ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 141/2008

Asupra recursul de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamanta R.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S., obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru perioada 2001 - 2002, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999, funcționarii publici au dreptul, pe lângă îndemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Aplicarea acestui articol de lege a fost suspendată prin O.U.G.

nr. 33/2001 și, ulterior, menținută prin legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2005. Reclamanta a mai arătat că suspendarea dreptului la prima de concediu este neconstituțională și nelegală, iar în privința dreptului la acțiune pentru prima de concediu nu poate fi vorba de prescripție, termenul de prescripție fiind la rândul său suspendat. Sesizat inițial, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1759 din 14 martie 2007, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1461 din 30 mai 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, obligând-o pe pârâtă să-i plătească acesteia sumele reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2002, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Pentru a pronunța o asemenea soluție, Instanța de Fond a reținut că actele normative criticate nu mai sunt în vigoare, iar suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu stingerea acestui drept ci a avut ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept pentru funcționarii publici, în intervalul de timp respectiv.

Împotriva sentinței pronunțate de Instanța de Fond a declarat recurs pârâta C.N.P.A.D.A.S., apreciind hotărârea pronunțată ca fiind netemeinică și nelegală. Recurenta arată că dreptul la prima de concediu a fost suspendat prin O.U.G. nr. 33/2001 și, ulterior, prin Legea bugetului de stat pe anul 2002, precum și prin Legea bugetului asigurărilor de stat pe același an. Mai arată recurenta că în mod greșit Instanța de Fond a obligat-o să plătească reclamatei primele de concediu pe anii 2001 și 2002, deoarece în perioada respectivă acordarea acestui drept fusese suspendată prin lege, iar recurenta nu putea încălca dispozițiile normative respective. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea legii în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. Așadar, prin suspendarea aplicării dreptului menționat nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o prevedere lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1461 din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2008.