fi fost încunoștințat de obligațiile legale impuse de lege într-o astfel de situație.

Motivele invocate de martoră privind nepredarea actelor contabile aferente anilor 2008 - 2009 sunt infirmate de M.B., care pe de o parte, susține că nu a invocat niciodată lipsa spațiului de depozitare, iar pe de altă parte, nu a sugerat niciodată refacerea evidenței contabile ci aducerea la zi a acesteia. De altfel, presupunerea martorului M.B. este aceea că nepredarea actelor contabile a fost determinată tocmai de împrejurarea că evidența contabilă nu a fost condusă astfel cum prevede legea contabilității și nici situațiile financiare sau declarațiile fiscale pentru perioada 2008 - 2009 nu au fost întocmite și depuse la organul fiscal în termenele prevăzute de Codul fiscal.

Deși inculpatul a susținut că momentul în care ar fi aflat despre deschiderea procedurii de insolvență și despre obligația de predare a actelor contabile îl constituie sfârșitul anului 2011, înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc lipsa sa de sinceritate. Adresa emisă de Compania Națională a Poștei Române evidențiază împrejurarea că notificările trimise cu recomandată de administratorul judiciar au fost predate destinatarului (adică inculpatul M.A.). Inculpatul neagă acest fapt însă susține că a locuit în permanență la adresa respectivă indicată în recomandate, doar cu soția și copiii. Explicațiile furnizate de soția inculpatului cum că cei de la poștă ar fi semnat în fals, ori recomandatele au fost ridicate de o terță persoană sunt simple supoziții fără suport probator iar faptul că una dintre cele trei recomandate a și fost ridicată de martoră, care a semnat ca delegat, dovedește seriozitatea serviciilor prestate de angajații serviciului poștal respectiv. Lipsa de veridicitate a afirmațiilor făcute de inculpat legat de momentul în care a aflat despre obligația sa de predare a actelor contabile este dovedită și cu înscrisul depus la dosarul cauzei de lichidatorul judiciar, act aflat la dosar. Prin acest înscris, datat 12 ianuarie 2011, inculpatul în calitate de administrator și soția sa au răspuns solicitării lichidatorului și s-au obligat să predea documentele contabile ale societății în termen de 15 zile.

De precizat că, în cauză, urmărirea penală împotriva inculpatului s-a declanșat la data de 24 ianuarie 2011 moment în care a existat certitudinea că inculpatul își cunoștea obligația legală de predare a actelor contabile comunicându-și intenția de a se conforma acestei obligații încă din data de 12 ianuarie 2011. Este adevărat că la data de 04 februarie 2011 au fost efectiv predate acte contabile dar acestea reprezintă doar înscrisurile aferente anului 2007 în timp ce actele contabile corespunzătoare anilor 2008 - 2009 nu au fost predate nici până în prezent, scuza invocată de martora M.M. fiind infirmată de declarația lichidatorului judiciar.

Față de cele ce preced, instanța de fond a concluzionat că aspectul că inculpatul M.A.G. a cunoscut obligația de a preda documentele societății este dovedită nu doar prin faptul că acesta a semnat la primirea celor două înștiințări ale lichidatorului judiciar, ci a avut cunoștință de declararea recursului împotriva sentinței de deschidere a procedurii generale a insolvenței și de formularea unei contestații în anulare împotriva deciziei instanței de recurs. Totodată, inculpatului i s-a adus la cunoștință în mai multe rânduri îndatoririle de predare a documentelor pe parcursul urmăririi penale. Toate aceste demersuri nu au avut finalitatea de a-l determina pe inculpat să predea documentele societății (acesta a predat o mică parte din documente, mai exact cele aferente anului 2007), restul documentelor nefiind predate nici în prezent, lucru confirmat de declarația numitului M.B., lichidatorul judiciar numit în cauză.

Inculpatului M.A.G. i s-a adus la cunoștință învinuirea în data de 07 februarie 2011, prilej cu care a uzat de dreptul la tăcere. În continuare, la datele de 14 februarie 2011 și 16 februarie 2011, constatându-se că inculpatul nu s-a prezentat pentru audieri organele de cercetare penală au comunicat telefonic că are obligația de predare a documentelor contabile. Cu prilejul citării telefonice în vederea prezentării materialului de urmărire penală s-a prezentat soția inculpatului, care la data de 10 martie 2011 a susținut că inculpatul își cunoaște obligația de a prezenta documentele SC M. lichidatorului judiciar M.B. și se obligă să le predea în cel mai scurt timp posibil.

S-a reținut că fapta inculpatului M.A.G., care în calitate de administrator al SC M. SRL Oradea nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documentele solicitate de acesta, deși a fost notificat în mai multe rânduri, începând cu data de 16 noiembrie 2009 până în prezent, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute de art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f), sau împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă, faptă prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006. Art. 147 din Legea nr. 85/2006 constituie norma de referire, iar art. 35 și art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din același act normativ norme complinitoare care întregesc norma de referire. În speță actele solicitate de lichidatorul judiciar M.B. sunt cele enumerate în art. 28, iar termenul de 10 zile la care se referă art. 35 din aceeași lege este termenul în care inculpatul M.A.G. avea obligația de a preda documentele societății lichidatorului judiciar, termen care curge de la deschiderea procedurii generale de insolventă, respectiv de la data de 27 octombrie 2009.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 este realizat prin fapta inculpatului M.A.G., fiind depuse la dosarul cauzei atât documentele care atestă obligația inculpatului M.A.G. de a preda documentele societății, cât și documente care atestă faptul că acesta își cunoștea obligația de a preda aceste documente, iar faptul că în toată această perioadă (din noiembrie 2009 și până în prezent) nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documentele solicitate, relevă atitudinea acestuia față de obligațiile impuse de lege, conturând totodată poziția subiectivă avută de acesta pe parcursul săvârșirii faptei.

S-a reținut că elementul material al infracțiunii menționate se realizează printr-o omisiune, inculpatul M.A.G. nu a întreprins nici un act pentru realizarea obligației impuse de lege de a preda documentele societății, producând urmarea imediată a infracțiunii, respectiv periclitând desfășurarea eficientă a producerii insolvenței, mai exact satisfacerea creanțelor creditorilor societăților din bunuri pe care le deține societatea, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăși materialitatea faptei săvârșite.

Sub aspect subiectiv, s-a apreciat că fapta inculpatului M.A.G. este realizată prin intenție, lucru care rezultă din faptul că acesta avea obligația de a preda documentele societății în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenței, acte pe care nu le-a predat nici până în prezent, deși a fost înștiințat în acest sens în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011, acceptând astfel posibilitatea producerii consecințelor legale. Totodată, intenția acestuia de a rămâne în pasivitate rezultă și din atitudinea acestuia avută în fața organelor de urmărire penală, inculpatul fiind citat în mai multe rânduri în cauză, citații cărora acesta nu le-a dat curs, inculpatul prezentându-se doar pentru a i se aduce la cunoștință învinuirea și pentru a-și contura poziția în cursul cercetărilor, arătând că nu dorește să facă nici o declarație în faza de urmărire penală.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în mod deosebit gradul de pericol social concret al faptei, determinat de modul de săvârșire și urmarea produsă. Instanța a avut în vedere de asemenea și conduita profund nesinceră a inculpatului, iar pe de altă parte, lipsa antecedentelor sale penale, context în care apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea sa de libertate, instanța în baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este una de pericol instanța a constata că G.I. Ipurl (fost Cabinet individual de insolvență M.B.) nu are calitatea procesuală de parte vătămată în cauză.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 a dispus comunicarea unei copii a prezentei hotărâri în 15 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile la Oficiul Registrului Comerțului Bihor pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni.,

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva hotărârii instanței de fond în termen, a declarat apel inculpatul M.A.G., solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței apelate și rejudecând cauza, pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În susținerea motivelor de apel, s-a arătat că nu este întrunită latura obiectivă a infracțiunii, la dosarul cauzei nu există nici o probă că inculpatul ar fi semnat pentru primirea somațiilor, respectiv că ar fi luat la cunoștință despre declanșarea procedurii insolvenței, aspect susținut și de către soția acestuia.

Prin Decizia penală nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Sentinței penale nr. 134 din 5 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate și ale celor care, potrivit legii se verifică din oficiu, a constatat că apelul este nefondat.

S-a reținut că, din actele și lucrările aflate la dosar rezultă, în esență, faptul că, inculpatul, în calitate de administrator al SC M. SRL Oradea, nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documentele solicitate de acesta, deși a fost notificat în mai multe rânduri, începând cu data de 16 noiembrie 2009 până în prezent, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute de art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f), sau împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă, faptă prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006, instanța de fond dând faptei comise de inculpat încadrarea juridică corespunzătoare.

Instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, respectiv: plângerea părții vătămate, rezoluția de începere a urmăririi penale, declarația administratorului judiciar, Sentința nr. 2001/F/2009 a Tribunalului Bihor, Sentința nr. 113/F/2010 a Tribunalului Bihor, cererea de recurs și Decizia nr. 183/C/2010 a Curții de Apel Oradea, încheierea din 31 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, cererea de contestație în anulare, Decizia nr. 390/C/2010 a Curții de Apel Oradea, încheierea Tribunalului Bihor din 8 iunie 2012, încheierea Tribunalului Bihor din 21 septembrie 2010, adresa Tribunalului Bihor, proces-verbal de predare primire, înștiințările Cabinetului individual de insolvență M.B.

De asemenea, s-a reținut că, prima instanță, pe baza interpretării corecte a probatoriului administrat în cauză și a susținerilor inculpatului, a stabilit că elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 este realizat prin fapta inculpatului, fiind atașate la dosarul cauzei atât documentele care au respins faptul că în toată această perioadă (din noiembrie 2009 și până în prezent) nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documentele solicitate, relevă atitudinea acestuia față de obligațiile impuse de lege, conturând totodată poziția subiectivă avută de acesta pe parcursul săvârșirii faptei.

În ceea ce privește elementul material al infracțiunii menționate, s-a reținut că acesta este realizat printr-o omisiune, în cauză inculpatul M.A.G. nu a întreprins nici un act pentru realizarea obligației impuse de lege de a preda documentele societății, producând urmarea imediată a infracțiunii, respectiv periclitând desfășurarea eficientă a producerii insolvenței, mai exact satisfacerea creanțelor creditorilor societăților din bunuri pe care le deține societatea, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăși materialitatea faptei săvârșite.

S-a mai reținut că, din punct de vedere subiectiv, fapta inculpatului M.A.G. este realizată prin intenție, lucru care rezultă din faptul că acesta avea obligația de a preda documentele societății în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenței, acte pe care nu le-a predat nici până în prezent, deși a fost înștiințat în acest sens în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011, acceptând astfel posibilitatea producerii consecințelor legale.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, instanța de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată, în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen., fiind justă, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestuia, cât și ca modalitate de executare.

Împotriva deciziei menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul.

Recursul nu a fost motivat în scris, apărătorul desemnat din oficiu solicitând, prin concluziile orale formulate, casarea ambelor hotărâri, în baza dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc. pen., și pe fond, în principal, achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susținând că nu sunt realizate elementele constitutive ale infracțiunii, iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei inculpatului, în sensul reducerii cuantumului acesteia.

Examinând decizia penală recurată, prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor legale menționate, hotărârea este supusă casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În concluziile formulate, apărătorul inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de instanțe, iar Înalta Curte nu a identificat niciun aspect esențial, stabilit de instanțele de fond și apel, care să vină în contradicție evidentă cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Înalta Curte constată că vinovăția inculpatului rezultă din probatoriul judicios analizat și coroborat, atât de instanța de fond cât și de instanța de apel, menționat pe larg în considerentele ambelor hotărâri.

În acord cu ambele instanțe, Înalta Curte constată că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006, elementul material al laturii obiective rezultând din omisiunea inculpatului de îndeplini obligația legală de a preda documentele societății, urmarea imediată a infracțiunii fiind periclitarea desfășurării procedurii insolvenței, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăși materialitatea faptei săvârșite.

De asemenea, este realizată și latura subiectivă, fapta fiind săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv cu intenție, aceasta rezultând din faptul că inculpatul, deși a fost înștiințat în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011 că are obligația de a preda documentele societății în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenței, nu a predat aceste documente, acceptând astfel posibilitatea producerii consecințelor legale.

În consecință, solicitarea inculpatului de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în temeiul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct, 18 C. proc. pen., este nefondată.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita individualizare a pedepsei inculpatului, invocată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare menționat, pedeapsa aplicată inculpatului fiind corespunzător dozată, prin prisma criteriilor legale de individualizare judiciară, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, la gravitatea concretă a infracțiunii săvârșită de inculpat, determinată de modul de săvârșire și urmarea produsă de aceasta.

De asemenea, în cauză au fost evaluate corespunzător și circumstanțele personale ale inculpatului, conduita nesinceră avută de acesta pe parcursul procesului penal, dar și lipsa antecedentelor penale. Totodată, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 1 an închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, este aptă să răspundă atât scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, prevăzut de dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte, și sancțiunea aplicată, pe de altă parte.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Deciziei penale nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Deciziei penale nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2013.

Procesat de GGC - NN