ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2034/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2005, reclamantul M.J. a solicitat, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004 prin care s-a dispus numirea în funcția de notar public a pârâtului A.M., să se dispună asupra legalității actelor încheiate de notarul public în cauză, precum și asupra efectelor civile produse ca urmare a emiterii acestora și să se dispună suspendarea Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 8 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3184/2005, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2998 din 16 noiembrie 2006, aceeași Instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Instanța a reținut în esență că ordinul atacat a fost emis legal, în condițiile în care în cazul pârâtului A.M. nu au fost încălcate dispozițiile art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995 și nici prevederile art. 4 - 7 din Regulamentul de punere în aplicare a legii, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/2005. Astfel, la data emiterii ordinului contestat, pârâtul era absolvent al Facultății de drept și exercitase încă din ianuarie 1997 funcții de specialitate juridică. A mai reținut Instanța că pârâtul a probat cu acte că are cunoștințele necesare exercitării funcției de notar public, iar în ceea ce privește condiția promovării unui concurs s-a constatat că la data emiterii Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004 dispozițiile legale nu reglementau concursul ca fiind o condiție de valabilitate pentru numirea în funcția respectivă.

Împotriva sentinței primei Instanțe au declarat recurs atât pârâtul A.M., cât și reclamantul M.J. Recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului și, pe fond, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, cu consecința respingerii acțiunii. Recurentul a susținut că Instanța de Fond a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că termenul de 6 luni se aplică expres la ipotezele prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a), b), și c) din Legea nr. 554/2004. A mai susținut recurentul - pârât că, în speță, este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în timp ce, din motivarea Instanței de Fond s-ar putea deduce faptul că acțiunea promovată de M.J.

este imprescriptibilă deoarece este vorba despre constatarea nulității absolute a actului administrativ. Or, în dreptul administrativ, distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă are un interes practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit, indiferent de caracterul normei juridice încălcate. Examinând criticile recurentului, în raport de actele și lucrările dosarului și prin prisma tuturor prevederilor legale incidente, se constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite Instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Numai că în cazul actului administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu instituie termene distincte de introducere a acțiunii în raport cu caracterul nulității invocate (nulitate absolută, nulitate relativă) instituind prin art. 11 din lege un termen de prescripție și un termen de decădere acesta din urmă având ca dată de referință data emiterii actului. De altfel, în dreptul administrativ românesc, în baza prezumției de legalitate a actului administrativ, regimul juridic al nulităților actelor administrative individuale este asemănător, iar în ceea ce privește procedura de sesizare a Instanței legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind unitar.

A accepta teza contrară, ar echivala cu încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice administrative, principiu de bază al dreptului administrativ. Se constată astfel, că teza potrivit căreia acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este derogatorie ca regim juridic de la acțiunea în anulare a unui act administrativ și că nu este supusă prescripției și decăderii reglementate de art. 11 din lege pentru că nu se încadrează între situațiile prevăzute de text este greșită. Așa fiind, greșit a reținut Instanța de Fond că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni, care curge de la anumite momente, dar și un termen maxim de 1 an de la data emiterii actului administrativ, care este un termen de decădere.

În ce privește termenul în interiorul căruia se poate introduce o acțiune de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulității acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate relativă sau o nulitate absolută. Chiar dacă legiuitorul a prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita Instanței de contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată cere constatarea nulității lui oricând.

Aceasta cu atât mai mult cu cât autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce privește emiterea actului pretins ilegal. Cu toate că legiuitorul nu a prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi introdusă o acțiune în constatarea nulității unui act administrativ, din nici o dispoziție a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acțiune s-ar aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ Cum în speță este vizat un act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, și acțiunea nu a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează a se admite recursul, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca tardiv formulată.

Înalta Curte precizează totodată că în cauza de față nu se putea face aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral cererea poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, întrucât nu s-au prezentat și nici nu au rezultat elemente de fapt care să reprezinte, în accepțiunea textului, un motiv întemeiat și să justifice astfel depășirea de către autoritatea recurentă a termenului de 6 luni, instituit ca regulă în actul normativ menționat. În recursul său, M.J. a susținut, în esență, că argumentele Instanței de Fond care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată sunt eronate, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în mod greșit Instanța a reținut că, modalitatea de verificare a cunoștințelor necesare exercitării funcției de notar public, prevăzută de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, a fost stabilită după emiterea ordinului contestat, nefiind deci aplicabilă în cazul pârâtului. De asemenea, Instanța a reținut greșit și faptul că pârâtul îndeplinește condiția prevăzută de art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995, în ceea ce privește dovedirea cunoștințelor necesare funcției de notar public. Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse anterior, constată că recursul reclamantului M.J. este nefondat și va fi respins ca atare. De altfel, față de modul de soluționare a recursului pârâtului A.M., examinarea criticilor formulate de reclamant, care vizează fondul cauzei, este lipsită de relevanță juridică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.J. împotriva sentinței civile nr. 2998 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâtul A.M. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului M.J. ca tardiv formulată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2007