ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 714/2015
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 714/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia
nr. 714/2015
Asupra cauzei penale de față, constată
următoarele:
Prin sentința penală nr. 60/P din data
de 26 martie 2013 pronunțată de către Tribunalul Bihor, în baza art. 334 C.
proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de înșelăciune
prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. (1969), dată prin rechizitoriu, în infracțiunea de înșelăciune
prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea
inculpatului Q., la o pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. (1969), i s-au
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a
II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei
principale cu titlu de pedeapsă complementară.
În baza art. 71 C. pen. (1969), i s-au
interzis inculpatului pe durata executării pedepsei principale drepturile prevăzute
de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969) cu titlu
de pedeapsă accesorie.
În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) cu
referire la art. 346 C. proc. pen. (1968) și art. 998-999 C. civ., a fost obligat
inculpatul în solidar cu partea responsabila civilmente SC A. SRL, prin lichidator
judiciar B. SPRL, la plata următoarelor sume în favoarea părților civile: 53.380,98
RON în favoarea SC C. SRL, 66.399,65 RON în favoarea SC D. SRL, 98.418,92 RON în
favoarea SC E. SRL, 17.153,98 RON în
favoarea
SC F. SRL, 40.772,21 RON în favoarea SC G. SRL, 4.690,59 RON în favoarea SC H. SRL,
11.774,54 RON în favoarea SC I. SRL, 4.637,81 RON în favoarea SC J. SRL, 50.325,1
RON în favoarea SC K. SRL, 30.420,66 RON în favoarea SC L. SRL.
S-au respins pretențiile părții civile
SC M. SA ca neîntemeiate.
În
baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, s-a dispus efectuarea
mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului privind pedeapsa complementară
prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului.
În
baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea
statului.
În
baza art. 199 alin. (3) C. proc. pen. (1968), au fost scutiți
avocații N. și O. de plata amenzilor în cuantum de cate 2.000 RON aplicate acestora
prin încheierea din data de 10 decembrie 2012. Totodată, s-a dispus virarea, din
fondurile Ministerului Justiției, în favoarea Baroului Bihor a sumei de 100 RON,
reprezentând onorariul parțial al apărătorului din oficiu, avocat P. conform delegației
din 13 octombrie 2010.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța
de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor
din 01 octombrie 2010 emis în Dosarul nr. x/P/2009 a fost trimis în judecată inculpatul
Q. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C.
pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reținându-se în sarcina
acestuia că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada martie - aprilie
2009, în calitate de administrator al SC A. SRL Oradea, a lansat și semnat o serie
de comenzi către 11 societăți - părți vătămate pentru preluarea de cantități de
materiale de construcții și apoi a cesionat părțile sociale ale societății susmenționate
la data de 07 aprilie 2009, dată de la care au început să se efectueze transporturile
de marfă, inducând în eroare în acest mod părțile vătămate și creându-le un prejudiciu
total în valoare de 721.517 RON, prin neplata contravalorii mărfurilor achiziționate.
S-a mai reținut că părțile vătămate s-au
constituit părți civile și au solicitat obligarea inculpatului la plata de despăgubiri,
inculpatul fiind audiat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, arătând
ca este întrutotul nevinovat și ceea ce se întâmpla este o înscenare pusă la cale
de către organele abilitate ale statului.
Ca situație de fapt, instanța de fond a
reținut că, în data de 21 martie 2007, s-a dispus de către Oficiul Registrului Comerțului
de pe lângă Tribunalul Bihor înregistrarea mențiunii privind dobândirea de către
inculpatul Q. și martora R. - în proporție de 90, respectiv 10% - a părților sociale
a SC A. SRL, deținute anterior de către martorii S., T. și U., cărora li s-a retras
calitatea de asociați, fiind numit, totodată, în calitate de administrator V. Potrivit
actului adițional al actului constitutiv al SC A. SRL și a hotărârii nr. 3 din
27 decembrie 2006, cesiunea părților sociale a avut loc în schimbul sumei totale
de
189.117 euro, sume ce nu
au fost contestate nici de către inculpat și nici de către martorul T.
Începând cu data de 14 martie 2007, drept
de semnătură pentru SC A. SRL a dobândit administratorul V. și inculpatul Q. Administratorul
V. a exercitat funcția de administrator până în data de 21 noiembrie 2008, când
a fost revocat, inculpatul Q. preluând această funcție, însă potrivit declarației
sale, funcția avea doar un caracter scriptic, atribuțiile fiind exercitate de W.,
care refuzase sa fie numit efectiv ca având această calitate.
Prima instanță a reținut că din declarația
inculpatului Q., coroborată cu cea a martorului W. (care avea funcția de director
al societății), a rezultat că practic atribuțiile de administrator erau exercitate
de acesta din urmă, dar sub coordonarea inculpatului, aspect confirmat și de martorele
X. (casieră) și Y. (economistă).
S-a arătat că, potrivit declarației inculpatului,
scopul preluării părților sociale ale SC A. SRL a fost dorința de a achiziționa
materiale de construcție fără intermediar în condițiile în care cealaltă societate
administrată de inculpat, SC Z. SRL, se ocupa de construcția de imobile pe raza
localității Paleu, aspect confirmat atât de martora AA., care a arătat că cea de
a doua societate era principalul client al SC A. SRL, cât și de reprezentanții unora
din părțile civile, care au declarat că marfa era descărcată în cea mai mare parte
direct la Paleu.
Pe de altă parte, s-a reținut că relația
comercială dintre SC A. SRL și SC Z. SRL, societăți care îl aveau ca asociat majoritar
pe inculpatul Q., a fost particularizată și prin alte elemente, în acest sens facându-se
referire la raportul de inspecție fiscală a Direcției Generale a Finanțelor Publice
Bihor care confirmă calitatea de partener majoritar al celei de-a doua societăți
în raport de prima, precum și faptul că, pe parcursul anilor 2007, 2008 și 2009,
SC A. SRL a practicat în raport cu SC Z. SRL un adaos comercial aproape nul, spre
deosebire de relația cu ceilalți cumpărători, situație în care s-a ajuns ca adaosul
mediu per total în anul 2008 să fie de doar 3,4%, nefiind acoperite în acest fel
cheltuielile de desfășurare a activității, adaosul comercial înregistrând o scădere
în fiecare an, încă de la data cesionării firmei. Această din urmă împrejurare a
fost relevată și de declarația martorului W., șef de departament la SC A. SRL și
persoana prin intermediul căreia inculpatul administra în principal societatea,
care a confirmat existența unei diferențe de adaos între cel practicat în relația
cu SC Z. SRL și cel practicat în relația cu restul cumpărătorilor de materiale,
care a condus la scăderea încasărilor și imposibilitatea achitării cheltuielilor
firmei.
Această politică de preturi practicată
de către SC A. SRL a avut ca rezultat logic pierderi; în condițiile unei cifre de
afaceri relativ apropiată - 10.308.818 RON în 2007 și 9.415.823 RON în 2008, profitul
impozabil realizat s-a diminuat de la 197.218 RON în 2007, la o pierdere contabilă
în sumă de 1.676.773 RON în 2008, instanța reținând din aceste împrejurări faptul
că inculpatul a decis ca, aproape întreaga activitate a firmei, să servească la
susținerea celei de a doua societăți, SC Z. SRL, căreia i-a profitat bineînțeles
practicarea preturilor sub cele ale pieței și, mai ales, sub cele generate de cheltuielile
efective de achiziție.
În condițiile date, fiind evident ca activitatea
SC A. SRL nu putea continua fără ca debitele cumulate înregistrate să afecteze în
mod grav relațiile sale comerciale, inculpatul a hotărât încă din 15 martie 2007
să crediteze SC A. SRL cu diferite sume, în total 822.819,07 RON (conform actului
de compensare din data de 07 aprilie 2009), aceste aspecte rezultând și din declarația
acestuia și din cea a martorului W..
Potrivit declarației sale, încă din cursul
lunii octombrie 2008, inculpatul a luat hotărârea de a vinde SC A. SRL întrucât
nu se mai putea ocupa de ea dat fiind implicarea sa activă în SC Z. SRL, însă, deși
a făcut demersuri în acest sens, nu a putut obține o ofertă corectă, astfel încât
s-a trecut la restructurări de personal.
Cu privire la poziția inculpatului în aceasta
privință, prima instanță a apreciat că aceasta a fost foarte contradictorie, datele
indicate ca fiind cele ale luării hotărârii cesionarii societății diferind de la
o declarație la alta. Astfel, în declarația dată în cursul urmăririi penale, inculpatul
a susținut că, la data de 01 aprilie 2009, împreună cu asociata sa R. a luat hotărârea
de a vinde firma SC A. SRL, făcând o hotărâre de consiliu de administrație în aceeași
zi, întrucât la această firmă nu avea controlul faptic 100%, nefiind implicat în
mod direct în administrarea și funcționarea acesteia; totodată, a menționat că încă
din septembrie 2008 a avut intenția de a vinde firma întrucât nu s-a putut ocupa
fizic și de această firmă.
Instanța a observat că în niciuna dintre
declarații inculpatul nu a recunoscut ca SC A. SRL avea deja la sfârșitul anului
2008 probleme financiare, având nevoie de acele operațiuni de creditare pentru continuarea
activității, ci dimpotrivă a susținut, contrar evidentei, ca „era profitabilă”,
deși dificultățile financiare reliefate de către raportul de inspecție fiscală erau
cunoscute de către cei implicați în activitatea societății, inclusiv de către inculpat.
Astfel, martora X. angajată a societății în funcția de casieră a arătat ca inculpatul
a afirmat de mai multe ori că „nu suntem rentabili”, iar martorul W. a relatat împrejurarea
că, începând din ianuarie 2009, au avut loc mai multe concedieri la firmă, rămânând
doar câțiva angajați și că activitatea era mult redusă, nemaiavând aproape deloc
marfă în depozit. De asemenea, martora Y. a arătat că l-a auzit de foarte multe
ori pe Q. spunând că dorește sa vândă firma sau să o închidă deoarece nu este rentabilă.
Pe de altă parte, inculpatul a recunoscut în declarația sa în fața instanței că
„am făcut restructurări la SC A. SRL inclusiv în cursul lunii ianuarie 2009, însă
nu am făcut în cursul lunii martie, aprilie 2009”.
Situația extrem de dificilă a SC A. SRL
a fost remarcată și subliniată de către notarul BB. care, studiind înscrisurile
aduse de către soția inculpatului în data de 06 aprilie 2009 în vederea redactării
actelor de cesiune a SC A. SRL, a sesizat existența unui pasiv de câteva miliarde
ROL în gestiunea societății.
Prima instanță a mai reținut că angajații
SC A. SRL au arătat în declarațiile date că, începând în prima parte a anului 2009,
au remarcat o creștere cantitativă a comenzilor de materiale, fapt ce le-ar fi născut
suspiciuni cu privire la intențiile reale ale inculpatului referitor la activitatea
societății. Astfel, martorul W. a arătat că, la începutul anului 2009, inculpatul
i-a cerut să contacteze furnizorii de materiale pentru comenzi care, din punctul
său de vedere, erau mult mai mari decât cele cu care era obișnuit în perioadele
calendaristice similare din anii precedenți, produsele urmând a fi trimise direct
la șantierul din Paleu. În declarația dată în cursul urmăririi penale la câteva
luni de la desfășurarea evenimentelor, martorul a declarat că „pe la sfârșitul lunii
martie 2009 am fost chemat de Q. la sediul SC Z. SRL, unde acesta mi-a dictat o
listă cu necesar de marfă și mi-a spus că această marfă va fi livrată direct la
Paleu (...) când am văzut că acel necesar era foarte mare, am bănuit ca nu este
ceva curat în ceea ce privește solicitarea domnului Q. și eu personal am refuzat
sa lansez comenzile (...) după refuzul meu numitul Q. mi-a spus să întocmim totuși
comenzile pentru că le va semna el personal”.
Aceleași împrejurări au fost relatate însă
și de către alți martori audiați în cauză, respectiv martora X., martorul CC., rămas
singurul gestionar al depozitului SC A. SRL din luna ianuarie 2009, martora DD.
Martorul CC., gestionarul depozitului firmei, a declarat că „începând din luna octombrie,
noiembrie, decembrie 2008 și continuând cu 2009, stocurile de materiale din depozit
au scăzut față de cele existente anterior crizei”, acesta fiind angajat în aceasta
calitate la SC A. SRL încă din 01 iunie 2007 și fiind în mod evident în măsură sa
facă astfel de comparații.
Instanța a avut în vedere, pe de altă parte,
și depoziția martorei EE., angajată a SC A. SRL în calitate de contabilă, care a
declarat că „nu mi s-a părut că la începutul anului 2009 să se fi emis comenzi pentru
materiale de construcții într-o cantitate mai mare decât cea uzitată în mod obișnuit”,
aceasta precizând însă mai departe că „perioada în care am lucrat eu a fost de doar
circa 1 an de zile”, declarație ce tinde să susțină poziția inculpatului în sensul
că aceste cantități de materiale erau variabile în funcție și de anotimpuri, fiind
evident că anumite materiale de construcție erau solicitate în special atunci când
se relua activitatea în domeniu, respectiv în cursul primăverii.
Cu toate acestea, prima instanță a reținut
că aprecierile angajaților, ce susțineau existenta unor comenzi mai mari decât cele
obișnuite în cursul lunilor martie - aprilie 2009, nu pot fi înlăturate în condițiile
în care chiar unele dintre părțile civile au apreciat comenzile respective ca fiind
mai mari decât de obicei și au omis sa le onoreze în totalitate (SC I. SRL și SC
D. SRL). Mai mult, din evidențele unora dintre părțile civile a reieșit că într-o
singură zi, 06 aprilie 2009, a fost comandată mult mai multa marfă decât în tot
restul anului. În consecință, s-a apreciat ca fiind cert faptul că angajații SC
A. SRL au perceput noile comenzi de materiale de la sfârșitul lunii martie - începutul
lunii aprilie ca fiind mai mari decât cele uzuale, atât prin raportare la perioada
începerii activității în construcții, dar și la criza economică ce abia se instalase,
la împrejurarea că toate mărfurile erau solicitate doar de către inculpatul Q.,
fără vreo comandă consistentă din partea altor cumpărători, la valoarea mare a cantităților
ce era suprapusă peste o perioadă relativ mică de timp în care s-au efectuat comenzile
și livrat materialele, iar această percepție nu a fost străină nici de restul circumstanțelor
privind activitatea firmei. De altfel, și reprezentanții unora dintre părțile civile
au perceput aceste comenzi ca fiind mult mai mari decât cele obișnuite, fapt ce
le-a ridicat suspiciuni cu privire la intențiile reale ale SC A. SRL, determinându-i
să nu onoreze decât o parte din aceste comenzi.
De asemenea, s-a reținut că între martorii
W., X. și DD. s-au purtat anumite discuții privitoare la suspiciunile pe care le
aveau vis a vis de intențiile inculpatului, declarațiile celor trei martori, în
această privință, coroborându-se pe deplin intre ele, neexistând nicio altă probă
care sa conducă la adoptarea vreunei alte concluzii.
În ce privește stabilirea identității persoanei
care a semnat efectiv respectivele comenzi, instanța a reținut că declarațiile celor
trei martori sunt în contradicție cu cea a inculpatului Q., primii susținând în
mod repetat ca inculpatul a fost cel care a semnat comenzile, iar ultimul negând.
Apreciind că această împrejurare nu este relevantă pentru lămurirea stării de fapt,
instanța a respins cererea de efectuare a expertizei grafice, arătând că nu este
esențial cine a semnat comenzile, ci împrejurarea că ele au fost emise din dispoziția
inculpatului în funcție de necesarul de materiale al clientului principal care era
SC Z. SRL.
De altfel, și asupra acestui aspect s-a
reținut că inculpatul a avut o poziție contradictorie în declarațiile date, fie
susținând că nu a cerut efectuarea niciunei comenzi de materiale, fie recunoscând
că ar fi cerut așa ceva, iar angajații nu ar fi refuzat niciodată.
S-a apreciat evidentă împrejurarea că angajații
SC A. SRL nu puteau emite comenzi de materiale către furnizori, fără să se raporteze
la solicitările clienților, care, în speță, veneau în principal de la SC Z. SRL.
În plus, dacă nu s-ar fi solicitat acele materiale de către SC Z. SRL, ele nu s-ar
fi cumpărat de această firmă și nici recepția lor nu ar fi fost posibilă la respectiva
societate. A fost apreciată relevantă pentru această stare de fapt inclusiv împrejurarea
că majoritatea mărfurilor comandate și livrate au fost transportate de către părțile
civile direct la șantierul din Paleu, facturile emise de către SC A. SRL către SC
Z. SRL fiind ulterioare descărcării lor la șantierul acesteia din urmă. Mai mult,
reprezentanții părților civile (martorii FF., GG., HH. și II.) au arătat că, în
contextul emiterii comenzilor de materiale, au discutat fie cu angajații SC A. SRL,
fie chiar cu inculpatul. Ca atare, instanța a reținut ca fiind pe deplin dovedit
că înscrisurile „comenzi” emise în perioada martie - aprilie 2009, perioadă reținută
în actul de sesizare ca fiind cea a comiterii infracțiunii de înșelăciune, au fost
întocmite și expediate către părțile civile din dispoziția inculpatului.
În concret, s-a arătat că situația acestor
comenzi a fost următoarea:
Partea civilă SC C. Brașov avea o relație
de afaceri de durată cu SC A. SRL, context în care, în 26 martie 2009, a primit
o nouă comandă pentru materiale. Martorul JJ. a arătat că, deși au livrat în cursul
lunii decembrie 2008 marfă în valoare de circa 77.000 RON, neachitată în totalitate,
s-a hotărât la nivelul conducerii societății să se onoreze și această nouă comandă,
fiind livrată marfa în valoare de aproximativ 125.000 RON. Pe parcursul emiterii
comenzilor și livrării mărfii nu s-a discutat deloc cu inculpatul, însă întrucât
începând cu 17 aprilie 2009, toate biletele la ordin emise și semnate de Q. au început
să fie refuzate de bancă ca urmare a lipsei de disponibil în conturi, la finele
lunii aprilie 2009 împreună cu un coleg de serviciu, KK., s-a deplasat la Oradea
și, găsindu-l pe Q. la sediul său de la SC Z. SRL, l-a întrebat ce se întâmplă cu
biletele la ordin refuzate, acesta răspunzând că nu mai este administrator al firmei
de câteva săptămâni, că firma a fost vândută de soția sa și că el personal nu cunoaște
numele noului administrator și nici data respectivei tranzacții. Martorul a mai
arătat că inculpatul a refuzat să le prezinte actele în care era menționat noul
administrator, invocând că sunt confidențiale și arătând că a fost internat în spital
și soția sa nu i-a spus că a cesionat părțile sociale deținute la societate. Acest
martor a mai relatat, însă, un fapt important și anume acela că, la finalul lunii
martie 2009, a fost contactat de către directorul SC A. SRL, care i-a solicitat
o amânare a plăților, emițându-i-se bilete la ordin cu scadența în lunile aprilie
- a doua jumătate și mai 2009.
Partea civilă SC D. SRL a livrat, de asemenea,
marfă către SC A. SRL în cadrul unei relații de afaceri care a început încă din
anul 2003, înțelegerea pe care reprezentanții acestei societăți o aveau cu Q. fiind
aceea că, după ce SC A. SRL primea facturile emise pentru marfă livrată, inculpatul
preda bilete la ordin cu scadență de până la 60 de zile. În aceste condiții, martorul
LL., reprezentantul de vânzări al părții civile, s-a prezentat la SC A. SRL la începutul
lunii aprilie 2009 pentru a ridica instrumentele de plată aferente facturilor emise
în perioada 30 martie - 01 aprilie 2009, care erau în sumă de peste 50.000 RON,
ocazie cu care s-a întâlnit personal cu Q. care l-a informat că firma a fost vândută
cu active și pasive și că el nu mai are calitatea de a elibera bilete la ordin.
De asemenea, i-a comunicat faptul că nu mai răspunde el pentru biletele la ordin
pe care le-a eliberat, ci noul administrator ale cărui date de contact nu le cunoaște
și nici nu le deține, firma fiind vândută de soția lui în momentul în care era internat
la Timișoara. De asemenea, martorul a mai prezentat și un înscris „comanda”, ce
a fost primit de către partea civilă în 06 aprilie 2009, însă pe care nu l-a onorat
tocmai pentru că viza o cantitate „foarte mare de marfă”. Instanța de fond a remarcat
astfel că, spre deosebire de aprecierile referitoare la cantitățile mari ale comenzilor,
aprecieri formulate de către martorii angajați ai SC A. SRL ale căror afirmații
au fost calificate de către inculpat ca fiind subiective sau sugerate de către organele
de urmărire penală, în cazul acestei părți civile, același gen aprecieri au avut
și efecte imediate fiind de natură să o împiedice să onoreze o comandă deși, până
în acel moment, partea civilă nu avea vreun alt temei de a refuza livrări de materiale
către SC A. SRL (primul refuz de plată a survenit de abia în 10 aprilie 2009).
Cu partea civilă SC E. SRL, SC A. SRL a
încheiat prin inculpatul Q., în data de 02 aprilie 2009, un contract vizând dreptul
acestei din urma societăți de desfacere a produselor comercializate de partea civilă,
iar a doua zi a fost predată fila cec nr. 1 conform procesului-verbal din 03
aprilie 2009. În data de 06 aprilie 2009, partea civilă a recepționat prin fax o
comandă semnificativă de materiale ~10 camioane de țiglă și accesorii, pe care a
onorat-o în data de 07 și 08 aprilie 2009, când marfa a fost descărcată, în totalitate,
la Paleu. Potrivit declarației martorului FF. - agent de vânzări pe zona de N-V
a României, SC A. SRL a emis o comandă de materiale în cursul lunii februarie 2009,
pentru plată emițându-se mai multe bilete la ordin cu scadența în martie și aprilie,
fără a se întâmpina probleme în ce privește onorarea la plata până în data de 13
aprilie 2009. La sfârșitul lunii martie, însă, inculpatul l-a contactat pe martor,
având loc mai multe discuții atât telefonice, cât și personale între cei doi, ocazie
cu care acesta i-a spus martorului că mai dorește să achiziționeze marfa, deși cealaltă
marfa achiziționată nu era încă achitată. Martorul a fost de acord, cu condiția
să fie încheiat un contract cu clauze clare și să se elibereze o filă cec ca și
garanție a plății în conformitate cu politica firmei sale, sens în care, la data
de 02 aprilie 2009, respectivul contract a fost semnat de către Q. din partea SC
A. SRL, a doua zi fiind înmânată și fila cec ca garanție.
În ce privește partea civila SC M. SA,
martorul MM., consilier juridic în cadrul aceste societăți, a arătat că, în perioada
18-31 martie 2009 societatea a livrat în favoarea SC A. SRL în nouă rânduri materiale
de construcții în sumă totală de 29.435,6 RON, pentru plata cărora Q. a emis 9 bilete
la ordin cu scadența în perioada 15 aprilie - 06 mai 2009, dând asigurări că va
avea rezerva necesară achitării biletelor la ordin emise, lucru care nu s-a întâmplat
însă. Deși l-a contactat telefonic pe inculpat, fiind emisă, în acest sens, și o
adresă scrisă, acesta a refuzat să comunice datele persoanei către care a vândut
firma, spunând că pe el nu-l mai interesează nimic legat de aceasta. Potrivit facturii,
comenzii și delegației pentru ridicare mărfuri aflate la dosar urmărire penală,
au fost solicitate și livrate materiale de construcție inclusiv în data de 03
aprilie 2009. Martorul NN., consultant al aceleiași societăți, a arătat că, în primăvara
anului 2009, fără a putea indica data exactă, a primit ordin de la patron să se
deplaseze la SC A. SRL de unde să ridice paleții, precum și marfa livrată care se
mai afla în depozit întrucât acesta se va închide. La fața locului a fost așteptat
de W. și de magazioner, aceștia punându-i la dispoziție marfa pe care o livrase
anterior la SC A. SRL. Marfa astfel încărcată a fost transportată la M., martorul
arătând că, în acea împrejurare, patronul acestei firme a spus că depozitul SC A.
SRL a fost sau va fi vândut.
Instanța a mai reținut că relația comercială
dintre partea civilă SC F. și SC A. SRL s-a desfășurat începând cu anul 2006, însă
până în luna aprilie 2009, nu au fost probleme cu plata mărfurilor livrate, martora
II., director la această din urmă societate, arătând că au fost livrate diferite
cantități de materiale și în perioada 10 martie 2009 - 01 aprilie 2009 pentru care
s-a plătit prin bilete la ordin scadente începând din luna aprilie 2009. În data
de 06 aprilie 2009, s-a primit la sediul părții civile o comanda mult mai mare de
materiale ce a fost onorată în data de 08 aprilie 2009 pentru care s-a achitat cu
bilet la ordin, scadent în luna mai 2009. Martora a mai arătat că a aflat la sfârșitul
lunii aprilie 2009 că SC A. SRL a fost vândută, motiv pentru care s-a interesat
despre situația societății la O.R.C. și s-a întâlnit și cu inculpatul la sediul
SC A. SRL, ocazie cu care, întrebându-l despre noul administrator, acesta i-a comunicat
că nici el nu-l cunoaște, că soția lui a făcut actele de cesionare și că noul asociat
și administrator unic îi datorează și lui o sumă mare de bani - peste 100.000
RON. Cu aceeași ocazie a menționat că nu i-a predat gestiunea și că îl caută pentru
a-i preda marfa care a mai rămas în depozit. Instanța a apreciat că declarația martorei
se coroborează cu înscrisul „comanda” din 06 aprilie 2009, cu factura emisă de partea
civilă în 08 aprilie 2009 și avizele de însoțire a mărfii din 07 aprilie 2009. Aceeași
poziție a fost reiterata de către martoră și în cea de a doua declarație în care
a arătat că, în luna aprilie 2009, a fost sunată personal de către inculpatul Q.
pentru a negocia prețul unei comenzi mai mari, ulterior primind și comanda scrisă.
Reprezentantul părții civile SC G. SA,
OO., a arătat că în relația cu SC A. SRL, Q. sau angajații acestuia lansau comenzi
la firma sa după care marfa cerută era ridicată de la societate, iar el elibera
facturi ce erau plătite cu bilete la ordin sau file cec. A menționat că nu s-a implicat
deloc în derularea acestor relații comerciale, singurul contact pe care l-a avut
cu Q. fiind la vreo 3-4 zile după ce primul bilet la ordin scadent pentru 08
aprilie 2009 a fost declarat indisponibil de banca respectivă. Cu privire la acest
aspect a arătat că l-a contactat telefonic pe Q., pentru a-i solicita lămuriri,
acesta răspunzând abia la al doilea sau al treilea apel, ocazie cu care inculpatul
i-a comunicat că nu are cunoștință despre vreun bilet la ordin, că a vândut firma
de aproximativ 10 zile, doua săptămâni, unui individ pe care nu îl mai găsește și
nu poate vorbi cu el, însă că va face demersuri în acest sens, prin angajații săi.
Martorul a mai relatat că, în aceeași zi în care a vorbit cu Q., când a aflat de
biletul la ordin refuzat la bancă, a contactat-o pe d-na PP. de la SC A. SRL și
a întrebat-o de ce a mai continuat să preia marfa dacă știa că societatea a fost
vândută de Q. unei alte persoane, iar aceasta angajată i-a răspuns că până în acel
moment nu a știut de vânzarea firmei nici ea și nici ceilalți angajați, ba mai mult
Q. i-a solicitat să trimită în continuare comenzi pentru achiziționarea de marfă.
Referitor la partea civilă SC H. SRL, martorul
QQ., reprezentant de vânzări al acestei societăți, a arătat că relațiile comerciale
cu SC A. SRL datează încă din anul 2003 sau 2004, desfășurându-se fără incidente,
plata efectuându-se de regulă prin mijloace de plată în special prin bilete la ordin.
Însă, a menționat că, în data de 27 martie 2009, s-a primit prin fax o comandă de
marfă de la SC A. SRL, în aceeași zi aceasta fiind ridicată din Turda de către delegatul
RR. și fiind emisă factura în sumă de 15.485,92 RON. În data de 09 aprilie 2009,
s-a prezentat la sediul SC A. SRL unde contabila a completat un bilet la ordin pentru
plata sumei aferente facturii, care, înainte de a completa data scadenței, l-a sunat
pe Q., care i-a comunicat acea dată, respectiv 11 mai 2009. Martorul a relatat că
pe la mijlocul lunii aprilie 2009, posibil la 17 aprilie 2009, a aflat din piață
că SC A. SRL și-a încetat activitatea, motiv pentru care s-a deplasat la depozit
constatând că acolo nu mai era nimeni, totul fiind închis cu lacăt. Instanța de
fond a apreciat că declarația acestui martor se coroborează cu fotocopia înscrisului
„comandă”, precum și cu fotocopia facturii din 27 martie 2009 emisă de către partea
civilă către SC A. SRL.
În privința părții civile SC I. SRL, instanța
a reținut că potrivit declarației martorului SS., administrator și asociat unic
al societății, relațiile comerciale cu SC A. SRL datează de peste 10 ani însă de
când inculpatul Q. a devenit administrator relațiile s-au redus foarte mult, aceeași
situație continuând și în primele 3 luni ale anului 2009. A relatat, însă, că, în
data de 06 aprilie 2009, a fost informat că a sosit pe fax la firmă o comandă foarte
mare de ciment de la SC A. SRL, și anume 100 de paleți de ciment, angajații întrebându-l
dacă o să onoreze o astfel de comandă. întrucât lansarea unei comenzi atât de mari
era destul de ciudată, a făcut verificări la bancă legat de SC A. SRL, aflând că
nu era la acea dată în incidență bancară, iar ca urmare a hotărât să fie livrată
marfa, comunicând agentului că, datorită valorii mari, trebuie să solicite ca plata
să se efectueze cu filă cec Cu privire la comanda primită, a precizat că i s-a părut
ciudat faptul că a fost semnată personal de Q., lucru care nu se obișnuia de regulă.
În data de 07 aprilie 2009 a expediat către SC A. SRL 14 din cei 100 de paleți comandați,
marfa fiind transportată direct la Paleu conform comenzii, unde martorul avea cunoștință
despre faptul că o altă firmă, la care Q. este administrator, are un șantier deschis.
Datorită faptului că agentul a primit un bilet la ordin în loc de filă cec a hotărât
să sisteze livrările de marfă; biletul la ordin fiind înmânat agentului meu de o
angajată a SC A. SRL care, în prealabil, s-a consultat telefonic cu soția lui Q.
Martorul a relatat că, în data de 29 aprilie 2009, după ce a primit refuzul de la
bancă, s-a deplasat la sediul Z. pentru a purta o discuție cu Q., ocazia cu care
acesta i-a comunicat că a vândut firma în data de 07 aprilie și că nu de la el trebuie
să ceară banii.
Prima instanță a arătat că declarația martorului
se coroborează cu fotocopia biletului la ordin emis în 07 aprilie 2009, cu fotocopia
facturii din 07 aprilie 2009, cu evidența tranzacțiilor comerciale dintre cele două
societăți din anul 2009, precum și cu fotocopia comenzii din 06 aprilie 2009 și,
în plus, a remarcat împrejurarea că, la fel ca în cazul părții civile SC D. SRL,
suspiciunile de comitere a unei fapte ilicite determinate de cantitatea mare de
marfa comandată a determinat partea civilă să nu onoreze în totalitate comanda.
În ce privește partea civilă SC J. SRL,
martorul TT., director de vânzări pe zona de N-V a României, a arătat că și această
societate a avut relații comerciale de durată cu SC A. SRL, dar în primele 3 luni
ale anului 2009 valoarea tranzacțiilor nu a depășit 1.000 RON. Martorul a relatat
că, în dimineața zilei de 09 aprilie 2009, colegul său UU. a primit o comandă prin
fax de la SC A. SRL pentru a fi livrată marfă în valoarea aproximativă de 5.000
RON, comandă care a fost confirmată verbal sub aspectul cantității și de către angajații
societății în urma contactării lor telefonice. A menționat că, deși nu mai reține
exact, este posibil ca marfa să fi fost livrată pe 09 sau 10 aprilie, fiind însoțită
de colegul său UU., care, după ce a ajuns în Oradea cu marfa, a primit un bilet
la ordin de la W., directorul lui Q. S-a apreciat că declarația acestui martor se
coroborează cu fotocopia comenzii din 09 aprilie, cu fotocopia biletului la ordin
și fotocopia facturii din 09 aprilie 2009.
Cu referire la partea civilă SC K. SRL,
martorul GG., director de vânzări, a arătat că între această societate și SC A.
SRL se desfășurau relații comerciale anterior momentului angajării sale din iunie
2007, dar până în aprilie 2009 nu au fost probleme. Martorul a relatat că, în prima
săptămână din luna aprilie 2009, respectiv în dimineața zilei de 06 aprilie 2009,
a fost sunat personal la telefon de către Q., care i-a explicat că dorește să facă
o nouă comandă, a descris produsele și cantitățile, negociind la telefon și prețurile
ce urmau a fi plătite. Cu aceeași ocazie inculpatului i s-a comunicat și numărul
de fax de la societate, deoarece acesta a spus că dorește să trimită o comandă pentru
produsele solicitate, comanda fiind primită la data de 06 aprilie 2009, purtând
antetul SC A. SRL, conținând mențiunea ca livrarea să se facă direct pe șantierul
din comuna Paleu și cuprinzând semnătura și ștampila reprezentantului societății.
Conform comenzii, martorul a livrat toată marfa în data de 08 aprilie 2009, contactându-l
telefonic în aceeași zi pe inculpat pentru a i se elibera un instrument de plată,
acesta comunicându-i că se află internat în spital și nu îi poate elibera un astfel
de document decât după 2 săptămâni. Cu acel prilej, inculpatul nu i-a comunicat,
însă, faptul că în urmă cu o zi, la 07 aprilie 2009, soția sa vânduse societatea,
acest lucru aflându-l martorul abia după două săptămâni când l-a contactat din nou
pe Q. pentru a i se emite instrumentul de plată, ocazie cu care acesta i-a menționat
că nu îl poate pune în contact cu noul administrator pe nume VV. Instanța a reținut
că declarațiile martorului, din cursul urmăririi penale și al judecății, se coroborează
cu fotocopia comenzii de la dosar, fotocopia facturii nr. 2, precum copia fișei
de cont a părții civile în relația cu SC A. SRL.
În privința părții civile SC L. SRL, prima
instanță a reținut că martora HH., reprezentant comercial pentru zona Bihor, a arătat
că SC A. SRL era un client mai vechi al firmei, livrările din cursul anilor 2007,
2008 fiind onorate la plată, îl cunoștea personal și pe inculpat despre care știa
că este o persoană potentă financiar. Martora a relatat că în data de 06 aprilie
2009 a fost sunată de către inculpat care i-a spus că dorește să lanseze o comandă,
iar a doua zi în 07 aprilie 2009 s-a și întâlnit cu inculpatul Q. la sediul Z.,
unde a semnat un contract cu partea civilă și a predat de asemenea o comandă de
livrare care a fost ulterior și expediată prin fax la depozitul din Leiuș. După
circa o săptămână, în 14 aprilie și 16 aprilie 2009, s-a livrat către SC A. SRL
marfa solicitată, fără a ști unde s-a descărcat efectiv marfa, martora relatând
că inculpatul a sunat-o în 16 aprilie 2009 și în 17 aprilie 2009 și a întrebat-o
unde este al doilea transport de marfa întrucât, fiind perioada premergătoare sărbătorilor
pascale, vroia să le dea drumul angajaților acasă. Martora i-a comunicat faptul
că marfa urmează să sosească în cursul zilei de vineri, lucru care s-a și întâmplat.
Ulterior, după data de 17 aprilie 2009, martora a purtat mai multe discuții telefonice
cu Q., acesta spunându-i că mai dorește anumite tipuri de produse, dar nu a mai
lansat nici un fel de comandă. Martora a relatat că a aflat că Q. nu mai este administratorul
firmei de la niște persoane necunoscute după ce s-a deplasat, la mijlocul lunii
mai 2009, la depozitul SC A. SRL. Ulterior, s-a deplasat la sediul Z., ocazie cu
care Q. i-a spus că a vândut firma unei persoane pe care nu o cunoaște, că noul
asociat și administrator răspunde de toate datoriile firmei, iar marfa din depozit
a fost ridicată într-o noapte de acesta care a dus-o la o destinație necunoscută.
Totodată, a arătat că, de fiecare dată, marfa cumpărată de la partea civilă se ducea
pentru cartierul de case din Paleu aparținând lui Q., fiind vorba de anumite culori
specifice solicitate de acesta. În probațiune, partea civilă a prezentat copia contractului
comercial din 07 aprilie 2009, anexa nr. 1 la acest contract, fotocopia facturii
din 14 aprilie 2009, factura din 16 aprilie 2009, instanța reținând, însă, că data
de 07 aprilie indicată de către martoră ca fiind ziua în care s-ar fi întâlnit cu
inculpatul la sediul SC Z. SRL este greșită, în condițiile în care potrivit biletului
de externare, acesta a fost internat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara
la data de 06 aprilie 2009 și a fost externat la data de 08 aprilie 2009, situație
în care întâlnirea la care s-a făcut referire nu putea avea loc decât anterior datei
de 06 aprilie 2009 sau ulterior datei de 08 aprilie 2009.
În contextul degradării progresive a situației
financiare a SC A. SRL, al diminuării volumului de activitate, pe fondul remarcilor
inculpatului că firma nu este profitabila și că o va vinde sau închide și în condițiile
emiterii concomitente a unor comenzi suspect de mari de materiale (în accepțiunea
angajaților societății, precum și a unora dintre părțile civile) la sfârșitul lunii
martie și începutul lunii aprilie 2009, dar în special în data de 06 aprilie
2009, s-a reținut ca fiind deosebit de relevantă declarația martorei AA., persoana
care a coordonat și supravegheat activitatea financiar-contabila a SC A. SRL, aceasta
relatând că avea cunoștință că firma urmează să fie cesionată, aspect care i-a fost
comunicat de Q. încă înainte de tranzacție, împreună cu numele cesionarului, ocazie
cu care inculpatul i-a solicitat să întocmească o situație a creditărilor către
SC A. SRL, situația clienților restanți cu plăți către societate și, în special,
situația raporturilor comerciale dintre această firmă și SC Z. SRL. Martora a relatat
că, în urma studierii tuturor informațiilor, a constatat că SC Z. SRL avea de plătit
către SC A. SRL o suma de 650.000 RON, iar această a doua societate avea de restituit
către inculpatul Q. - ca urmare a împrumuturilor acordate anterior - o suma de circa
760.000 RON, fapt pe care l-a comunicat inculpatului, care, aflând că este posibilă
o compensare a celor două datorii, i-a solicitat să întocmească o notă de compensare.
În urma aplicării notei de compensare s-a constatat că SC A. SRL a rămas datoare
către inculpat cu o sumă de aproximativ 115.000 RON. Martora a mai relatat că, după
întocmirea notei de compensare, timp de câteva zile inculpatul Q. a fost internat
în spital, însă, ulterior, după externarea sa, s-au întâlnit din nou la sediul SC
A. SRL, de față fiind contabila șefa, o angajată a cabinetului de contabilitate,
precum și alte două contabile de la SC A. SRL, ocazie cu care inculpatul a adus
la cunoștința persoanelor prezente că firma va fi cesionată, activitatea acesteia
nu se va mai desfășura, punându-i, totodată, în vedere martorei să întocmească înscrisurile
necesare pentru desfacerea contractelor de muncă ale angajaților. Cu acea ocazie
s-a procedat și la inventarierea scriptică a materialelor, a gestiunii firmei, prin
listarea acestora din calculator. S-a reținut că, în aceeași declarație, insistându-se
din nou asupra momentului în care a aflat numele cesionarului, martora a revenit
asupra caracterului cert afirmat inițial arătând că „cred totuși ca după întoarcerea
inculpatului de la spital am aflat acest lucru (...) probabil să fi aflat numele
cesionarului după ce s-a întors inculpatul de la spital”.
Instanța de fond a reținut, totodată, că
declarația martorei AA. se coroborează cu celelalte probe anterior expuse, respectiv
declarații angajați, declarații reprezentanți părți civile, înscrisuri privind raporturile
comerciale ale SC A. SRL cu furnizorii, dar și cu aspecte rezultând din declarațiile
martorilor WW., XX., YY. și ZZ. privind modalitatea în care s-a ajuns ca WW. să
devină cesionarul SC A. SRL, care au fost avute în vedere chiar dacă, în unele privințe,
declarațiile martorilor WW. și YY. conțineau multe elemente de contradictorialitate,
fiecare dintre aceștia încercând în fapt sa dovedească lipsa oricărui comportament
ilicit în cauză.
Astfel, instanța a reținut ca martorul
WW., o persoană cu o situație materială precară și o pregătire intelectuală de același
nivel (așa cum a rezultat atât din audierea sa în fața instanței, dar și din declarațiile
date în cursul urmăririi penale), a fost contactat în cursul lunii martie 2009 de
către martorii YY. și AAA. care i-au propus să preia o firmă în schimbul unor sume
de bani. în declarația dată în fața organelor de anchetă, acesta a declarat că,
în luna februarie sau martie, martorul AAA. i-a spus că poate face rost ușor de
bani, propunându-i să cumpere împreună o firmă, ulterior putând câștiga 10.000
RON pe lună doar venind la firmă atunci când este chemat.
Martorul YY. a recunoscut că, în cursul
anului 2009, s-a întâlnit o dată cu AAA., care l-a rugat să îi caute o persoană
care să fie de acord să se asocieze cu el într-o firmă de-a sa, fără a-i da alte
detalii. În aceste condiții, după ce s-a întâlnit cu WW., care a fost de acord să
devină asociat la respectiva firmă, martorul i-a transmis acest lucru lui AAA.,
iar, ulterior, a asigurat prezentarea la notarul public pentru semnarea actelor
și mai apoi la Registrul Comerțului pentru efectuarea mențiunilor corespunzătoare,
după ce, cu o zi înainte, luase actul de identitate al lui WW. pentru a-l preda
lui AAA. în scopul întocmirii documentelor. Instanța de fond a reținut că inițial
martorul a negat toate aceste aspecte, însă ulterior a revenit, declarația sa (asupra
căreia nu s-au identificat nici modificări semnificative care să fie interpretate
ca indici ai comportamentului simulat) coroborându-se, în mare măsură, cu declarația
martorului WW. care, la rândul său, a arătat că îi cunoștea pe cei doi, că a acceptat
propunerea lor, că le-a predat cartea de identitate cu o zi înainte de semnarea
actelor, că a doua zi a fost la notar unde a semnat într-adevăr un set de înscrisuri
împreună cu martora R., menționând, în plus, ar fi primit de la cei doi diferite
sume de bani atât cu prilejul semnării actelor la notar, cât și ulterior. În același
sens, a fost și declarația lui XX. care a afirmat că AAA., pe care îl cunoștea anterior
respectivei tranzacții, ar fi recunoscut într-o discuție ulterioară că a trecut
o firmă de-a lui Q. pe numele fratelui său, martorul WW., menționând, însă, că nu
cunoștea relația de rudenie dintre cei doi.
În privința martorului AAA., fratele unui
fin de-al inculpatului Q., instanța de fond a arătat că acesta a refuzat inițial
să dea declarație, iar ulterior a negat că l-ar fi cunoscut pe martorul WW. și,
cu atât mai mult că ar fi avut vreo implicare în cesionarea SC A. SRL, susținând
că l-ar cunoaște pe martorul YY. prin intermediul unei prietene, căreia i-ar fi
împrumutat o sumă de bani, și a refuzat să fie testat cu aparatul poligraf asupra
comportamentului simulat. Aceeași poziție a fost menținută de către martor și în
declarația dată în fața instanței când a susținut că nu l-a cunoscut pe WW. în circumstanțele
arătate de acesta și că pe YY. l-a cunoscut prin intermediul unei prietene (persoană
suficient de apropiată încât să îi împrumute o suma de 500 euro, dar cu toate acestea
fără a fi în măsură să-i indice numele exact).
Instanța a reținut că nu pot fi înlăturate
afirmațiile martorilor WW., YY. și XX. privind implicarea martorului AAA., în condițiile
în care acestea se coroborează între ele, acest din urmă martor este într-adevăr
relativ apropiat inculpatului (frate cu finul inculpatului), iar susținerile sale
sunt prea puțin credibile.
De asemenea, s-a arătat că declarațiile
martorilor WW. și YY., sub aspectul preluării de către AAA. a cărții de identitate
se coroborează și cu declarația notarului Drăgoiu Ilie care a arătat, în mod repetat,
atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecații că a primit încă din data de
06 aprilie 2009 buletinul cesionarului WW. (în același sens fiind și declarația
martorei R. care a pretins că i-a restituit lui WW. în data de 06 aprilie 2009 cartea
de identitate imediat după ce a efectuat o fotocopie). S-a mai reținut că, a doua
zi, în data de 07 aprilie 2009, martorii WW., în calitate de cesionar, și R., în
calitate de cedenta, s-au prezentat la notarul public BB. și au semnat actele de
cesiune a SC A. SRL, redactate în prealabil, acesta din urmă arătând, în declarația
sa, că martorul WW. nu a luat nici un exemplar de pe actele semnate și nici nu i-a
cerut vreun act plecând, doar cu cartea de identitate pe care i-a înmânat-o personal.
În aceeași împrejurare au mai fost semnate și o procură prin care WW. o împuternicea
pe martora R. cu puteri depline în activitatea SC A. SRL, precum și un act de compensare
prin care SC A. SRL, reprezentată acum de WW., recunoștea un debit de 822.819,07
RON în favoarea inculpatului Q. și a martorei R.
Ulterior, în data de 09 aprilie 2009, martora
R. l-a căutat din nou pe notar și i-a cerut să pregătească alte acte pentru a doua
zi când va reveni împreună cu WW., ceea ce s-a și întâmplat, prilej cu care au fost
semnate contracte de garanție prin care SC A. SRL accepta să garanteze debitul față
de SC Z. SRL cu mijloacele fixe, înglobate în construcții, în natură, hala metalică,
hala frigorifică și birouri, adică aceleași bunuri care, în data de 03 aprilie
2009 au făcut obiectul vânzării-cumpărării între SC A. SRL și SC Z. SRL, așa cum
rezultă din factura din 03 aprilie 2009).
Instanța de fond a înlăturat declarația
martorei R., care a relatat modul în care a fost contactată de către martorul WW.
și împrejurările concrete în care firma a fost cesionată, apreciind, dincolo de
caracterul ei posibil subiectiv determinat de relația cu inculpatul, că aceasta
este nesinceră. Astfel, fiind întrebată despre actele de compensare încheiate cu
prilejul cesiunii SC A. SRL (ce conțineau date exacte ce presupuneau o analiză complexă
a activității societății), martora nu a fost în măsură să indice nici câte asemenea
acte au avut loc, nici de unde a procurat datele cuprinse în acestea, nici cine
le-a redactat sau cine le-a prezentat la notar, menționând, însă, că nu se implica
deloc în activitatea SC A. SRL și nu cunoștea situația firmei. Ulterior, în aceeași
declarație, a pretins că, la data de 07 aprilie 2009, știa care este stocul de marfă
la SC A. SRL, precum și datoriile, întrucât sunase în acest scop în acea dimineață
la sediul societății, fără însă a reține persoana cu care a discutat. În aceeași
declarație, martora a revenit din nou și a susținut că i-ar fi cerut contabilei
AA. să întocmească actul de compensare cu o zi înainte, menționând ulterior că inculpatul
ar fi sunat-o de fapt pe contabilă, iar apoi că acesta i-ar fi cerut să o sune pe
contabilă. De altfel, aceasta nu a fost în măsură să lămurească instanța nici cu
privire la scopul încheierii procurilor prin care cesionarul WW. îi acorda depline
puteri în ce privește activitatea SC A. SRL, subliniind, însă, că i-ar fi propus
acestuia sa aștepte încă o săptămână până se întoarce inculpatul de la spital, dar
martorul WW. ar fi insistat sa încheie actele a doua zi, respectiv în 07
aprilie 2009 (deși, după cesionare, timp de circa 1 lună, martorul WW. nu a manifestat
nici un interes pentru SC A. SRL fiind nevoie de demersuri speciale din partea martorului
CC. pentru a se prezenta la sediul acesteia).
S-a reținut, totodată, că declarația acestei
martore ca și a inculpatului este în vădită contradicție atât cu cea a martorei
AA., cât și cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Mai mult, unele
elemente de fapt dovedite prin mijloacele de probă administrate sugerează că martora
a cunoscut relativ bine semnificația operațiunii la care participa, ajutând, în
măsura în care a depins de ea, la reușita ei. În acest sens, s-a făcut trimitere
la declarația martorului SS. care a arătat că, în data de 07 aprilie 2009, adică
tocmai în ziua cesionarii societății de către martora R., un angajat al I. SRL a
primit un bilet la ordin de la o angajată a SC A. SRL „care în prealabil s-a consultat
telefonic cu soția lui Q.”.
În acest context, prima instanță a apreciat
că planează suspiciuni și asupra bunei credințe a angajaților SC A. SRL, care, chiar
dacă au fost de față la discuțiile privind cesionarea firmei, la cele privind pregătirea
înscrisurilor ce trebuiau prezentate la notar (toate acestea plasate undeva la sfârșitul
lunii martie - începutul lunii aprilie, dar indicând clar că cesionarea avea un
caracter iminent), au întocmit facturi de înstrăinare a activului societății, etc,
în relația cu părțile civile au păstrat o tăcere complice, fiind menționat, în acest
sens, cazul acelei angajate care a înmânat biletul la ordin părții civile SC I.
SRL, deși cunoștea în mod evident că martora R. urma să semneze actele pentru cesiune
(întrucât cu o zi înainte se ridicaseră, potrivit declarației R., de la sediul SC
A. SRL înscrisurile constitutive și ștampilele), ori cazul directorului W. care,
potrivit martorului JJ., la sfârșitul lunii martie i-a cerut o amânare
a plaților, emițând bilete la ordin cu
scadența în a doua jumătate a lunii aprilie și în luna mai, cu toate că la acea
data deja se știa de iminența cesionarii societății. S-a făcut referire, în acest
sens, la declarația martorului OO., care a arătat că, în data de 08 aprilie
2009 sau a doua zi, după ce biletul la ordin emis în favoarea SC G. SRL nu a fost
onorat, a discutat la o angajată de la SC A. SRL, care, după ce a fost întrebată
de ce a mai continuat să preia marfa dacă știa că firma a fost vândută de Q. unei
alte persoane, a răspuns că până în acel moment nu a avut cunoștință despre vânzarea
societății, nici ea și nici ceilalți angajați, ba mai mult Q. i-a solicitat să trimită
în continuare comenzi pentru achiziționarea de marfa. În plus, a fost menționată
și depoziția martorului TT., care a relatat că reprezentantul societății sale a
primit de la W. un bilet la ordin în data de 09 sau 10 aprilie 2009.
S-a apreciat că nici declarațiile martorului
WW. nu sunt pe deplin sincere, acesta, la rândul său, încercând să-și minimalizeze
rolul în cesionarea frauduloasă a SC A. SRL, pretinzând că nu s-a mai prezentat
în 10 aprilie 2009 la notarul public, că nu ar mai fi semnat în acea zi nici un
înscris sau că nu ar fi fost prezent nici la Registrul Comerțului, împrejurări care,
însă, au fost dovedite de celelalte mijloace de probă - declarați