ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 37 din 20 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, au fost condamnați inculpații) I.V. și C.I. zis I., la pedepsele de câte 7 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., și la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) și (4) C. pen., pentru inculpatul I.V. cu reținerea la încadrarea juridică a faptelor și a dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., pedepse contopite conform art. 33 lit. b) și art. 34 lit. b) C. pen., inculpații urmând să exercite în final pedeapsa cea mai grea, aceea de câte 7 ani închisoare.

S-au aplicat, pentru fiecare dintre inculpați, dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen., luându-se act că părțile vătămate V.A. și C.F.R. M. SA nu s-au constituit părți civile. De asemenea, inculpații au fost obligați la câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, în baza probatoriului administrat în cauză a reținut următoarea situație de fapt: În noaptea de 10 mai 2004, agentul de poliție V.A., exercitând atribuțiile de serviciu la punctul de lucru C.F.R. Triaj, având informații că s-au sustras în mai multe rânduri fier vechi, însoțit fiind de martorul I.D. (agent de pază la firma de pază SC A.S. SRL, ce asigura paza aceluiași obiectiv), s-au deplasat către intrarea în gară întrucât urma să sosească o garnitură cu fier vechi.

Cunoscut fiind faptul că, datorită unei curbe, trenurile aveau restricție de viteză în zona respectivă, persoanele care sustrăgeau fier vechi aveau astfel posibilitatea de a se urca în garnituri și a arunca din mers bucăți metalice, pe care le recuperau ulterior. Așa fiind, imediat ce trenul a intrat în gară, mai multe persoane s-au urcat în vagoane și au procedat în felul descris mai sus. Agentul de poliție V.A. le-a somat să înceteze aceste activități, unele persoane au sărit din vagoane și au fugit, în timp ce inculpații C.I. și V.I. au continuat să mai arunce bucăți de fier vechi. Însă, imediat ce vagonul în care se aflau inculpații s-a apropiat de locul unde asigurau paza agentul de poliție și martorul I.D., C.I.

și I.V. au sărit din vagon pe partea opusă și au pornit la fugă în direcții diferite. Partea vătămată V.A., fiind mai aproape de inculpatul I.V., a fugit după acesta, somându-l să se oprească și trăgând un foc de avertisment în plan vertical cu ajutorul armamentului din dotare, fără însă ca inculpatul să se conformeze și continuând să fugă. La un moment dat, inculpatul s-a împiedicat, iar polițistul a reușit să-l prindă, însă încercând să-l imobilizeze s-a dezechilibrat și a căzut împreună cu inculpatul la pământ. Imediat a venit din spate coinculpatul C. (fratele inculpatului V.I.) care, apucându-l de guler pe polițist i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona cefei, ambii inculpați reușind astfel să-și asigure scăparea.

În tot acest interval de timp, martorul I.D., care pornise împreună cu agentul de poliție în urmărirea inculpaților, nu a intervenit în imobilizarea inculpatului I.V., urmărind incidentul de la o distanță de aproximativ 20-30 m. de locul unde acesta a fost prins de agentul de poliție. Instanța de fond a mai reținut că în faza de urmărire penală inculpatul I.V. a refuzat testarea cu aparatul poligraf, iar inculpatul C.I., testat fiind, a rezultat, în opinia expertului, că a avut un comportament specific unei persoane nesincere. Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel ambii inculpați, considerând-o netemeinică și nelegală, solicitând, în principal, achitarea lor întrucât la data comiterii faptelor ambii erau în cu totul altă parte decât la locul unde se presupune că s-a săvârșit fapta dedusă judecății, iar în subsidiar a solicitat, în reindividualizare, reducerea pedepselor aplicate.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 151 din 7 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați, obligându-i pe fiecare la plata sumei de câte 600.000 lei, din care sumele de câte 400.000 lei onorariu apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pentru a dispune astfel, instanța de control judiciar a reținut că încadrarea juridică dată faptei a fost legală și corespunde probelor administrate, iar situația de fapt a fost corect reținută de instanța de fond. Fiind nemulțumiți de soluția pronunțată, inculpații, în termen legal au declarat recurs invocând drept cauze de casare dispozițiile art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, în principal, achitarea lor în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. c), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., întrucât nu se fac vinovați de săvârșirea faptei ce li se impută, iar în subsidiar, prin aplicarea unei mai largi eficiențe circumstanțelor atenuante personale, reducerea pedepselor sub limita deja stabilită de instanțele anterioare. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) și art. 385 6 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Instanțele de judecată au stabilit situația de fapt corectă, constând în aceea că cei doi frați, inculpați, au profitat de împrejurarea că inculpatul I.V. locuiește fără forme legale în Ploiești, într-o fostă remiză C.F.R.

din cadrul stației C.F.R. Ploiești - Triaj și, în noaptea de 10 mai 2004, au sustras fier vechi din vagoanele trenului de marfă nr. 31202, iar în momentul în care au fost surprinși de agentul de poliție, care a încercat să-i imobilizeze, inculpatul C.I. i-a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în ceafă, asigurându-i scăparea prin fugă fratelui său. Coroborând ansamblul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, instanța de fond și apoi cea de control judiciar au stabilit în mod corect că, în speță, rezultă fără putință de tăgadă că ambii inculpați s-au hotărât să sustragă fier vechi din trenul de marfă, așa cum multe alte persoane au făcut-o, iar pentru realizarea scopului infracțional propus au exercitat violență asupra agentului de poliție ce avea în pază obiectivul respectiv, astfel încât partea vătămată V.A.

a fost nevoită să recurgă la armamentul din dotare, în scop de avertizare. Susținerile inculpaților, în sensul că sunt nevinovați și că, de fapt, se aflau fiecare dintre ei în cu totul altă parte decât cea în care se reține a fi fost săvârșită fapta, nu au putut fi luate în considerare întrucât nu și-au găsit nici un suport probator. În atare condiții, se constată că instanțele, în mod justificat au reținut în sarcina inculpaților săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și ultraj, faptele deduse judecății fiind conforme cu realitatea, iar hotărârea de condamnare este fundamentată pe o apreciere corectă a probelor, astfel că nu se poate reține o eroare gravă de fapt, care să atragă casarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Cât privește individualizarea judiciară a pedepsei este necesar a se reține că împrejurările în care a fost săvârșită o infracțiune pot duce la reținerea atât a unor cauze de agravare, cât și a unor cauze de atenuare a răspunderii penale. Ori de câte ori se constată existența cumulativă a acestora, instanța are obligația, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei să respecte ordinea în care urmează a se face aplicarea circumstanțelor agravante, a circumstanțelor atenuante și a stării de recidivă, atunci când acestea sunt în concurs. Instanța trebuie să statueze mai întâi asupra gradului de pericol social concret al infracțiunii, în raport de toate împrejurările în care a fost comisă și numai după aceea să stabilească în ce măsură starea de recidivă reflectă un grad de pericol sporit al inculpatului.

În speță, inculpații au săvârșit infracțiunile de tâlhărie și ultraj în concurs real, pe timpul nopții, iar pentru a asigura scăparea fratelui său, inculpatul C.I. l-a lovit pe partea vătămată V.A., agent de poliție. Pe de altă parte, instanțele au constatat că faptele au fost săvârșite în stare de recidivă postexecutorie de către inculpatul I.V., fapt ce reflectă odată în plus periculozitatea sporită a acestuia. Neputându-se reține elemente de natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de control judiciar, nici această critică formulată de inculpați nu poate fi primită. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații I.V. și C.I. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 160 lei, din care suma de câte 40 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceștia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații I.V. și C.I. împotriva deciziei penale nr. 151 din 7 aprilie 2005 a Curții de Apel Ploiești. Constată că recurentul inculpat I.V. este arestat în altă cauză. Obligă fiecare recurent inculpat la plata sumei de câte 160 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceștia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2005.