ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1857/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 509 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, în baza art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., tentativă la infracțiunea de tâlhărie a fost condamnat inculpatul C.N. la 4 ani închisoare. Conform art. 61 C. pen., s-a revocat restul de 545 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2928 din 19 noiembrie 2002 a Judecătoriei Ploiești și potrivit dispoziției art. 39 alin. (2) C. pen., a contopit acest rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, în final aplicându-se inculpatului, pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

Prin aceeași sentință a fost condamnat și inculpatul C.C. la 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., tentativă la infracțiunea de tâlhărie. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Conform art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus reținerea și arestarea preventivă pentru fiecare inculpat de la 14 iunie 2004 la zi. S-a constatat că partea vătămată I.A. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. Fiecare inculpat a fost obligat la câte 700.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, pe baza probelor administrate, prima instanță a reținut în fapt, că inculpații C.N.

și C. sunt frați și nu au ocupații. În ziua de 14 iunie 2004, în jurul orelor 11,30, cei doi inculpați se aflau în stația R.A.T.P. Lămâița a traseului 35, unde printre alte persoane se aflau partea vătămată I.A., însoțită de prietenul său P.G.C. Inculpații erau împreună cu martorii P.C. și M.M. formând un grup destul de gălăgios. Înainte de urcare în autobuz inculpații au avut o atitudine necuvincioasă față de o persoană aflată în stație. După urcarea în autobuzul de pe traseul 35, care se deplasa spre centrul orașului, partea vătămată a autobuzului în direcția de mers, partea vătămată la geam, iar prietenul său spre culoarul de trecere. Cei doi inculpați au rămas în picioare în spatele acestora.

La puțin timp după plecarea autobuzului din stație, inculpatul C.N. a încercat să-i smulgă părții vătămate, geanta pe care acesta o ținea pe genunchi. Partea vătămată s-a opus prinzând geanta, iar în ajutorul său a sărit martorul P.C., prietenul său care a tras și el de geantă, determinându-l astfel pe inculpat să renunțe. Inculpatul C.C. a sărit în ajutorul fratelui său îmbrâncindu-l pe martor și încercând chiar să-l lovească cu pumnul. În acest moment a intervenit martorul R.I. care a pus mâna pe inculpatul C.C. întrebându-l ce au de gând să facă, situație în care ambii inculpați s-au retras, iar la prima stație care a apărut într-un timp foarte scurt aceștia au coborât însoțiți de martorii P.C.

și M.M. Martorul P.G.C. a solicitat șoferului autobuzului să oprească la unitatea de jandarmi de pe teren unde a coborât singur, partea vătămată rămânând în autobuz. Ulteriorul autobuzul a fost depășit de un echipaj al jandarmeriei care au preluat-o pe partea vătămată și totodată au fost primii care au constatat care sunt persoanele ce au asistat la cele întâmplate. Ulterior echipajul jandarmilor însoțiți de partea vătămată și prietenul acesteia au plecat în căutarea inculpaților care au fost depistați în apropierea locului unde au coborât, fiind reținuți și conduși la sediul Poliției municipiului Ploiești.

Faptele comise au fost dovedite prin întregul ansamblu probator administrat în cauză, respectiv plângerea părții vătămate, raportul de constatare al reprezentanților jandarmeriei, procesul-verbal de constatare, declarația părții vătămate, a martorilor audiați, atât în cursul urmăririi penale, cât și în timpul cercetării judecătorești și declarațiile inculpaților care au negat încercarea de a-i lua geanta părții vătămate, dar au sugerat existența unei alte situații de fapt care însă s-a dovedit a fi nereală. În ceea ce-l privește pe inculpatul C.N. s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen., sens în care pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2928 din 19 noiembrie 2002 a Judecătoriei Ploiești, rest care în baza art. 39 alin. (2) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.

Sentința primei instanțe a fost apelată de inculpații C.N. și C.C., susținând că sunt nevinovați de comiterea infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată, că nu s-a ținut seama de declarația părții vătămate prin care preciza, că nu s-a ținut seama de declarația părții vătămate prin care preciza că inculpatul C.N. i-a luat geanta de pe picioare, astfel că s-a solicitat admiterea apelurilor, în principal achitarea potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de tentativă la infracțiunea de furt calificat și în ceea ce privește pe inculpatul C.C., aplicarea dispozițiilor art. 86 1 C. pen.

Prin decizia penală nr. 466 din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse apelurile, ca nefondate, declarate de inculpații C.C. și C.N. împotriva sentinței penale nr. 509 din 20 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Prahova. S-a computat detenția pentru fiecare apelant de la 14 iunie 2004 la zi. A fost obligat fiecare inculpat la câte 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 400.000 lei onorariu avocat oficiu, care s-a avansat de Ministerul Justiției în contul Baroului de Avocați Ploiești. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că instanța de fond a reținut corect faptele, împrejurările săvârșirii acestora și vinovăția inculpaților C.N. și C.C., care sunt în deplină concordanță cu probele administrate.

Încadrarea juridică dată faptelor a fost considerată legală. Susținerile inculpaților că au încercat să facă o glumă cu partea vătămată nu au putut fi reținute, întrucât din declarația părții vătămate I.A. care s-a coroborat cu declarațiile martorilor P.G.C., prietenul acesteia, P.C., M.M., R.I. și G.L., că în ziua de 14 iunie 2004, după ce inculpatul C.N. a încercat să smulgă, în traseul 35, geanta cu acte și bunuri în valoare de 5.000.000 lei aparținând părții vătămate I.A., întâmpinând rezistență, ambii inculpați C.N. și C.C. au încercat acte de violență fizică asupra martorului P.G.C., care a intervenit de partea persoanei vătămate, în scopul intimidării acestuia, cât și a restului călătorilor aflați în autobuz pentru a-și asigura scăparea.

În atare situație, în raport cu cele expuse mai sus s-a considerat că nu sunt probe pentru a se admite cererea apelanților de a schimba încadrarea juridică a faptelor din tentativă la infracțiunea de tâlhărie în tentativă la infracțiunea de furt calificat. Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului C.C. și la modalitatea executării aceștia, instanța de apel a constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., având în vedere împrejurările concrete în care a săvârșit fapta, pericolul social ridicat al faptei, ținând seama că fapta a fost produsă în autobuz, că persoanele care se aflau în autobuz au luat poziție față de inculpați pentru a se restabili ordinea, că astfel de fapte nefiind condamnate ar avea impact negativ asupra ordinii publice.

Prin urmare, sub aspectele analizate, hotărârea atacată este dreaptă și conformă prevederilor legii, considerente pentru care apelurile declarate de inculpații C.N. și C.C. au fost respinse, ca nefondate, computându-se deținerea fiecărui inculpat începând cu data de 14 iunie 2004 la zi, văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri inculpatul C.C., fără a arăta în scris motivele și inculpatul C.N., care a solicitat în scris admiterea recursului, achitarea lui și a fratelui său pentru că sunt nevinovați, nu au dorit să îi ia, părții vătămate geanta, ci au vrut să facă o glumă. Apărătorul inculpaților, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursurilor și invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., a apreciat că se impune reducerea pedepselor inculpaților, în ceea ce-l privește pe inculpatul C.C., a se aplica și dispozițiile art. 86 1 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fapta săvârșită fiind de fapt o glumă, nefiind folosită violența, acesta neavând nici antecedente penale. Examinând recursurile declarate de inculpații C.C. și C.N. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile inculpaților ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și temeinic motivat instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, stabilind la rândul ei, vinovăția inculpaților C.C.

și C.N. în săvârșirea infracțiunii de tentativă la tâlhărie pentru care a fost trimis în judecată fiecare, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului C.N., care împreună cu inculpatul C.C. au încercat să o deposedeze prin violență, respectiv C.N., să-i smulgă părții vătămate, geanta pe care o avea pe genunchi, aceasta opunându-se, în sprijinul său sărind și martorul P.C., prietenul ei, situație în care fratele primului inculpat, C.C. a intervenit, îmbrâncindu-l pe martor și încercând să-l lovească, moment în care martorul R.I.

a pus mâna pe inculpatul C.C., ambii inculpați retrăgându-se, întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de tentativă la tâlhărie pentru care a fost trimis în judecată fiecare inculpat. Instanța de apel în mod corect a apreciat că a fost dovedită vinovăția ambilor inculpați în comiterea infracțiunii, înlăturând susținerile acestora cu privire la faptul că ar fi făcut o glumă, făcând referiri concrete la mijloacele de probă administrate pe care le-a coroborat, respectiv declarațiile părții vătămate I.A., ale martorilor P.G.C., P.C., M.M., R.I. și G.L., care au evidențiat expres că cei doi inculpații au încercat să-i smulgă geanta părții vătămate, precum și acte de violență fizică asupra martorului P.G.C., care a intervenit în apărarea părții vătămate.

Totodată, Înalta Curte consideră că în ceea ce privește individualizarea pedepselor aplicate inculpaților C.N. și C.C., instanța de apel a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., având în vedere gradul de pericol social în concret al faptei comise, contribuția acestora, chiar dacă fapta a rămas sub forma tentativei, circumstanțele reale în care a fost săvârșită infracțiunea, respectiv într-un mijloc de transport, de două persoane împreună, circumstanțele personale ale inculpaților, respectiv poziția față de infracțiunea comisă, inculpatul C.N. este recidivist, dovedind perseverență infracțională, inculpatul C.C. nu are antecedente penale, ambii inculpați sunt necăsătoriți, fără ocupație.

Prin cuantumurile pedepselor aplicate în mod diferențiat, orientat spre minim în ceea ce-l privește pe inculpatul C.N. și minimul legal pentru inculpatul C.C., ambele cu executare în regim de detenție, s-a apreciat că numai acestea sunt în măsură să asigure realizarea scopurilor, educativ și de exemplaritate ale pedepsei, în îndreptarea atitudinii inculpaților față de comiterea de infracțiuni și resocializarea lor viitoare pozitivă. Înalta Curte nu poate avea în vedere solicitarea aplicării inculpatului C.C., a modalității suspendării executării pedepsei sub supraveghere, deoarece aceasta nu și-ar putea atinge finalitatea față de ansamblul condițiilor concrete în care a fost comisă infracțiunea și poziției pe care inculpatul a avut-o față de aceasta.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție legală și temeinică, sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., deoarece în cauză s-a dat relevanță în mod plural tuturor criteriilor specifice individualizării judiciare a pedepselor, criticile formulate fiind nefondate. Înalta Curte verificând decizia instanței de apel nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.C.

și C.N. împotriva deciziei penale nr. 466 din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Se va deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpaților de la 14 iunie 2004 la 17 martie 2005. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga fiecare recurent inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.C. și C.N. împotriva deciziei penale nr. 466 din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpaților de la 14 iunie 2004 la 17 martie 2005. Obligă pe fiecare recurent inculpat la plata sumei de câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 martie 2005.