ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3591/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4839 din 14 decembrie 2005, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1725/2002, emis de Ministerul Justiției, prin care s-a dispus numirea acestuia în funcția de notar public. Reclamantul a susținut în motivarea acțiunii, că în mod greșit s-a făcut numirea ca notar public a pârâtului, prin sus-menționatul ordin, întrucât nu-i erau aplicabile dispozițiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, pârâtul neîndeplinind nici una din funcțiile limitativ prevăzute de textul de lege, acesta deținând funcția de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Justiției și având în coordonare Direcția Publicitate Imobiliară, Mobiliară și Notari Publici.

În funcție de data numirii ca notar public a pârâtului - 22 iulie 2002, prevederile art. 105 din Legea nr. 36/1995 nu mai erau aplicabile, singura procedură legală, de numire în această funcție, fiind cea prevăzută de art. 16 și urm. din același act normativ, coroborat cu dispozițiile Regulamentului, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995. S-au invocat în drept, dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, precum și cele cuprinse în Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici și a activității notariale, precum și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995.

Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și excepția tardivității formulării acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 11 din lege, termenul de 1 an prevăzut pentru introducerea acțiunii, care este un termen de decădere, fiind cu mult depășit. În ceea ce privește fondul acțiunii, pârâtul a susținut netemeinicia acestuia. Prin sentința civilă nr. 344 din 15 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că în speță nu este vorba de aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, așa cum susține pârâtul, la data formulării acțiunii, 14 decembrie 2005, această lege fiind în vigoare, deci aplicabilă în speță, iar excepția tardivității acțiunii a fost admisă, acțiunea fiind respinsă ca tardiv formulată.

A reținut instanța de fond că în speță actul administrativ atacat - Ordinul de numire în funcția de notar public a pârâtului nr. 1725/C din 22 iulie 2002 al Ministerului Justiției, este un act administrativ individual, astfel încât îi sunt aplicabile termenele stabilite prin art. 11 alin. (1) și (2) din lege, respectiv termenul de 6 luni care reprezintă regula, cu excepția reglementată în alin. (2) al aceluiași articol, când pentru motive temeinice, ce urmează a fi analizate de instanță în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

S-a mai precizat în considerentele sentinței că, întrucât acțiunea reclamantului vizează constatarea nulității ordinului emis la data de 22 iulie 2002, excepția tardivității acțiunii invocate de pârât este întemeiată, singura excepție privind imprescriptibilitatea acțiunii în contencios administrativ, fiind cea reglementată de art. 11 alin. (4), conform căreia numai ordonanțele sau dispozițiile acestora considerate neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ, considerate nelegale, pot fi atacate oricând. Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, că în mod eronat instanța de fond a admis excepția tardivității și a respins acțiunea, ca fiind tardiv formulată. Susține recurenta că obiectul acțiunii în speță dedusă judecății este acela al constatării nulității absolute a actului administrativ nelegal, dat fiind că actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și cum Legea contenciosului administrativ nu reglementează termenul de introducere în justiție a unei acțiuni în constatarea nulității unui act administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, devine aplicabil termenul de prescripție de drept comun, neputând fi aplicate termenele prevăzute de lege pentru acțiunea în anulare, la art. 11 din lege.

Obiectul acțiunii avut în vedere de art. 11 și pentru care se aplică termenul de 6 luni, respectiv 1 an, constă în anularea unui act administrativ unilateral, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, nici una din cele trei ipoteze nefiind aplicabilă în speța de față.

Pe de altă parte, textul de lege - art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, nu face nici o distincție cu privire la caracterul actelor administrative a căror nulitate se solicită, ci vizează în general actele administrative nelegale emise de autoritatea publică, iar interpretarea dată de instanță, în sensul că, dacă s-ar recunoaște caracterul imprescriptibil al termenului de formulare al acțiunii în constatarea nulității sau anulării unui act, s-ar crea un regim de favorizare a autorității emitente a actului față de celelalte subiecte de sezine, este eronată, deoarece această interpretare nu face decât să ofere o garanție de apărare a interesului public, atâta vreme cât la emiterea actului s-au nesocotit prevederile legale și, pe cale de consecință, se impunea constatarea ilegalității acestuia.

Art. 1 alin. (6) din lege, care dă posibilitatea unei instanțe judecătorești de a verifica un act administrativ sub aspectul legalității sale, la sesizarea autorității publice emitente, reprezintă tocmai o garanție a protejării interesului public și asigurarea respectării acestuia, în limitele și condițiile legii. Recurentul conchide că pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis cu încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive ori a fost emis cu mijloace frauduloase, iar organul administrativ constată această situație, după ce actul și-a produs efectele, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal nu mai poate fi revocarea, ci constatarea nulității acestuia, acțiunea putând fi formulată oricând, deci imprescriptibilă și fără a se îndeplini procedura prealabilă administrativă.

Se invocă de către recurentă, în sprijinul motivelor de recurs, și literatura de specialitate. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor formulate, în raport și cu dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Esențial în cauză este rezolvarea problemei de drept referitoare la caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii formulate de autoritatea emitentă - Ministerul Justiției, în constatarea nulității unui act administrativ ilegal, act ce nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond, prin sentința criticată, a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, este prescriptibilă, actul administrativ atacat fiind un act administrativ individual - Ordinul nr. 1725/C din 22 iulie 2002 al ministrului justiției și pentru care se solicită a se constata nulitatea absolută a sa, putând fi atacat în justiție în termen de cel mult un an de la data emiterii lui, conform art. 11 alin. (2) din lege. Soluția instanței de fond este corectă, interpretarea dată textului de lege - art. 11 alin. (1) și (2) - fiind justă.

Recurentul, titular al acțiunii în constatarea nulității, nu a observat că textul de lege - art. 11, face o distincție clară între actul administrativ individual - art. 11 alin. (1) și actele administrative cu caracter normativ - art. 11 alin. (4), stabilind termene precise în care se pot introduce acțiunile pentru anularea lor, numai pentru actul administrativ normativ precizând că acțiunea se poate introduce oricând. În raport cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, acțiunea introdusă de recurent la data de 14 decembrie 2005, este formulată cu mult peste termenul de 1 an, termen de decădere, prevăzut de textul de lege, astfel încât în mod corect a fost respinsă ca tardiv introdusă.

Este adevărat că textul de lege face referire la „anularea” unui act administrativ individual, însă, așa cum corect argumentează și instanța de fond, în contenciosul administrativ, care reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun, nu există nici o deosebire între nulitatea absolută și cea relativă, astfel justificându-se termenele speciale, legale de introducere a acțiunilor prevăzute în art. 11, aplicabile în situația anulării actului administrativ, indiferent de motivele invocate.

În situația în care s-ar accepta teza susținută de recurentă, în sensul că astfel de acțiuni au caracter imprescriptibil, s-ar ajunge la situația în care autorității emitente i s-ar crea o situație de favoare, putând exercita oricând acțiunea în anularea unui act propriu pe care nu l-a revocat la timp și ca o consecință s-ar încălca grav principiul general al stabilității și siguranței în raporturile civile, intervenind, totodată, și elementul discriminatoriu față de ceilalți subiecți de drept care nu ar putea beneficia de o astfel de favoare.

Așadar, susținerea recurentei cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii este inacceptabilă, pentru că dacă legiuitorul ar fi avut intenția să facă distincția între regimul celor două tipuri de nulitate în cadrul Legii nr. 554/2004, ca reglementare specială și ar fi considerat că nulitatea absolută, spre deosebire de cea relativă, poate fi invocată oricând și pentru actul administrativ individual, ar fi făcut-o în mod expres, așa cum a procedat în cazul ordonanțelor sau dispozițiilor din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și al actelor administrative cu caracter normativ.

Concluzia ce se desprinde este că legiuitorul nu a înțeles să scoată de sub incidența termenelor de prescripție și decădere prevăzute de art. 11 din lege, acțiunile în anulare formulate în temeiul art. 1 alin. (6), numai prin simplul fapt că a folosit sintagma „constatarea nulității”, în acest sens fiind și interpretarea dată legii contenciosului administrativ de către instanța de fond, interpretare clară și corectă. Dacă s-ar accepta ideea aplicabilității dreptului comun, în sensul imprescriptibilității unor astfel de acțiuni, așa cum susține recurenta, ar însemna că ar fi anihilată reglementarea specială în domeniu, s-ar ignora principiul conform căruia regula specială derogă de la regula generală.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat împotriva acesteia se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 344 din 15 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.