ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la data de 14 decembrie 2005, reclamatul Ministerul Justiției a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta G.G. în prezent judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție, constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 1398/ C din 2

septembrie 1996 emis de ministrul justiției prin care s-a dispus numirea și în

același timp suspendarea din funcția de notar public a pârâtei și, pe cale de

consecință, a Ordinului nr. 1041/ C din 8 mai 2002 prin care s-a dispus

suspendarea din exercițiul funcției de notar public, pentru incompatibilitate

de la data numirii în funcția de judecător, până la încetarea acestei stări.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că actele atacate au fost emis cu încălcarea legii,

invocând ca temei de drept al acesteia dispozițiile Legii nr. 36/1995, a

Regulamentului de aplicare a acesteia aprobat prin Ordinul ministrului

justiției nr. 710/C/1995 precum și dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a mai arătat că

prevederile art. 105 din Legea nr. 35/1995 nu puteau fi aplicabile pârâtei

având în vedere cel puțin împrejurarea că la momentul numirii sale în profesia

de notar public, respectiv 2 septembrie 1996, acest text își încetase

aplicabilitatea, la acel moment singura procedură legală fiind cea prevăzută de

art. 16 și urm. din aceeași lege, coroborat cu dispozițiile Regulamentului

aprobat prin O.M.J. nr. 710/1995.

În opinia reclamantului, textul

art. 105 din Legea nr. 36/1995,, a avut aplicare limitată în timp, respectiv până

la momentul constituirii C.N.P.U.N.N.P., dispozițiile sale neputând fi aplicate

peste această perioadă și cu atât mai puțin față de alte categorii de persoane

decât cele limitativ prevăzute în art. 105, pârâta nefăcând parte din niciuna

din aceste categorii.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta a invocat excepția tardivității acțiunii în raport cu

dispozițiile art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004 și data emiterii actelor

atacate și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată motivată

de conflictul de legi în timp, între Legea nr. 29/1990 și Legea nr. 554/2004,

invocând și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Pe fondul cauzei, pârâta a

susținut că cele două ordine atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 16 martie

2006, a respins excepțiile invocate de pârâtă.

Referitor la excepția

tardivității instanța de fond a reținut, pe de o parte, că în cazul art. 1 alin.

(6) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară procedura prealabilă, acest text

nefiind compatibil cu art. 7 alin. (1) din aceeași lege, iar, pe de altă parte,

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ,

lege incidentă pricinii la momentul judecății.

Cu privire la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii instanța de fond a reținut, în esență, că nu ne

aflăm în fața unui conflict de legi în timp întrucât art. 1 alin. (6) din Legea

nr. 554/2004 reprezintă o normă juridică de procedură, de imediată aplicare,

iar Legea nr. 36/1995 reprezintă potrivit principiului „tempus regit actum”

legea în raport de care sunt examinate condițiile de validitate ale actelor

administrative emise de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1375

din 12 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța în

sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, temeinicia și legalitatea

emiterii Ordinului nr. 1398/ C din 2 septembrie 1996, în raport cu dispozițiile

art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 întrucât la momentul numirii pârâtei

în funcția de notar public aceasta deținea funcția de secretar de stat având în

coordonare D.P.I.M.N.P., făcând implicit parte din personalul de specialitate

notarială și dând aplicațiune principiului „cine poate mai mult poate și mai

puțin”.

În plus, instanța de fond a

reținut legalitatea ordinului și în raport cu dispozițiile art. 16 – art. 19 și

art. 28 din Legea nr. 36/1995 constatând, în cazul pârâtei, întrunirea

cumulativă a condițiilor cuprinse în lit. a) – g) ale art. 16 cu remarca că

desfășurarea unei activități de peste 40 de ani ca judecător, procuror,

președinte/vicepreședinte de instanță și judecător în prezent la Înalta Curte

de Casație și Justiție dovedesc pe deplin existența unor solide cunoștințe

profesionale necesare și funcției de notar public.

Totodată, instanța de fond a

reținut că soluția de respingere a acțiunii se impune și în ceea ce privește

Ordinul nr. 1041/ C din 08 mai 2002 prin care s-a dispus suspendarea din

exercițiul funcției de notar public pentru incompatibilitate ca act subsecvent

principalului (Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996), știut fiind că accesorium

sequitur principale”.

A mai reținut instanța de

fond că a admite acțiunea și a dispune constatarea nulității absolute a

Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996 ar echivala cu un act de

nedreptate în condițiile în care actualele dispoziții normative permit numirea

ca notari publici a celor care au fost judecători la Înalta Curte de Casație și

Justiție tocmai ca o recunoaștere intrinsecă a valorii lor profesionale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Justiției, criticând-o

pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

recurentul-reclamant susține că instanța de fond, fără a contesta caracterul

tranzitoriu și final al dispozițiilor art. 105, a procedat la o interpretare

extensivă a acestor dispoziții legale, statuând, în mod greșit, că

intimata-pârâtă se încadra în mod implicit în categoria personalului de

specialitate notarială din Ministerul Justiției.

Situația excepțională

reglementată de dispozițiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 rezultă, în opinia

recurentului-reclamant, pe de o parte, din aplicarea limitată în timp a acestor

dispoziții, iar, pe de altă parte, din prevederile exprese referitoare la

categoriile de persoane cărora li se aplică acest text de lege.

Fiind o excepție de la

procedura și condițiile de numire în funcția de notar public, arată recurentul,

dispozițiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 sunt de strictă interpretare și

aplicare, și, pe cale de consecință, acestea nu pot fi extinse prin analogie

altor categorii de persoane decât cele enumerate limitativ de textul de lege

arătat. În aceeași ordine de idei, recurentul reiterează și decizia nr. 83/1997

a Curții Constituționale referitoare la art. 105 alin. (1) – (3) din Legea nr. 36/1995.

Recurentul subliniază și

faptul că singura procedură legală aplicabilă la momentul numirii pârâtei

intimate în funcția de notar public era cea prevăzută de art. 16 și urm. din

Legea nr. 36/1995, contrar celor reținute de instanța de fond.

Mai mult, arată acesta,

Ministerul Justiției nu contestă experiența profesională deosebită a pârâtei,

însă această împrejurare nu putea substitui cerința prevăzută de art. 16 lit.

g) din Legea nr. 36/1995.

În plus, arată recurentul,

instanța de fond a fost învestită să se pronunțe asupra legalității aplicării

textului de lege în vigoare la data numirii în funcția de notar public iar nu

asupra textelor de lege în vigoare la data pronunțării hotărârii și respectiv

în raport cu funcția deținută în prezent de către pârâta - intimată (art. 102

din Legea nr. 303/2004 republicată).

Mai înainte însă de a păși

la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și

asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în

fond a pricinii.

Pe de altă parte, Înalta

Curte constată, în baza dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, că

dispozițiile art. 137 și 304

1

C. proc. civ., sunt compatibile cu

cele ale art. 20 și art. 1 și 11 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte va

examina, cu precădere, excepția invocată, din oficiu, referitoare la

tardivitatea acțiunii, excepție de ordine publică examinată de instanța de fond,

dar respinsă prin încheierea din 16 martie 2006.

Cum potrivit art. 304

1

în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu

poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.

304 C. proc. civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, cu

atât mai mult aceasta poate invoca din oficiu și examina excepțiile de ordine

publică.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică

emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței

constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi

revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Numai că în cazul actului

administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu

instituie termene distincte de introducere a acțiunii în raport cu caracterul

nulității invocate (nulitate absolută, nulitate relativă, anulabilitate sau inexistența

actului administrativ) instituind prin art. 11 din lege un termen de

prescripție și un termen de decădere acesta din urmă având ca dată de referință

data emiterii actului.

De altfel, în dreptul

administrativ românesc, în baza prezumției de legalitate a actului

administrativ, regimul juridic al nulităților actelor administrative

individuale este asemănător, iar în ceea ce privește procedura de sesizare a

instanței legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind

unitar. Din această perspectivă, teza unicității regimului aplicabil este

unitar abordată atât în doctrină cât și în jurisprudență.

A accepta teza contrară, ar

echivala cu încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice

administrative, principiu de bază al dreptului administrativ.

Înalta Curte, constată că

teza potrivit căreia acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004

este derogatorie ca regim juridic de la acțiunea în anulare a unui act

administrativ și că nu este supusă prescripției și decăderii reglementate de art.

11 din lege pentru că nu se încadrează între situațiile prevăzute de text este

greșită.

Astfel, greșit a reținut

instanța de fond că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din

Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni, care

curge de la anumite momente, dar și un termen maxim de 1 an de la data emiterii

actului administrativ, care este un termen de decădere.

În dreptul administrativ

distincția dintre nulitățile relative și nulitățile absolute are un interes

practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit indiferent de

caracterul normei juridice încălcate.

Legiuitorul, astfel cum s-a

arătat, a urmărit o anumită stabilitate a raporturilor juridice din domeniul

dreptului administrativ, mai ales în ce privește actele administrative cu

caracter individual, ceea ce rezultă și din dispozițiile Legii nr. 554/2004

care prevăd soluționarea cu celeritate a litigiilor în materia contenciosului

administrativ.

În ce privește termenul în

interiorul căruia se poate introduce o acțiune de contencios administrativ,

având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulității

acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate

relativă sau o nulitate absolută.

Ar fi și inechitabil pentru

părțile implicate în raporturile juridice de drept administrativ ca uneia să i

se confere drepturi procesuale mult superioare față de cealaltă.

Chiar dacă legiuitorul a

prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita instanței de

contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce

aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil

și a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate

ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se

accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată

cere constatarea nulității lui oricând. Aceasta cu atât mai mult cu cât

autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce privește emiterea

actului pretins ilegal.

Cu toate că legiuitorul nu a

prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi

introdusă o acțiune în constatarea nulității unui act administrativ, din nici o

dispoziție a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acțiune s-ar

aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ,

iar alin. (2) al articolului menționat, raportat la alin. (4), nu face nici o

diferențiere în acest sens între actele administrative unilaterale individuale.

Înalta Curte constată că în

raport cu această soluție, analizarea criticilor care vizează fondul cauzei este

lipsită de relevanță juridică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1375 din 12

iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și

respinge acțiunea ca tardiv formulată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2007.