ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3184/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamantul P.I. a chemat în judecată C.J.P. Cluj,

solicitând Instanța ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea

Hotărârii nr. 20859 din 24 ianuarie 2007 emisă de pârâtă, cu consecința

obligării acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

începând cu data de 1 noiembrie 2004.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că hotărârea a cărei anulare o solicită este

nelegală, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată, calitate ce a

fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 156

din 14 martie 2007 a admis în parte acțiunea reclamantului, dispunând anularea Hotărârii

nr. 20859 din 24 ianuarie 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i

recunoască calitatea de refugiat în perioada noiembrie 1940 - martie 1945 și

să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 august

2006.

Pentru a pronunța

această sentință, Instanța a reținut că probele existente la dosar atestă cu

caracter unitar împrejurarea că, reclamantul împreună cu familia s-au refugiat

din localitatea de domiciliu într-o altă localitate în luna noiembrie 1940,

reîntoarcerea având loc după data de 20 septembrie 1945. Strămutarea, așa cum

rezultă din probe, a fost determinată de persecuțiile etnice instituite în

localitatea de domiciliu a reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs C.J.P. Cluj.

Recurenta a susținut

în esență că, Instanța a acordat mai mult decât s-ar fi cuvenit, întrucât a

recunoscut ca interval de refugiu perioada cuprinsă între noiembrie 1940 -

martie 1945, deși reclamantul s-a născut la data de 28 august 1941.

A mai

susținut și că, declarațiile martorilor trebuiau puse de acord cu situația

istorică, întrucât localitatea din care s-a mutat reclamantul era liberă,

motivul plecării fiind oricare altul decât persecuția etnică.

Recursul este

fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce

urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile

acesteia, persoana cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost strămutată în altă localitate

decât cea de domiciliu, a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare

din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție a făcut

parte din detașamentele de muncă forțată etc.

Dovada încadrării în

situațiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din

H.G. nr. 127/2000, cu acte oficiale eliberate de organele competente, sau în

lipsa actelor oficiale, prin declarație de martori.

În cauză însă, D.J. Cluj

a A.N., cu adresa din 10 ianuarie 2005 a comunicat petentului că, nu figurează în documentația pe care o deține, deși face și menținea că documentele din

această perioadă nu s-au păstrat integral.

Pe de altă parte,

proba cu martori admisă în cauză nu este concludentă de vreme ce, martorii N.F.

și N.M. declară că îl cunosc pe P.I. ca fiind fiul lui P.A. și P.B., că s-a

născut în timpul refugiului la data de 28 august 1941 în municipiul Cluj-Napoca

și că, la rândul lor și ei au fost refugiați în aceeași perioadă dar, nu au

depus nici o dovadă în acest sens (acte oficiale, începuturi de dovadă scrisă,

etc).

Or, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a

legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Cum în speță

materialul probator administrat este insuficient pentru a conduce la concluzia

unei împrejurări de fapt deplin stabilite, se impune completarea acestuia, cu

înscrisuri, întrucât numai declarațiile martorilor nu sunt de natură să facă

dovada deplină a persecuției etnice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 156 din 14 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2007.