ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 37 din 20

ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, au fost condamnați inculpații) I.V.

și C.I. zis I., la pedepsele de câte 7 ani închisoare, pentru comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., și la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) și (4) C. pen., pentru

inculpatul I.V. cu reținerea la încadrarea juridică a faptelor și a

dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., pedepse contopite conform art. 33 lit.

b) și art. 34 lit. b) C. pen., inculpații urmând să exercite în final pedeapsa

cea mai grea, aceea de câte 7 ani închisoare.

S-au aplicat, pentru fiecare dintre

inculpați, dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen., luându-se act că părțile

vătămate V.A. și C.F.R. M. SA nu s-au constituit părți civile.

De asemenea, inculpații au fost

obligați la câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond, în baza probatoriului administrat în cauză a reținut următoarea situație

de fapt:

În noaptea de 10 mai 2004, agentul

de poliție V.A., exercitând atribuțiile de serviciu la punctul de lucru C.F.R.

Triaj, având informații că s-au sustras în mai multe rânduri fier vechi,

însoțit fiind de martorul I.D. (agent de pază la firma de pază SC A.S. SRL, ce

asigura paza aceluiași obiectiv), s-au deplasat către intrarea în gară întrucât

urma să sosească o garnitură cu fier vechi.

Cunoscut fiind faptul că, datorită

unei curbe, trenurile aveau restricție de viteză în zona respectivă, persoanele

care sustrăgeau fier vechi aveau astfel posibilitatea de a se urca în garnituri

și a arunca din mers bucăți metalice, pe care le recuperau ulterior.

Așa fiind, imediat ce trenul a

intrat în gară, mai multe persoane s-au urcat în vagoane și au procedat în

felul descris mai sus.

Agentul de poliție V.A. le-a somat

să înceteze aceste activități, unele persoane au sărit din vagoane și au fugit,

în timp ce inculpații C.I. și V.I. au continuat să mai arunce bucăți de fier

vechi. Însă, imediat ce vagonul în care se aflau inculpații s-a apropiat de

locul unde asigurau paza agentul de poliție și martorul I.D., C.I. și I.V. au

sărit din vagon pe partea opusă și au pornit la fugă în direcții diferite.

Partea vătămată V.A., fiind mai

aproape de inculpatul I.V., a fugit după acesta, somându-l să se oprească și

trăgând un foc de avertisment în plan vertical cu ajutorul armamentului din

dotare, fără însă ca inculpatul să se conformeze și continuând să fugă. La un

moment dat, inculpatul s-a împiedicat, iar polițistul a reușit să-l prindă,

însă încercând să-l imobilizeze s-a dezechilibrat și a căzut împreună cu

inculpatul la pământ. Imediat a venit din spate coinculpatul C. (fratele

inculpatului V.I.) care, apucându-l de guler pe polițist i-a aplicat o lovitură

cu pumnul în zona cefei, ambii inculpați reușind astfel să-și asigure scăparea.

În tot acest interval de timp, martorul I.D., care pornise împreună cu agentul

de poliție în urmărirea inculpaților, nu a intervenit în imobilizarea

inculpatului I.V., urmărind incidentul de la o distanță de aproximativ 20-30 m.

de locul unde acesta a fost prins de agentul de poliție.

Instanța de fond a mai reținut că în

faza de urmărire penală inculpatul I.V. a refuzat testarea cu aparatul

poligraf, iar inculpatul C.I., testat fiind, a rezultat, în opinia expertului, că

a avut un comportament specific unei persoane nesincere.

Împotriva sentinței sus-menționate

au declarat apel ambii inculpați, considerând-o netemeinică și nelegală,

solicitând, în principal, achitarea lor întrucât la data comiterii faptelor

ambii erau în cu totul altă parte decât la locul unde se presupune că s-a

săvârșit fapta dedusă judecății, iar în subsidiar a solicitat, în reindividualizare,

reducerea pedepselor aplicate.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 151 din 7 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de inculpați, obligându-i pe fiecare la plata sumei de câte 600.000

lei, din care sumele de câte 400.000 lei onorariu apărătorului din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, instanța de

control judiciar a reținut că încadrarea juridică dată faptei a fost legală și

corespunde probelor administrate, iar situația de fapt a fost corect reținută

de instanța de fond.

Fiind nemulțumiți de soluția

pronunțată, inculpații, în termen legal au declarat recurs invocând drept cauze

de casare dispozițiile art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc. pen.,

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, în

principal, achitarea lor în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. c),

raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., întrucât nu se fac vinovați

de săvârșirea faptei ce li se impută, iar în subsidiar, prin aplicarea unei mai

largi eficiențe circumstanțelor atenuante personale, reducerea pedepselor sub

limita deja stabilită de instanțele anterioare.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

alin. (3) și art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen., constată că

recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Instanțele de judecată au stabilit

situația de fapt corectă, constând în aceea că cei doi frați, inculpați, au

profitat de împrejurarea că inculpatul I.V. locuiește fără forme legale în

Ploiești, într-o fostă remiză C.F.R. din cadrul stației C.F.R. Ploiești - Triaj

și, în noaptea de 10 mai 2004, au sustras fier vechi din vagoanele trenului de

marfă nr. 31202, iar în momentul în care au fost surprinși de agentul de poliție,

care a încercat să-i imobilizeze, inculpatul C.I. i-a aplicat acestuia o

lovitură cu pumnul în ceafă, asigurându-i scăparea prin fugă fratelui său.

Coroborând ansamblul probator

administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare

judecătorească, instanța de fond și apoi cea de control judiciar au stabilit în

mod corect că, în speță, rezultă fără putință de tăgadă că ambii inculpați s-au

hotărât să sustragă fier vechi din trenul de marfă, așa cum multe alte persoane

au făcut-o, iar pentru realizarea scopului infracțional propus au exercitat

violență asupra agentului de poliție ce avea în pază obiectivul respectiv,

astfel încât partea vătămată V.A. a fost nevoită să recurgă la armamentul din

dotare, în scop de avertizare.

Susținerile inculpaților, în sensul

că sunt nevinovați și că, de fapt, se aflau fiecare dintre ei în cu totul altă

parte decât cea în care se reține a fi fost săvârșită fapta, nu au putut fi

luate în considerare întrucât nu și-au găsit nici un suport probator.

În atare condiții, se constată că

instanțele, în mod justificat au reținut în sarcina inculpaților săvârșirea

infracțiunilor de tâlhărie și ultraj, faptele deduse judecății fiind conforme

cu realitatea, iar hotărârea de condamnare este fundamentată pe o apreciere

corectă a probelor, astfel că nu se poate reține o eroare gravă de fapt, care

să atragă casarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Cât privește individualizarea

judiciară a pedepsei este necesar a se reține că împrejurările în care a fost

săvârșită o infracțiune pot duce la reținerea atât a unor cauze de agravare,

cât și a unor cauze de atenuare a răspunderii penale.

Ori de câte ori se constată

existența cumulativă a acestora, instanța are obligația, în procesul de

individualizare judiciară a pedepsei să respecte ordinea în care urmează a se

face aplicarea circumstanțelor agravante, a circumstanțelor atenuante și a

stării de recidivă, atunci când acestea sunt în concurs.

Instanța trebuie să statueze mai

întâi asupra gradului de pericol social concret al infracțiunii, în raport de

toate împrejurările în care a fost comisă și numai după aceea să stabilească în

ce măsură starea de recidivă reflectă un grad de pericol sporit al

inculpatului.

În speță, inculpații au săvârșit

infracțiunile de tâlhărie și ultraj în concurs real, pe timpul nopții, iar

pentru a asigura scăparea fratelui său, inculpatul C.I. l-a lovit pe partea

vătămată V.A., agent de poliție.

Pe de altă parte, instanțele au

constatat că faptele au fost săvârșite în stare de recidivă postexecutorie de

către inculpatul I.V., fapt ce reflectă odată în plus periculozitatea sporită a

acestuia.

Neputându-se reține elemente de

natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită de instanța de fond și

menținută de instanța de control judiciar, nici această critică formulată de

inculpați nu poate fi primită.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații I.V. și C.I.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat în sumă de câte 160 lei, din care suma de câte 40 lei reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceștia, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații I.V. și C.I. împotriva deciziei penale nr. 151 din 7

aprilie 2005 a Curții de Apel Ploiești.

Constată că recurentul inculpat I.V.

este arestat în altă cauză.

Obligă fiecare recurent inculpat la

plata sumei de câte 160 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de câte 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu pentru aceștia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 septembrie 2005.