ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 14 decembrie 2005, reclamatul Ministerul Justiției a solicitat, în contradictoriu cu pârâta G.G. în prezent judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 1398/ C din 2 septembrie 1996 emis de ministrul justiției prin care s-a dispus numirea și în același timp suspendarea din funcția de notar public a pârâtei și, pe cale de consecință, a Ordinului nr. 1041/ C din 8 mai 2002 prin care s-a dispus suspendarea din exercițiul funcției de notar public, pentru incompatibilitate de la data numirii în funcția de judecător, până la încetarea acestei stări.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că actele atacate au fost emis cu încălcarea legii, invocând ca temei de drept al acesteia dispozițiile Legii nr. 36/1995, a Regulamentului de aplicare a acesteia aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995 precum și dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Reclamantul a mai arătat că prevederile art. 105 din Legea nr. 35/1995 nu puteau fi aplicabile pârâtei având în vedere cel puțin împrejurarea că la momentul numirii sale în profesia de notar public, respectiv 2 septembrie 1996, acest text își încetase aplicabilitatea, la acel moment singura procedură legală fiind cea prevăzută de art. 16 și urm. din aceeași lege, coroborat cu dispozițiile Regulamentului aprobat prin O.M.J.

nr. 710/1995. În opinia reclamantului, textul art. 105 din Legea nr. 36/1995,, a avut aplicare limitată în timp, respectiv până la momentul constituirii C.N.P.U.N.N.P., dispozițiile sale neputând fi aplicate peste această perioadă și cu atât mai puțin față de alte categorii de persoane decât cele limitativ prevăzute în art. 105, pârâta nefăcând parte din niciuna din aceste categorii. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția tardivității acțiunii în raport cu dispozițiile art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004 și data emiterii actelor atacate și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată motivată de conflictul de legi în timp, între Legea nr. 29/1990 și Legea nr. 554/2004, invocând și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că cele două ordine atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 16 martie 2006, a respins excepțiile invocate de pârâtă. Referitor la excepția tardivității instanța de fond a reținut, pe de o parte, că în cazul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară procedura prealabilă, acest text nefiind compatibil cu art. 7 alin. (1) din aceeași lege, iar, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, lege incidentă pricinii la momentul judecății.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii instanța de fond a reținut, în esență, că nu ne aflăm în fața unui conflict de legi în timp întrucât art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 reprezintă o normă juridică de procedură, de imediată aplicare, iar Legea nr. 36/1995 reprezintă potrivit principiului „tempus regit actum” legea în raport de care sunt examinate condițiile de validitate ale actelor administrative emise de reclamant. Prin sentința civilă nr. 1375 din 12 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, temeinicia și legalitatea emiterii Ordinului nr. 1398/ C din 2 septembrie 1996, în raport cu dispozițiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 întrucât la momentul numirii pârâtei în funcția de notar public aceasta deținea funcția de secretar de stat având în coordonare D.P.I.M.N.P., făcând implicit parte din personalul de specialitate notarială și dând aplicațiune principiului „cine poate mai mult poate și mai puțin”.

În plus, instanța de fond a reținut legalitatea ordinului și în raport cu dispozițiile art. 16 – art. 19 și art. 28 din Legea nr. 36/1995 constatând, în cazul pârâtei, întrunirea cumulativă a condițiilor cuprinse în lit. a) – g) ale art. 16 cu remarca că desfășurarea unei activități de peste 40 de ani ca judecător, procuror, președinte/vicepreședinte de instanță și judecător în prezent la Înalta Curte de Casație și Justiție dovedesc pe deplin existența unor solide cunoștințe profesionale necesare și funcției de notar public. Totodată, instanța de fond a reținut că soluția de respingere a acțiunii se impune și în ceea ce privește Ordinul nr. 1041/ C din 08 mai 2002 prin care s-a dispus suspendarea din exercițiul funcției de notar public pentru incompatibilitate ca act subsecvent principalului (Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996), știut fiind că accesorium sequitur principale”.

A mai reținut instanța de fond că a admite acțiunea și a dispune constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996 ar echivala cu un act de nedreptate în condițiile în care actualele dispoziții normative permit numirea ca notari publici a celor care au fost judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai ca o recunoaștere intrinsecă a valorii lor profesionale. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor recurentul-reclamant susține că instanța de fond, fără a contesta caracterul tranzitoriu și final al dispozițiilor art. 105, a procedat la o interpretare extensivă a acestor dispoziții legale, statuând, în mod greșit, că intimata-pârâtă se încadra în mod implicit în categoria personalului de specialitate notarială din Ministerul Justiției.

Situația excepțională reglementată de dispozițiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 rezultă, în opinia recurentului-reclamant, pe de o parte, din aplicarea limitată în timp a acestor dispoziții, iar, pe de altă parte, din prevederile exprese referitoare la categoriile de persoane cărora li se aplică acest text de lege. Fiind o excepție de la procedura și condițiile de numire în funcția de notar public, arată recurentul, dispozițiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 sunt de strictă interpretare și aplicare, și, pe cale de consecință, acestea nu pot fi extinse prin analogie altor categorii de persoane decât cele enumerate limitativ de textul de lege arătat. În aceeași ordine de idei, recurentul reiterează și decizia nr. 83/1997 a Curții Constituționale referitoare la art. 105 alin. (1) – (3) din Legea nr. 36/1995.

Recurentul subliniază și faptul că singura procedură legală aplicabilă la momentul numirii pârâtei intimate în funcția de notar public era cea prevăzută de art. 16 și urm. din Legea nr. 36/1995, contrar celor reținute de instanța de fond. Mai mult, arată acesta, Ministerul Justiției nu contestă experiența profesională deosebită a pârâtei, însă această împrejurare nu putea substitui cerința prevăzută de art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995. În plus, arată recurentul, instanța de fond a fost învestită să se pronunțe asupra legalității aplicării textului de lege în vigoare la data numirii în funcția de notar public iar nu asupra textelor de lege în vigoare la data pronunțării hotărârii și respectiv în raport cu funcția deținută în prezent de către pârâta - intimată (art. 102 din Legea nr. 303/2004 republicată).

Mai înainte însă de a păși la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Pe de altă parte, Înalta Curte constată, în baza dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, că dispozițiile art. 137 și 304 1 C. proc. civ., sunt compatibile cu cele ale art. 20 și art. 1 și 11 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte va examina, cu precădere, excepția invocată, din oficiu, referitoare la tardivitatea acțiunii, excepție de ordine publică examinată de instanța de fond, dar respinsă prin încheierea din 16 martie 2006. Cum potrivit art. 304 1 în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult aceasta poate invoca din oficiu și examina excepțiile de ordine publică. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Numai că în cazul actului administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu instituie termene distincte de introducere a acțiunii în raport cu caracterul nulității invocate (nulitate absolută, nulitate relativă, anulabilitate sau inexistența actului administrativ) instituind prin art. 11 din lege un termen de prescripție și un termen de decădere acesta din urmă având ca dată de referință data emiterii actului. De altfel, în dreptul administrativ românesc, în baza prezumției de legalitate a actului administrativ, regimul juridic al nulităților actelor administrative individuale este asemănător, iar în ceea ce privește procedura de sesizare a instanței legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind unitar.

Din această perspectivă, teza unicității regimului aplicabil este unitar abordată atât în doctrină cât și în jurisprudență. A accepta teza contrară, ar echivala cu încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice administrative, principiu de bază al dreptului administrativ. Înalta Curte, constată că teza potrivit căreia acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este derogatorie ca regim juridic de la acțiunea în anulare a unui act administrativ și că nu este supusă prescripției și decăderii reglementate de art. 11 din lege pentru că nu se încadrează între situațiile prevăzute de text este greșită. Astfel, greșit a reținut instanța de fond că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni, care curge de la anumite momente, dar și un termen maxim de 1 an de la data emiterii actului administrativ, care este un termen de decădere.

În dreptul administrativ distincția dintre nulitățile relative și nulitățile absolute are un interes practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit indiferent de caracterul normei juridice încălcate. Legiuitorul, astfel cum s-a arătat, a urmărit o anumită stabilitate a raporturilor juridice din domeniul dreptului administrativ, mai ales în ce privește actele administrative cu caracter individual, ceea ce rezultă și din dispozițiile Legii nr. 554/2004 care prevăd soluționarea cu celeritate a litigiilor în materia contenciosului administrativ. În ce privește termenul în interiorul căruia se poate introduce o acțiune de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulității acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate relativă sau o nulitate absolută.

Ar fi și inechitabil pentru părțile implicate în raporturile juridice de drept administrativ ca uneia să i se confere drepturi procesuale mult superioare față de cealaltă. Chiar dacă legiuitorul a prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita instanței de contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată cere constatarea nulității lui oricând.

Aceasta cu atât mai mult cu cât autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce privește emiterea actului pretins ilegal. Cu toate că legiuitorul nu a prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi introdusă o acțiune în constatarea nulității unui act administrativ, din nici o dispoziție a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acțiune s-ar aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ, iar alin. (2) al articolului menționat, raportat la alin. (4), nu face nici o diferențiere în acest sens între actele administrative unilaterale individuale. Înalta Curte constată că în raport cu această soluție, analizarea criticilor care vizează fondul cauzei este lipsită de relevanță juridică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1375 din 12 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și respinge acțiunea ca tardiv formulată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2007.