ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2034/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2005,

reclamantul M.J. a solicitat, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr.

3345/ C din 6 decembrie 2004 prin care s-a dispus numirea în funcția de notar

public a pârâtului A.M., să se dispună asupra legalității actelor încheiate de

notarul public în cauză, precum și asupra efectelor civile produse ca urmare a

emiterii acestora și să se dispună suspendarea Ordinului nr. 3345/ C din 6

decembrie 2004, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 8 decembrie

2005, pronunțată în Dosarul nr. 3184/2005, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2998

din 16 noiembrie 2006, aceeași Instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Instanța

a reținut în esență că ordinul atacat a fost emis legal, în condițiile în care

în cazul pârâtului A.M. nu au fost încălcate dispozițiile art. 16 lit. g) din

Legea nr. 36/1995 și nici prevederile art. 4 - 7 din Regulamentul de punere în

aplicare a legii, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/2005.

Astfel, la data emiterii

ordinului contestat, pârâtul era absolvent al Facultății de drept și exercitase

încă din ianuarie 1997 funcții de specialitate juridică.

A mai reținut Instanța că pârâtul

a probat cu acte că are cunoștințele necesare exercitării funcției de notar

public, iar în ceea ce privește condiția promovării unui concurs s-a constatat

că la data emiterii Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004 dispozițiile

legale nu reglementau concursul ca fiind o condiție de valabilitate pentru

numirea în funcția respectivă.

Împotriva sentinței primei Instanțe

au declarat recurs atât pârâtul A.M., cât și reclamantul M.J.

Recurentul - pârât a

solicitat admiterea recursului și, pe fond, admiterea excepției prescripției

dreptului la acțiune al reclamantului, cu consecința respingerii acțiunii.

Recurentul a susținut că Instanța

de Fond a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune,

reținând că termenul de 6 luni se aplică expres la ipotezele prevăzute de art. 11

alin. (1) lit. a), b), și c) din Legea nr. 554/2004.

A mai susținut recurentul - pârât

că, în speță, este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.

11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în timp ce, din motivarea Instanței de Fond

s-ar putea deduce faptul că acțiunea promovată de M.J. este imprescriptibilă

deoarece este vorba despre constatarea nulității absolute a actului administrativ.

Or, în dreptul

administrativ, distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă are

un interes practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit,

indiferent de caracterul normei juridice încălcate.

Examinând criticile recurentului,

în raport de actele și lucrările dosarului și prin prisma tuturor prevederilor

legale incidente, se constată că recursul este întemeiat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 1

alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică emitentă a unui act

administrativ nelegal poate să solicite Instanței constatarea nulității

acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat

în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Numai că în cazul actului

administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu

instituie termene distincte de introducere a acțiunii în raport cu caracterul

nulității invocate (nulitate absolută, nulitate relativă) instituind prin art. 11

din lege un termen de prescripție și un termen de decădere acesta din urmă

având ca dată de referință data emiterii actului.

De altfel, în dreptul

administrativ românesc, în baza prezumției de legalitate a actului

administrativ, regimul juridic al nulităților actelor administrative

individuale este asemănător, iar în ceea ce privește procedura de sesizare a Instanței

legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind unitar. A

accepta teza contrară, ar echivala cu încălcarea principiului stabilității

raporturilor juridice administrative, principiu de bază al dreptului

administrativ.

Se constată astfel, că teza

potrivit căreia acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004

este derogatorie ca regim juridic de la acțiunea în anulare a unui act

administrativ și că nu este supusă prescripției și decăderii reglementate de art.

11 din lege pentru că nu se încadrează între situațiile prevăzute de text este

greșită.

Așa fiind, greșit a reținut Instanța

de Fond că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr.

554/2004, care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni, care curge de la

anumite momente, dar și un termen maxim de 1 an de la data emiterii actului

administrativ, care este un termen de decădere.

În ce privește termenul în

interiorul căruia se poate introduce o acțiune de contencios administrativ,

având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulității

acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate

relativă sau o nulitate absolută.

Chiar dacă legiuitorul a

prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita Instanței de

contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce

aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil

și a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate

ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se

accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată

cere constatarea nulității lui oricând. Aceasta cu atât mai mult cu cât

autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce privește emiterea

actului pretins ilegal.

Cu toate că legiuitorul nu a

prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi

introdusă o acțiune în constatarea nulității unui act administrativ, din nici o

dispoziție a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acțiune s-ar

aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ

Cum în speță este vizat un

act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, și acțiunea nu a

fost introdusă în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

urmează a se admite recursul, cu consecința modificării sentinței atacate în

sensul respingerii acțiunii ca tardiv formulată.

Înalta Curte precizează

totodată că în cauza de față nu se putea face aplicarea dispozițiilor art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, pentru motive temeinice, în cazul

actului administrativ unilateral cererea poate fi introdusă și peste termenul

de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, întrucât nu

s-au prezentat și nici nu au rezultat elemente de fapt care să reprezinte, în

accepțiunea textului, un motiv întemeiat și să justifice astfel depășirea de

către autoritatea recurentă a termenului de 6 luni, instituit ca regulă în

actul normativ menționat.

În recursul său, M.J. a

susținut, în esență, că argumentele Instanței de Fond care au condus la

respingerea cererii de chemare în judecată sunt eronate, sentința atacată fiind

pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în mod greșit Instanța

a reținut că, modalitatea de verificare a cunoștințelor necesare exercitării

funcției de notar public, prevăzută de Regulamentul de punere în aplicare a

Legii nr. 36/1995, a fost stabilită după emiterea ordinului contestat, nefiind

deci aplicabilă în cazul pârâtului.

De asemenea, Instanța a

reținut greșit și faptul că pârâtul îndeplinește condiția prevăzută de art. 16 lit.

g) din Legea nr. 36/1995, în ceea ce privește dovedirea cunoștințelor necesare

funcției de notar public.

Înalta Curte, având în

vedere considerentele expuse anterior, constată că recursul reclamantului M.J. este

nefondat și va fi respins ca atare.

De altfel, față de modul de

soluționare a recursului pârâtului A.M., examinarea criticilor formulate de

reclamant, care vizează fondul cauzei, este lipsită de relevanță juridică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul M.J. împotriva sentinței civile nr. 2998 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de

pârâtul A.M. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului M.J. ca tardiv formulată.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 17 aprilie 2007