ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3591/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

sub nr. 4839 din 14 decembrie 2005, la Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Justiției

a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând ca, prin sentința ce va

pronunța, instanța să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1725/2002,

emis de Ministerul Justiției, prin care s-a dispus numirea acestuia în funcția

de notar public.

Reclamantul a susținut în

motivarea acțiunii, că în mod greșit s-a făcut numirea ca notar public a

pârâtului, prin sus-menționatul ordin, întrucât nu-i erau aplicabile

dispozițiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, pârâtul neîndeplinind

nici una din funcțiile limitativ prevăzute de textul de lege, acesta deținând funcția

de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Justiției și având în coordonare

Direcția Publicitate Imobiliară, Mobiliară și Notari Publici.

În funcție de data numirii

ca notar public a pârâtului - 22 iulie 2002, prevederile art. 105 din Legea nr.

36/1995 nu mai erau aplicabile, singura procedură legală, de numire în această

funcție, fiind cea prevăzută de art. 16 și urm. din același act normativ,

coroborat cu dispozițiile Regulamentului, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995.

S-au invocat în drept,

dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului

administrativ, precum și cele cuprinse în Legea nr. 36/1995, legea notarilor

publici și a activității notariale, precum și Regulamentul de punere în

aplicare a acesteia, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995.

Pârâtul a formulat

întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, în

temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și excepția tardivității

formulării acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 11 din lege, termenul de 1

an prevăzut pentru introducerea acțiunii, care este un termen de decădere,

fiind cu mult depășit.

În ceea ce privește fondul

acțiunii, pârâtul a susținut netemeinicia acestuia.

Prin sentința civilă nr. 344

din 15 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, cu

motivarea că în speță nu este vorba de aplicarea retroactivă a dispozițiilor

Legii nr. 554/2004, așa cum susține pârâtul, la data formulării acțiunii, 14

decembrie 2005, această lege fiind în vigoare, deci aplicabilă în speță, iar

excepția tardivității acțiunii a fost admisă, acțiunea fiind respinsă ca tardiv

formulată.

A reținut instanța de fond

că în speță actul administrativ atacat - Ordinul de numire în funcția de notar

public a pârâtului nr. 1725/C din 22 iulie 2002 al Ministerului Justiției, este

un act administrativ individual, astfel încât îi sunt aplicabile termenele

stabilite prin art. 11 alin. (1) și (2) din lege, respectiv termenul de 6 luni

care reprezintă regula, cu excepția reglementată în alin. (2) al aceluiași

articol, când pentru motive temeinice, ce urmează a fi analizate de instanță în

cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste

termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii

actului.

S-a mai precizat în

considerentele sentinței că, întrucât acțiunea reclamantului vizează

constatarea nulității ordinului emis la data de 22 iulie 2002, excepția tardivității

acțiunii invocate de pârât este întemeiată, singura excepție privind

imprescriptibilitatea acțiunii în contencios administrativ, fiind cea

reglementată de art. 11 alin. (4), conform căreia numai ordonanțele sau

dispozițiile acestora considerate neconstituționale, precum și actele

administrative cu caracter normativ, considerate nelegale, pot fi atacate

oricând.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, că în mod eronat instanța de fond a admis

excepția tardivității și a respins acțiunea, ca fiind tardiv formulată.

Susține recurenta că

obiectul acțiunii în speță dedusă judecății este acela al constatării nulității

absolute a actului administrativ nelegal, dat fiind că actul nu mai poate fi

revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice,

acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr.

554/2004 și cum Legea contenciosului administrativ nu reglementează termenul de

introducere în justiție a unei acțiuni în constatarea nulității unui act

administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, devine aplicabil

termenul de prescripție de drept comun, neputând fi aplicate termenele

prevăzute de lege pentru acțiunea în anulare, la art. 11 din lege.

Obiectul acțiunii avut în

vedere de art. 11 și pentru care se aplică termenul de 6 luni, respectiv 1 an,

constă în anularea unui act administrativ unilateral, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei cauzate, nici una din cele trei ipoteze nefiind

aplicabilă în speța de față.

Pe de altă parte, textul de

lege - art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe care a fost întemeiată

cererea de chemare în judecată, nu face nici o distincție cu privire la

caracterul actelor administrative a căror nulitate se solicită, ci vizează în

general actele administrative nelegale emise de autoritatea publică, iar

interpretarea dată de instanță, în sensul că, dacă s-ar recunoaște caracterul

imprescriptibil al termenului de formulare al acțiunii în constatarea nulității

sau anulării unui act, s-ar crea un regim de favorizare a autorității emitente

a actului față de celelalte subiecte de sezine, este eronată, deoarece această

interpretare nu face decât să ofere o garanție de apărare a interesului public,

atâta vreme cât la emiterea actului s-au nesocotit prevederile legale și, pe

cale de consecință, se impunea constatarea ilegalității acestuia.

Art. 1 alin. (6) din lege,

care dă posibilitatea unei instanțe judecătorești de a verifica un act

administrativ sub aspectul legalității sale, la sesizarea autorității publice

emitente, reprezintă tocmai o garanție a protejării interesului public și

asigurarea respectării acestuia, în limitele și condițiile legii.

Recurentul conchide că

pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis cu încălcarea unei norme

de drept imperative sau prohibitive ori a fost emis cu mijloace frauduloase,

iar organul administrativ constată această situație, după ce actul și-a produs

efectele, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal nu mai

poate fi revocarea, ci constatarea nulității acestuia, acțiunea putând fi

formulată oricând, deci imprescriptibilă și fără a se îndeplini procedura

prealabilă administrativă.

Se invocă de către

recurentă, în sprijinul motivelor de recurs, și literatura de specialitate.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor formulate, în raport și cu dispozițiile legale incidente

cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Esențial în cauză este

rezolvarea problemei de drept referitoare la caracterul prescriptibil sau

imprescriptibil al acțiunii formulate de autoritatea emitentă - Ministerul

Justiției, în constatarea nulității unui act administrativ ilegal, act ce nu

mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil, conform art. 1

alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond, prin

sentința criticată, a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1

alin. (6) din Legea nr. 554/2004, este prescriptibilă, actul administrativ

atacat fiind un act administrativ individual - Ordinul nr. 1725/C din 22 iulie

2002 al ministrului justiției și pentru care se solicită a se constata

nulitatea absolută a sa, putând fi atacat în justiție în termen de cel mult un

an de la data emiterii lui, conform art. 11 alin. (2) din lege.

Soluția instanței de fond

este corectă, interpretarea dată textului de lege - art. 11 alin. (1) și (2) -

fiind justă.

Recurentul, titular al

acțiunii în constatarea nulității, nu a observat că textul de lege - art. 11,

face o distincție clară între actul administrativ individual - art. 11 alin.

(1) și actele administrative cu caracter normativ - art. 11 alin. (4),

stabilind termene precise în care se pot introduce acțiunile pentru anularea

lor, numai pentru actul administrativ normativ precizând că acțiunea se poate

introduce oricând.

În raport cu prevederile

art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, acțiunea introdusă de

recurent la data de 14 decembrie 2005, este formulată cu mult peste termenul de

1 an, termen de decădere, prevăzut de textul de lege, astfel încât în mod

corect a fost respinsă ca tardiv introdusă.

Este adevărat că textul de

lege face referire la „anularea” unui act administrativ individual, însă, așa

cum corect argumentează și instanța de fond, în contenciosul administrativ,

care reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun, nu există nici

o deosebire între nulitatea absolută și cea relativă, astfel justificându-se

termenele speciale, legale de introducere a acțiunilor prevăzute în art. 11,

aplicabile în situația anulării actului administrativ, indiferent de motivele

invocate.

În situația în care s-ar

accepta teza susținută de recurentă, în sensul că astfel de acțiuni au caracter

imprescriptibil, s-ar ajunge la situația în care autorității emitente i s-ar

crea o situație de favoare, putând exercita oricând acțiunea în anularea unui

act propriu pe care nu l-a revocat la timp și ca o consecință s-ar încălca grav

principiul general al stabilității și siguranței în raporturile civile,

intervenind, totodată, și elementul discriminatoriu față de ceilalți subiecți

de drept care nu ar putea beneficia de o astfel de favoare.

Așadar, susținerea

recurentei cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii este inacceptabilă,

pentru că dacă legiuitorul ar fi avut intenția să facă distincția între regimul

celor două tipuri de nulitate în cadrul Legii nr. 554/2004, ca reglementare

specială și ar fi considerat că nulitatea absolută, spre deosebire de cea

relativă, poate fi invocată oricând și pentru actul administrativ individual,

ar fi făcut-o în mod expres, așa cum a procedat în cazul ordonanțelor sau

dispozițiilor din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și

al actelor administrative cu caracter normativ.

Concluzia ce se desprinde

este că legiuitorul nu a înțeles să scoată de sub incidența termenelor de

prescripție și decădere prevăzute de art. 11 din lege, acțiunile în anulare

formulate în temeiul art. 1 alin. (6), numai prin simplul fapt că a folosit

sintagma „constatarea nulității”, în acest sens fiind și interpretarea dată

legii contenciosului administrativ de către instanța de fond, interpretare

clară și corectă.

Dacă s-ar accepta ideea

aplicabilității dreptului comun, în sensul imprescriptibilității unor astfel de

acțiuni, așa cum susține recurenta, ar însemna că ar fi anihilată reglementarea

specială în domeniu, s-ar ignora principiul conform căruia regula specială

derogă de la regula generală.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și

temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat împotriva acesteia

se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 344 din 15 februarie

2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2006.